Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Semnele Timpului, un altfel de revistă

Am fost aseară la o aniversare. N-a fost aniversarea unei persoane ci a unei reviste. După cum scriam aseară, ieri în timp ce eram la BCU virusurile din corpul meu au dat lovitura și mi s-a făcut rău. Dar pentru că Hotel Parliament (situat, ghici, vizavi de Parlament) era în drumul meu spre casă, am zis onorez invitația pe care o confirasem. Nu că mi-ar fi simțit cineva lipsa, dar în invitație se spunea că o să fie și tort. Și spre deosebire de Portal, un joc video-experiment unde la final afli că „there is no cake”, aici chiar a fost tort și a fost foarte bun.

Dar nu despre tort e vorba aici și nici despre virusurile mele. Ci despre Revista Semnele Timului, revistă de analiză și opinie creștină la care mai de mult îmi doream și eu să scriu. Am și scris odată dar nu destul de bine, așa că n-am fost publicat. De fapt, mi s-a spus că textul trebuie prelucrat, iar eu dintr-un impuls stupid și adolescentin, n-am făcut asta. În orice caz,  stilul meu de scris, atît cît e, nu e deloc jurnalistic. Deci probabil nu textul ar fi trebuit prelucrat, ci eu, și nu știu dacă vreau să fac asta. Dar iar am revenit la mine (mic egocentric și narcisist ce sint, după cum mi se spune din cînd în cînd).

Ieri revista Semnele Timpului a aniversat un an de la lansarea ediției online (există și una tipărită). Revista se află pe locul  17 din 96 de revistele prezente in mass-media românească, are aproape 4000 de fani pe Facebook. Dar dincolo de statistici, revista reprezintă o interesantă încercare de a prezenta știri semnificative de peste tot din lume și de a le interpreta într-un cadru, Revista nu face niciun secret din asta, creștin. Aș fi vrut să fiu în stare să spun chestia asta aseară cînd Bianca a încercat să îmi ia un mini-interviu în care trebuia doar să răspund la întrebarea: de ce citiți Semnele Timpului? Am început bine, dar am finalizat cu…sînt bolnav. Și încă sînt, dar se pare că scrisul este mai presus de toate, pentru mine, inclusiv de boală. Ha, ha!