Despre modă cu Andrei Pleșu

Pînă la o recentă și semnificativă întîlnire din viața mea, hainele nu existau ca obiect în sine al interesului meu. Existau, bineînțeles, pentru că fără haine nu se poate, dar, după mintea mea de atunci, funcția lor era în principal aceea de a acoperi goliciunea. Bineînțeles, dacă m-ai fi întrebat, aș fi fost de acord cu zicala “haina îl face pe om”, deși aș fi calificat-o în așa fel încît să-i iau serios din greutate. Însă preocuparea pentru haine mi se părea trivială, mofturoasă. Din fericire, omul cît trăiește, crește (ca să fac o rimă, să evit clișeul cu “învață” și să spun, de altfel, ceva mai semnificativ, pentru ca una e să înveți și alta e să crești).

A scrie despre haine, stil vestimentar, modă și așa mai departe, înseamnă a mă aventura într-un teren neexplorat și în care alții chiar știu ce să scrie. Adică a scrie despre arta, tehnicalitatea, know-how-ul, formarea gustului, stilului și așa mai departe atunci cînd vine vorba de a te purta pe tine însuți. Din fericire pentru ignoranța mea în acest domeniu, pe mine mă interesează mai ales dimensiunea culturală, poate chiar spirituală, în orice caz profund umană a stilului vestimentar.

Într-un articol din Dilema Veche (9-15 decembrie 2010), Andrei Pleșu, răspunzînd întrebării unei eleve de liceu, scrie despre modă. M-am bucurat să citesc articolul acesta, pentru că descrie profunzimea din spatele a ceea ce, fiind vorba despre simpla artă de a arăta, este vorba de pură superficialitate.

„Departe de fi un moft “consumist”, o frivolitate oarecare, vestimenația este marcă subtilă a omenescului. Ea stimuelază și exprimă mutații importante ale imaginarului colectiv, ale răsturnărilor de mentalitate, ale modului în care personalitatea umană înțelege să se pună în scenă pentru sine și pentru ceilalți” scrie Pleșu.

Și : „Descoperirea individualității, a profilului irepetabil pe care fiecare ins îl propune lumii, consolidarea valorii de unicat a “personalității”-toate atribute definitorii ale modernității incipiente- s-au manifestat public printr-o spectaculoasă atenție acordată modului de a te îmbrăca, așa încît să te deosebești de ceilalți, printr-un stil, printr-o opțiune vestimentară cît mai pregnantă. Cu alte cuvinte, modernitatea a apărut pe scena lumii printr-o revoluție a îmbrăcăminții.”

Ce vrea să spună Pleșu, citîndu-l pe Bruckhardt, nu e că revoluția în îmbrăcăminte a produs modernitatea, ci că revoluția în îmbărăcminte a fost una dintre cele mai semnificative forme pe care le-a luat modernitatea în lume. Pentru mine acesta e un gînd nou, la care, dacă m-ar fi interesat hainele mai devreme, aș fi ajuns și singur (nu e nevoie să fii un geniu pentru a pune în relație nașterea individualității cu apariția preocupării pentru stil vestimentar), însă acum îi sînt îndatorat maestrului Pleșu pentru el. Simt uneori impulsul duios de a mulțumi unor oameni mari pentru cîte ceva, pentru cîte o mutație subtilă produsă în sufletul meu la care au contribuit și ei. În momentul acesta simt asta pentru Andrei Pleșu. Și mai e cineva pentru care simt impulsul duios de a-i mulțumi pentru diverse mutații în sufletul meu, între  care cea în raport cu vestimentația este una mai degrabă nesemnificativă. Andrei Pleșu, vrînd nevrînd, n-a făcut decît să lucreze în echipă cu cineva-ul menționat la producerea mutației despre care vorbeam și n-a făcut mai mult decît să adauge un topping cultural, căci adevărata mutație, aceea din profunzime, era deja produsă.

Epitaf dragostei?

Muzica, literatura și mai recent filmul sînt cele mai gustate forme de artă (bineînțeles, fără a implica prin folosirea cuvîntului gustate că treaba asta e făcută neapărat cu gust). Muzica răsună tot timpul din toate părțile. Creștem respirînd povești și unii dintre noi au probleme în a distinge realitatea de ele. Iar filmul a devenit un fel de gumă de mestecat pentru toată lumea. Sigur, muzica bună, literatura bună și filmul bun sînt foarte puțin gustate, dar astă e altă poveste. Ce vreau să spun e că trăim într-o lume în care muzica, literatura și filmul reprezintă principala hrană spirituală a maselor. Acum, dacă ne uităm un pic la ele (sau citim, ascultăm, după caz) ne sare în ochi o temă despre care putem spune că e laitmotivul (ca la ora de limba română) întregii întreprinderi artistice de larg consum din ziua de azi. Este vorba, firește, despre dragoste.

Versurile muzicii noastre repetă obsesiv refrenul dragostei (lascivă, furtunoasă, nefericită, veșnică, trecătoare, etc, nu are importanță, important e că toate cîntă cuvîntul ăsta). Chiar și cei mai rafinați artiști de astăzi, cu posibila ecepție a death metal-iștilor, cîntă într-un fel sau altul dragostea, sînt obsedați de ea, o abuzează iar și iar în fiecare nou album. Despre cît de prezentă e dragostea în povești și în filme, nu e nevoie să mai spun nimic. Ca să rezum, dragostea este pentru noi astăzi ca o fantomă care ne bîntuie întruna și de peste tot.

De ce am zis fantomă? Pentru că, mi se pare mie, pe măsură ce e mai mult cîntată și povestită, dragostea e din ce în ce mai absentă din lumea noastră. Ca în unul dintre filmele mele preferate, It’s all about love. Dacă aș fi istoric, poate aș avea autoritatea să vorbesc despre legile care reglează cursul civilizațiilor. Aș spune atunci că o civilizație devine obsedată în arta și divertismentul ei de ceea ce presimte că este pe cale să piardă. Tot mai mulți dintre noi devin sceptici în ceea ce privește dragostea. Tot auzind povești despre ea și văzînd cum nu se potrivesc ele cu realitatea, ajungem la concluzia că dragostea nu e nimic mai mult decît o poveste. Doar naivii mai sînt în stare să creadă fără să se îndoiască. E  ca și cum toată dragostea s-ar fi mutat în universul imaginar și în ăsta real în care trăim n-ar mai fi rămas deloc. Păcat de noi, nu ne rămîne decît să murim, ca în It’s all about love, dacă e așa.

Așa o fi? Ne utiăm în jur și vedem peste tot love boats (căsătorii, relații etc) naufragiate, fumegînd, înconjurate de rechini și sirene. Dupăt toate aparențele, toată dragostea din lume s-a scurs și în locul ei ne-a rămas sexul ca sport și căsătoria ca simplu contract civil. Dar să nu prelungesc prea mult lamentația asta.  Eu cred că dragostea nu moare, vorba romanului iubitei lui Eliade. Faptul că ne bîntuie din versurile cîntecelor și din poveștile filmelor (aș vrea să scriu despre pasiunea noastră pentru finaluri nefericite și pentru sadomasochismul unor scriitori care fac tot ce le stă în putere penru a ne arăta că dragostea e nimic mai mult decît transpirație care în cele din urmă începe să pută, dar poate altă dată), chiar dacă ar fi dispărut cu totul din realitatea trăită, poate fi văzut și ca semn al nemuririi sufletului dragostei, care s-a reîncarnat în planul imaginar după  ce a fost ucisă în cel real. Săraca dragoste… Nu știu alții cum sînt, dar eu o iubesc.