Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

Peach Tower și Aleea Livezilor: nu există (decît) coincidențe

Recent, mi-a venit o idee genială pentru a face din blogul ăsta ceva mai mult decît este, adică a-l aduce în sfera literaturii. Dar despre asta mai multe peste cinci sau zece ani, dacă o să mai fim în viață și o să mai avem internet și vreun interes pentru scris.

Pînă un alta, în seara asta am fost la Dredd 3D, care e un film intens, întunecat și violent. Simplu, unidimensional, cum zicea cineva despre personajul principal, dar care pătrunde adînc, ca un cuțit bine ascuțit. Faptul că aproape fără excepție viitorul este imaginat ca un loc extrem de întunecat, nu înseamnă nimic altceva decît că umanitatea și-a pierdut speranța. Sau că după ce s-a terminat istoria, după cum ni se spune, dincolo nu e decît deșert. Și în Dredd cu asta avem de-a face, cu umanitatea zvîrcolindu-se într-un deșert urban. Aproape toată acțiunea filmului se desfășoară într-un bloc-turn cu multe zeci de mii de oameni în el. Blocul ăsta e un loc unde domnește violența și mîna lungă a legii nu prea ajunge. Mizerie, droguri, violență. Am fost dus inevitabil cu gîndul la Aleea Livezilor, Ferentari, una dintre cele mai murdare și periculoase străzi din București unde de asemenea domnesc drogurile și violența. Desigur, la scară mult mai redusă decît în mega-blocul din Dredd care, culmea ironiei, se numea Peach Tower. Bineînețeles că am făcut imediat legătura cu Aleea Livezilor: Turnul Piersică și Aleea Livezilor: nume care trimit la imagini frumoase, pure, sănătoase, care miros frumos,  dar care în virtutea nu știu cărui spirit jucăuș al ironiei au devenit nume pentru niște locuri atît de întunecate încît iadul însuși pălește prin comparație. Ai fi tentat să crezi că e mai mult decît coincidență, adică asociere cu totul aleatorie între nume și locuri. Doar că nu e, e simplă coincidență. La fel ca o grămadă de alte lucruri care ni se întîmplă aproape zilnic și pe care sîntem tentați să le investim cu nu știu ce semnificație superioară, cînd ele nu înseamnă nimic mai mult decît înseamnă legătura dintre Peach Tower și Aleea Lievezilor. Așa stă treaba, domnu’ Stoian, și e bine că e așa. Într-o lume în care n-ar exista coincidențe, efectiv am muri sufocați de atîta sens, pînă la urmă.

Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

De ce donez sînge

Cineva mă întreba de ce donez sînge. Întrebarea, mai ales că nu venea de la oricine, m-a pus pe gînduri. Cine mă întreba ştia că zilele astea stau prost cu banii şi insinua, mai în glumă mai în serios, că m-aş duce să donez sînge pentru bani. Dacă te duci să donezi sînge primeşti şapte de bonuri de masă în valoare de nouă lei fiecare, deci 63 de lei în total, dacă mai ştiu eu tabla înmulţirii. Pentru mine e limpede că nu mă duc să donez sînge pentru bani, căci deşi mă bucură bonurile primite,  nu încerc să trag de ele timp de trei, patru zile ca să pun pîine copiilor pe masă, cum probabil fac mulţi dintre donatorii pentru bonuri. Mai degrabă mă duc şi-mi cumpăr niste somon, pe care altfel nu-l cumpăr foarte des pentru că e scump. Deşi ştiu că nu donez sînge  pentru bonuri,  nu mi-e deloc limpede de ce o fac de fapt. Dacă aş scrie aici că o fac doar din spirit civic, din dorinţa pură de a salva vieţi  etc., aş fi fără îndoială un ipocrit. Filantropia, ca sentiment general, e un factor cu o influenţă foarte slabă asupra acţiunilor noastre. Ne motivează doar concretul, doar poveştile individuale ne înduioşează. Starea generală de rău a omenirii,  fiind generală e şi abstractă, şi chiar dacă ne poate smulge cîte o lacrimă din cînd în cind, nu e în stare să ne smulgă niciun leu din portofel.

Dar să revin la sîngele meu şi la întrebarea de ce îl dau. Aproape pentru tot ce facem există un complex de motive, niciodată un singur motiv. Sigur, mă simt bine ştiind că fac bine. Deşi nu ştiu cui foloseşte sîngele meu, poate vreunui ticălos pe care l-aş urî dacă l-aş cunoaşte, mă bucur să ştiu că sînt util cuiva şi încă într-un mod vital. Mă flatează şi modul în care mă tratează personalul de acolo. Ştim foarte bine cum sîntem trataţi de vînzători, funcţionari publici, medici etc.  La centrul de donare sînge din strada Dr. Felix, aproape de Piaţa Victoria, lucrurile stau cu totul altfel pentru mine. Cei mai mulţi dintre donatorii de sînge se  duc, într-adevăr, doar pentru bonurile de masă. Unui nene gras şi cu faţă urîtă i se spunea că nu poate dona pentru că are hepatită şi că i s-a mai spus asta. Din cîte am înţeles eu, respectivul nene ştia că are hepatită dar voia oricum să dea nişte sînge, aşa infectat cum era, ca să facă rost de nişte  bonuri de masă. Cel puţin în cazul lui, lucrurile sînt foarte limpezi: nu poate fi vorba de nicio motivaţie altruistă acolo. O doamnă donatoare foarte supărată, nu ştiu exact de ce, zicea ieri că  „nu vine niciunu’ sătul aici să doneze”. Eu eram sătul şi eram acolo şi aproape că mă simţeam prost din cauza asta.  Deci cei mai mulţi donatori de sînge, cu excepţia celor care se duc să doneze pentru cineva anume, sînt oameni săraci. Şi eu sînt sărac, dar sînt ceva mai îngrijit, am un job care creează o oarecare impresie cuiva care nu ştie exact despre ce e vorba, pentru că lucrez „la Tribunal”,  şi un anumit nivel de studii. În plus, sînt nefumător, nu abuzez de alte substanţe şi  am o stare de sănătate bună. Ceea ce mă face donatorul ideal. În consecinţă, pentru că toate lucrurile astea apar pe fişa mea de donator, sînt tratat foarte bine acolo. Aproape excepţional.

Nu mă duc acolo ca să fiu tratat excepţional şi flatat, fireşte. Cînd donezi sînge, primeşti o adeverintă care îţi asigură o zi liberă de la serviciu, deci e şi asta ceva. Toate astea se adună în complexul de motive despre care scriam, un complex în care mi-ar plăcea, desigur, să cred că  cea mai importantă e dorinţa pură de a face bine, dar nu sînt aşa de sigur că e aşa. Mai degrabă, motivaţiile egoiste se amestecă, în cazul meu, cu cele altruiste într-un tot ambiguu şi gri din punct de vedere etic. Important e că, egoist sau altruist, mă duc să donez sînge, ceea ce, independent de motivaţia donatorului, e foarte important, căci sîngele nu se găseşte chiar pe toate drumurile. Şi chiar dacă s-ar găsi, n-ar fi de mare folos, căci sîngele cules de pe drumuri nu mai e bun de nimic. Dacă s-ar putea aduna în flacoane sterilizate tot sîngele care curge aiurea în accidente, crime, războaie, etc., am trăi într-o lume mai bună.

Există şi riscuri asocitate cu donatul. Riscul să te plictiseşti aşteptînd, căci în general durează 2, 3 ore. Riscul să leşini, cum a leşinat o adolescentă ieri. (Prietenul ei o certa apoi aducîndu-i aminte că i-a spus de atîtea ori să nu mai fumeze. Eu l-aş sfătui să se apuce şi el de fumat sau să se despartă de ea, pentru că cel mai probabil ea n-o să se despartă niciodată de ţigări.)  Riscul să afli că ai HIV  sau vreo altă boală detectabilă prin analiza sîngelui.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Hai să fim mai mult decît animale

Sînt lucruri pe care trebuie să le faci chiar atunci cînd simţi că trebuie să le faci. Eu tocmai am citit un scurt paragraf despre dragoste scris de unul dintre cei mai mari oameni ai secolului XX, Victor Frankl,pe care unii îl manelizează şi bagatelizează, dar nu-i nimic, el tot mare rămîne. Pentru mine, mult mai mare decît Freud, căruia i-a fost elev dar de care s-a despărţit din cauza doctrinei animalice şi reducţioniste a acestuia. A venit cu propria lui interpretare despre om şi despre cum să-l înţelegi şi să-l vindeci- omul, fiinţa asta fragilă, jumate animal, jumate înger. Freud a fost preocupat doar de omul-animal şi a ignorat cu desăvîrşire jumătatea mai importantă, omul-înger, adică omul-spirit. Frankl i-a dat atenţia cuvenită şi din cauza asta e mai mare decît Freud.

Dar ziceam că am citit un pasaj despre dragoste şi acum simt nevoia să-l redau aici. Îl traduc cum mă pricep şi eu mai bine şi o să încerc să mă abţin de la alte comentarii:

Iubirea reprezintă intrarea în relaţionare cu altcineva ca fiinţă spirituală. Legătura intimă cu dimensiunile spirituale ale partenerului este cea mai înaltă formă de parteneriat ce poate fi atinsă. Îndrăgostitul nu mai este incitat în fiinţa lui fizică, nici stimulat în emoţionalitatea lui, ci mişcat pînă în adîncurile străfundului său spiritual, mişcat de străfundul spiritual al partenerului. Dragostea, atunci, este intrarea într-o relaţie directă  cu personalitatea celui iubit, cu unicitatea şi singularitatea iubitului.

Cineva zicea că Kierkegaard le-a zis pe toate mai bine (şi cineva drag zicea că nu-l mai suportă pe Kierkegaard pentru că eu par a fi obsedat cu el şi pentru că prea şi-a băgat el nasul în toate ciorbele, fizice şi metafizice), dar  definiţia asta a dragostei este atît de bine zisă încît cu greu poate fi imaginată una mai bună. Totuşi, chiar şi aici e mîna lui Kierkegaard, deoarece Frankl declara undeva (declaraţia lui poate fi citită aici, unde totodată poate fi citită o foarte bună introducere în Victor Frankl) că a ajuns ceea ce a fost datorită lui Kierkegaard.

Aş vrea să mă opresc aici, dar nu pot să-mi înfrînez un gînd care-mi stă pe limba minţii. Dacă ştim din ce în ce mai puţin să iubim, aceasta se datorează faptului că nu ştim să fim fiinţe spirituale, că, adică, trăim sub semnul lui Freud, nu al lui Frankl. Omul-animal nu  ştie să-şi iubească, ştie doar să-şi împlinească poftele (principiul plăcerii era tot ce conta pentru Freud). Iubirea e doar pentru omul devenit spirit, adică omul devenit conştient de dimensiunea lui spirituală, pe care şi-o hrăneşte şi prin care devine de fapt un sine autentic.

Lucruri grele, astea. E mult mai uşor să hrănim animalul din noi, decît îngerul. Asta şi pentru că hrana pentru animal e din belşug în jurul nostru, e ieftină (în toate sensurile cuvîntului) şi se înfulecă uşor deoarece alunecă pe gît; în timp ce hrana pentru înger e mai greu de procurat, de mestecat, de digerat.

Una dintre cele mai bune bucătării pentru spirit, şi acum sper să nu enervez pe cineva-ul drag, e chiar Kierkegaard.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Toţi am simţit-o la un moment dat. Pe ea sau ceva asemănător cu ea. E dragostea ceva ce simţim? E un abur psihic? O reacţie chimică produsă atunci cînd se întîlnesc două corpuri de carne? O stare sufletească rezultată din ciocnirea a două spirite?

Ştiinţa, cu ambiţia ei de a explica totul prin ceea ce se vede,  inclusiv ceea ce nu se vede, ne spune că dragostea este o stare de anormalitate psihică produsă de nişte reacţii chimico-electrice din creier. Mie, definiţia asta mi se pare o fundătură. Poate unii au impresia că dragostea poate fi explicată printr-o reacţie chimică, treaba lor. Şi memoria poate, şi totuşi rămîne un mister. Şi conştiinţa poate fi redusă la nişte procese fiziologice, dar totuşi e mai mult decît atît şi e un mister şi mai mare. Şi visele sînt însoţite de mişcări rapide ale ochiului, şi totuşi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că visele pot fi explicate prin mişcările rapide ale ochiului din timpul somnului. Realitatea e că şi visele sînt un mister.

Dacă visele, conştiinţa, memoria etc sînt mistere ale individului, adică mistere funcţionale ale individului luat ca atare, atunci dragostea e cel mai mare mister interindividual, adică un mister al modului în care indivizii se raportează unii la alţii. Dacă aş încerca o definiţie a dragostei, aridă şi reducţionistă cum sînt toate definiţiile, aş  spune că dragostea e misterul fundamental al modului în care ne raportăm unii la alţii. Putem să încercăm să pătrundem misterul ăsta din perspectiva fiziologiei, chimiei, sociologiei, psihologiei şi aşa mai departe, dar  nu vom înţelege mare lucru. Pentru că dragostea e ceva „la mintea copiilor”.

Dacă e ceva ce ne va ajuta să înţelegem dragostea, nu va fi raţionalitatea ştiinţifică, ci sufletul simplu de copil care se miră în faţa universului, dar se miră cu seninătate, cu seninătatea celui care a înţeles totul înainte chiar de a face vreun efort pentru a înţelege.