Un copac cu rădăcini româneşti

Am simţit dintotdeauna şi eu, la fel ca mulţi alţi români, că ceva e în neregulă cu România. Eram prea ignorant în ale istoriei ca să înţeleg unde e, de fapt, buba. Îmi imaginam că foarte mult rău a fost făcut de comunism, dar bănuiam că buba exista cu foarte mult timp înainte de venirea comunismului. Cînd am deschis cartea lui Lucian Boia, De ce este România altfel, m-am întrebat cum de vorbeşte toată lumea despre o carte care nu are decît 124 de pagini, scrise cu litere destul de mari şi cu margini foarte, foarte largi. Cartea lui Boia e dovada că foarte multe se pot spune în cuvinte foarte puţine. Boia reuşeşte să spună foarte multe şi să pătrunde foarte adînc pentru că îşi asumă anumite libertăţi, specifice eseului, ca acela de a nu argumenta cu referinţe şi fapte fiecare idee expusă,  greutatea cuvintelor stînd în acest caz în propria lor limpezime, un soi aparte de limpezime  ce poate emana doar dintr-un spirit matur şi care ştie multe.

Unul dintre lucrurile care mi se părea şi mie, înainte de a citi cartea lui Boia, că explică în mare măsură situaţia din România, era absenţa dramatică a preocupării pentru binele comun, adică prevalenţa intereselor indiviudale asupra celor comune. M-am bucurat foarte mult să văd că Boia identifică o bubă similară cu cea la care mă gîndeam şi eu, desigur el mergînd mai departe şi punînd efectiv punctul pe i:

Slăbiciunea statului a fost – şi în bună măsură a rămas pînă astăzi – o trăsătură specifică a istoriei româneşti. Nu trebuie confundat un stat puternic cu un stat condus  autoritar sau arbitrar (asemenea state sînt adesea foarte slabe, sub aparenţa de soliditate). Un stat puternic e un stat care reuşeşte să cuprindă corpul social într-o reţea completă şi  eficientă de instituţii şi de reguli. Un stat care reuşeşte să pună principiile de guvernare şi interesul colectiv de-asupra intereselor personale şi de grup. Ţările române au fost prea sărace, cu o structură socială prea sumară şi „patriarhală”: boieri şi ţărani, prea instabile în interior şi prea supuse în afară pentru a reuşi cu adevărat să-şi consolideze structurile de stat. (pag. 14)

Fiecare pagină din cartea lui Boia e îmbibată cu delicioase perle istorice, politice, sociologice, psihologice şi de multe alte feluri, iar lectura ei e unul dintre cele mai revelatoare exerciţii de înţelegere a României pe care le poate face cineva astăzi. E ironic că citesc această carte tocmai acum, cu cîteva zile înainte de părăsi România. La ce-mi foloseşte înţelegerea unei ţări în care de mult nu mai vreau să trăiesc şi în care, în sfîrşit,  chiar n-o să mai trăiesc, cel puţin pentru cîţiva ani? Păi, îmi place sau nu-mi place, sînt român şi aşa o să rămîn pînă la sfîrşit, indiferent unde o să trăiesc şi ce alte cetăţenii aş ajunge să am. Înţelegerea României are pentru mine, deci, necesitatea şi funcţia pe care în cazul unui copac o are păstrarea legăturii între rădăcini şi restul copacului.

P.S.: Poate am exagerat cu metafora de la final. Uneori mă trezesc că spun lucruri doar pentru a mă sparge în figuri (de stil). Înţelegerea României nu are pentru mine funcţia vitală pe care o are pentru copac păstrarea legăturii cu rădăcinile. Cel puţin nu pentru supravieţuirea mea ca organism biologic. Şi nici ca fiinţă spirituală. Şi totuşi, am sentimentul că înţelegerea României e pentru mine mai mult decît un simplu exerciţiu intelectual opţional, că, din contră, am de-a face cu un anumit imperativ.

Peach Tower și Aleea Livezilor: nu există (decît) coincidențe

Recent, mi-a venit o idee genială pentru a face din blogul ăsta ceva mai mult decît este, adică a-l aduce în sfera literaturii. Dar despre asta mai multe peste cinci sau zece ani, dacă o să mai fim în viață și o să mai avem internet și vreun interes pentru scris.

Pînă un alta, în seara asta am fost la Dredd 3D, care e un film intens, întunecat și violent. Simplu, unidimensional, cum zicea cineva despre personajul principal, dar care pătrunde adînc, ca un cuțit bine ascuțit. Faptul că aproape fără excepție viitorul este imaginat ca un loc extrem de întunecat, nu înseamnă nimic altceva decît că umanitatea și-a pierdut speranța. Sau că după ce s-a terminat istoria, după cum ni se spune, dincolo nu e decît deșert. Și în Dredd cu asta avem de-a face, cu umanitatea zvîrcolindu-se într-un deșert urban. Aproape toată acțiunea filmului se desfășoară într-un bloc-turn cu multe zeci de mii de oameni în el. Blocul ăsta e un loc unde domnește violența și mîna lungă a legii nu prea ajunge. Mizerie, droguri, violență. Am fost dus inevitabil cu gîndul la Aleea Livezilor, Ferentari, una dintre cele mai murdare și periculoase străzi din București unde de asemenea domnesc drogurile și violența. Desigur, la scară mult mai redusă decît în mega-blocul din Dredd care, culmea ironiei, se numea Peach Tower. Bineînețeles că am făcut imediat legătura cu Aleea Livezilor: Turnul Piersică și Aleea Livezilor: nume care trimit la imagini frumoase, pure, sănătoase, care miros frumos,  dar care în virtutea nu știu cărui spirit jucăuș al ironiei au devenit nume pentru niște locuri atît de întunecate încît iadul însuși pălește prin comparație. Ai fi tentat să crezi că e mai mult decît coincidență, adică asociere cu totul aleatorie între nume și locuri. Doar că nu e, e simplă coincidență. La fel ca o grămadă de alte lucruri care ni se întîmplă aproape zilnic și pe care sîntem tentați să le investim cu nu știu ce semnificație superioară, cînd ele nu înseamnă nimic mai mult decît înseamnă legătura dintre Peach Tower și Aleea Lievezilor. Așa stă treaba, domnu’ Stoian, și e bine că e așa. Într-o lume în care n-ar exista coincidențe, efectiv am muri sufocați de atîta sens, pînă la urmă.

Coca-Cola=Pepsi=dulce otravă

Nu vreau să îmi transorm blogul într-unul de stil de viaţă. Nu pentru că nu ar fi important cum trăim, ce mîncăm, ce bem şi ce fumăm, cît de mişcăm şi cum. Din contră! Chestiile astea sînt vitale! Adică de ele depinde sănătatea corpului nostru, adică viaţa noastră, cam tot ce avem mai scump pe lumea asta, adică! Dacă am mînca  mai bine, adică mai puţină carne şi mai  multe verzituri, dacă ne-am mişca mai mult cu propriul corp şi mai puţin cu chestii motorizate, viaţa noastră ar fi mai lungă şi mai frumoasă! În plus am fi mai fericiţi, pentru că mişcarea este pentru corp un adevărat drog al fericirii.

Deci motivul pentru care nu vreau să scriu despre stilul de viaţă nu e că nu ar fi important, ci pentru că sînt destui care pot s-o facă mai bine decît mine. Pentru mine scrisul e un fel de respiraţie a sufletului, deci necesară întîi şi probabil doar mie. Chiar dacă scriu pentru alţii şi mă uit de cîteva ori pe zi să văd cîţi vizitatori am mai avut.

Bun, însă motivul pentru care m-am apucat să scriu e că vreau să vă invit să citiţi un articol despre băuturile carbogazoase. Adică Coca-Cola, Fanta, Pepsi şi toate celelalte. Chestiile astea sînt curat otrăvuri! Dacă nu reuşim să mîncăm şi să facem chestii sănătoase, pentru că spiritul e doritor, dar carnea are logica ei care ne face să facem şi să mîncăm tot felul de prostii, măcar să eliminăm băuturile carbogazoase. Puteţi să citiţi aici cît de nenorocite sînt şi ce pustiu de bine ne facem dacă nu ne mai atingem de ele.

Nu de alta, dar vreau ca cititorii mei să fie mai sănătoşi decît ai altora! 🙂

De ce donez sînge

Cineva mă întreba de ce donez sînge. Întrebarea, mai ales că nu venea de la oricine, m-a pus pe gînduri. Cine mă întreba ştia că zilele astea stau prost cu banii şi insinua, mai în glumă mai în serios, că m-aş duce să donez sînge pentru bani. Dacă te duci să donezi sînge primeşti şapte de bonuri de masă în valoare de nouă lei fiecare, deci 63 de lei în total, dacă mai ştiu eu tabla înmulţirii. Pentru mine e limpede că nu mă duc să donez sînge pentru bani, căci deşi mă bucură bonurile primite,  nu încerc să trag de ele timp de trei, patru zile ca să pun pîine copiilor pe masă, cum probabil fac mulţi dintre donatorii pentru bonuri. Mai degrabă mă duc şi-mi cumpăr niste somon, pe care altfel nu-l cumpăr foarte des pentru că e scump. Deşi ştiu că nu donez sînge  pentru bonuri,  nu mi-e deloc limpede de ce o fac de fapt. Dacă aş scrie aici că o fac doar din spirit civic, din dorinţa pură de a salva vieţi  etc., aş fi fără îndoială un ipocrit. Filantropia, ca sentiment general, e un factor cu o influenţă foarte slabă asupra acţiunilor noastre. Ne motivează doar concretul, doar poveştile individuale ne înduioşează. Starea generală de rău a omenirii,  fiind generală e şi abstractă, şi chiar dacă ne poate smulge cîte o lacrimă din cînd în cind, nu e în stare să ne smulgă niciun leu din portofel.

Dar să revin la sîngele meu şi la întrebarea de ce îl dau. Aproape pentru tot ce facem există un complex de motive, niciodată un singur motiv. Sigur, mă simt bine ştiind că fac bine. Deşi nu ştiu cui foloseşte sîngele meu, poate vreunui ticălos pe care l-aş urî dacă l-aş cunoaşte, mă bucur să ştiu că sînt util cuiva şi încă într-un mod vital. Mă flatează şi modul în care mă tratează personalul de acolo. Ştim foarte bine cum sîntem trataţi de vînzători, funcţionari publici, medici etc.  La centrul de donare sînge din strada Dr. Felix, aproape de Piaţa Victoria, lucrurile stau cu totul altfel pentru mine. Cei mai mulţi dintre donatorii de sînge se  duc, într-adevăr, doar pentru bonurile de masă. Unui nene gras şi cu faţă urîtă i se spunea că nu poate dona pentru că are hepatită şi că i s-a mai spus asta. Din cîte am înţeles eu, respectivul nene ştia că are hepatită dar voia oricum să dea nişte sînge, aşa infectat cum era, ca să facă rost de nişte  bonuri de masă. Cel puţin în cazul lui, lucrurile sînt foarte limpezi: nu poate fi vorba de nicio motivaţie altruistă acolo. O doamnă donatoare foarte supărată, nu ştiu exact de ce, zicea ieri că  „nu vine niciunu’ sătul aici să doneze”. Eu eram sătul şi eram acolo şi aproape că mă simţeam prost din cauza asta.  Deci cei mai mulţi donatori de sînge, cu excepţia celor care se duc să doneze pentru cineva anume, sînt oameni săraci. Şi eu sînt sărac, dar sînt ceva mai îngrijit, am un job care creează o oarecare impresie cuiva care nu ştie exact despre ce e vorba, pentru că lucrez „la Tribunal”,  şi un anumit nivel de studii. În plus, sînt nefumător, nu abuzez de alte substanţe şi  am o stare de sănătate bună. Ceea ce mă face donatorul ideal. În consecinţă, pentru că toate lucrurile astea apar pe fişa mea de donator, sînt tratat foarte bine acolo. Aproape excepţional.

Nu mă duc acolo ca să fiu tratat excepţional şi flatat, fireşte. Cînd donezi sînge, primeşti o adeverintă care îţi asigură o zi liberă de la serviciu, deci e şi asta ceva. Toate astea se adună în complexul de motive despre care scriam, un complex în care mi-ar plăcea, desigur, să cred că  cea mai importantă e dorinţa pură de a face bine, dar nu sînt aşa de sigur că e aşa. Mai degrabă, motivaţiile egoiste se amestecă, în cazul meu, cu cele altruiste într-un tot ambiguu şi gri din punct de vedere etic. Important e că, egoist sau altruist, mă duc să donez sînge, ceea ce, independent de motivaţia donatorului, e foarte important, căci sîngele nu se găseşte chiar pe toate drumurile. Şi chiar dacă s-ar găsi, n-ar fi de mare folos, căci sîngele cules de pe drumuri nu mai e bun de nimic. Dacă s-ar putea aduna în flacoane sterilizate tot sîngele care curge aiurea în accidente, crime, războaie, etc., am trăi într-o lume mai bună.

Există şi riscuri asocitate cu donatul. Riscul să te plictiseşti aşteptînd, căci în general durează 2, 3 ore. Riscul să leşini, cum a leşinat o adolescentă ieri. (Prietenul ei o certa apoi aducîndu-i aminte că i-a spus de atîtea ori să nu mai fumeze. Eu l-aş sfătui să se apuce şi el de fumat sau să se despartă de ea, pentru că cel mai probabil ea n-o să se despartă niciodată de ţigări.)  Riscul să afli că ai HIV  sau vreo altă boală detectabilă prin analiza sîngelui.

Ce este omul?

Mă gîndeam acum la chestia asta pe care o numim natura umană. Unii ar zice, şi tind să fiu de acord cu ei, că nu există aşa ceva. Adică, natura umană ar fi o chestie atît de dinamică, un făcut permament mai degrabă decît un dat iniţial, încît aproape că nu ar avea rost să vorbeşti despre ea. Întrebarea Ce este omul (fie urmată de biblicul ca să te gîndeşti la el sau fără aşa ceva) e fără îndoială cea mai importantă dintre toate. Dacă omul e doar produs al evoluţiei, ştim ce este omul. Este un fel de cod scris pentru computer, o sumă  de instincte şi alte funcţii adaptative şi atîta tot. Dar dacă omul e mai mult decît atît, dacă e opera unui Dumnezeu infinit, adică, nu mai ştim sigur  ce e omul. Paradoxal, în incertitudinea asta de a nu şti exact ce e omul, stă toată fericirea noastră şi toate speranţele de mai bine pe care le putem avea. Cu alte cuvinte, dacă avem o perspectivă strict materialistă asupra lumii, există şi o natură fixă a omului, puţin diferită de a altor materiale, dar similară în fond cu a acestora. Dacă în ecuaţie introducem spiritul, dintr-o dată omul devine loc miraculos al întîlnirii animaliculuil, determinatului, finitului şi noroiului, cu divinul, nedeterminatul, infinitul. Şi abia cînd omul se întîlneşte cu infinitul are sens să ne întrebăm ce este omul. Altfel, răspunsul la întrebare e relativ simplu.

O să ziceţi  că am luat-o iar la vale pe panta vorbelor abstracte şi fără rost. Doar că legătura lor cu viaţa e una foarte puternică.

Se pare că sîntem permanent fascinaţi de vraja lui altundeva. Fiind aici, indiferent cît de frumos se întîmplă să fie aici-ul pe care-l avem la un moment dat, ne plictisim şi ne dorim să fim în altă parte. Se pare că la mijloc ar fi natura umană. Dacă natura umană e ceva determinat, n-avem decît să ne resemnăm cu faptul că vom fi mereu sclavii lui altundeva. Dacă natura umană e nedeterminată, ne rămîne speranţa că ne putem ridica de-asupra ei şi că ne vom împăca la un moment dat cu un anume aici.

 

Hai să fim mai mult decît animale

Sînt lucruri pe care trebuie să le faci chiar atunci cînd simţi că trebuie să le faci. Eu tocmai am citit un scurt paragraf despre dragoste scris de unul dintre cei mai mari oameni ai secolului XX, Victor Frankl,pe care unii îl manelizează şi bagatelizează, dar nu-i nimic, el tot mare rămîne. Pentru mine, mult mai mare decît Freud, căruia i-a fost elev dar de care s-a despărţit din cauza doctrinei animalice şi reducţioniste a acestuia. A venit cu propria lui interpretare despre om şi despre cum să-l înţelegi şi să-l vindeci- omul, fiinţa asta fragilă, jumate animal, jumate înger. Freud a fost preocupat doar de omul-animal şi a ignorat cu desăvîrşire jumătatea mai importantă, omul-înger, adică omul-spirit. Frankl i-a dat atenţia cuvenită şi din cauza asta e mai mare decît Freud.

Dar ziceam că am citit un pasaj despre dragoste şi acum simt nevoia să-l redau aici. Îl traduc cum mă pricep şi eu mai bine şi o să încerc să mă abţin de la alte comentarii:

Iubirea reprezintă intrarea în relaţionare cu altcineva ca fiinţă spirituală. Legătura intimă cu dimensiunile spirituale ale partenerului este cea mai înaltă formă de parteneriat ce poate fi atinsă. Îndrăgostitul nu mai este incitat în fiinţa lui fizică, nici stimulat în emoţionalitatea lui, ci mişcat pînă în adîncurile străfundului său spiritual, mişcat de străfundul spiritual al partenerului. Dragostea, atunci, este intrarea într-o relaţie directă  cu personalitatea celui iubit, cu unicitatea şi singularitatea iubitului.

Cineva zicea că Kierkegaard le-a zis pe toate mai bine (şi cineva drag zicea că nu-l mai suportă pe Kierkegaard pentru că eu par a fi obsedat cu el şi pentru că prea şi-a băgat el nasul în toate ciorbele, fizice şi metafizice), dar  definiţia asta a dragostei este atît de bine zisă încît cu greu poate fi imaginată una mai bună. Totuşi, chiar şi aici e mîna lui Kierkegaard, deoarece Frankl declara undeva (declaraţia lui poate fi citită aici, unde totodată poate fi citită o foarte bună introducere în Victor Frankl) că a ajuns ceea ce a fost datorită lui Kierkegaard.

Aş vrea să mă opresc aici, dar nu pot să-mi înfrînez un gînd care-mi stă pe limba minţii. Dacă ştim din ce în ce mai puţin să iubim, aceasta se datorează faptului că nu ştim să fim fiinţe spirituale, că, adică, trăim sub semnul lui Freud, nu al lui Frankl. Omul-animal nu  ştie să-şi iubească, ştie doar să-şi împlinească poftele (principiul plăcerii era tot ce conta pentru Freud). Iubirea e doar pentru omul devenit spirit, adică omul devenit conştient de dimensiunea lui spirituală, pe care şi-o hrăneşte şi prin care devine de fapt un sine autentic.

Lucruri grele, astea. E mult mai uşor să hrănim animalul din noi, decît îngerul. Asta şi pentru că hrana pentru animal e din belşug în jurul nostru, e ieftină (în toate sensurile cuvîntului) şi se înfulecă uşor deoarece alunecă pe gît; în timp ce hrana pentru înger e mai greu de procurat, de mestecat, de digerat.

Una dintre cele mai bune bucătării pentru spirit, şi acum sper să nu enervez pe cineva-ul drag, e chiar Kierkegaard.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Toţi am simţit-o la un moment dat. Pe ea sau ceva asemănător cu ea. E dragostea ceva ce simţim? E un abur psihic? O reacţie chimică produsă atunci cînd se întîlnesc două corpuri de carne? O stare sufletească rezultată din ciocnirea a două spirite?

Ştiinţa, cu ambiţia ei de a explica totul prin ceea ce se vede,  inclusiv ceea ce nu se vede, ne spune că dragostea este o stare de anormalitate psihică produsă de nişte reacţii chimico-electrice din creier. Mie, definiţia asta mi se pare o fundătură. Poate unii au impresia că dragostea poate fi explicată printr-o reacţie chimică, treaba lor. Şi memoria poate, şi totuşi rămîne un mister. Şi conştiinţa poate fi redusă la nişte procese fiziologice, dar totuşi e mai mult decît atît şi e un mister şi mai mare. Şi visele sînt însoţite de mişcări rapide ale ochiului, şi totuşi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că visele pot fi explicate prin mişcările rapide ale ochiului din timpul somnului. Realitatea e că şi visele sînt un mister.

Dacă visele, conştiinţa, memoria etc sînt mistere ale individului, adică mistere funcţionale ale individului luat ca atare, atunci dragostea e cel mai mare mister interindividual, adică un mister al modului în care indivizii se raportează unii la alţii. Dacă aş încerca o definiţie a dragostei, aridă şi reducţionistă cum sînt toate definiţiile, aş  spune că dragostea e misterul fundamental al modului în care ne raportăm unii la alţii. Putem să încercăm să pătrundem misterul ăsta din perspectiva fiziologiei, chimiei, sociologiei, psihologiei şi aşa mai departe, dar  nu vom înţelege mare lucru. Pentru că dragostea e ceva „la mintea copiilor”.

Dacă e ceva ce ne va ajuta să înţelegem dragostea, nu va fi raţionalitatea ştiinţifică, ci sufletul simplu de copil care se miră în faţa universului, dar se miră cu seninătate, cu seninătatea celui care a înţeles totul înainte chiar de a face vreun efort pentru a înţelege.

De ce ne doare minciuna

Să zicem că mergi pe stradă. Ești cu ochii prin vitrine și te împiedici de ceva. Ești împrăștiat/ă pe tot trotuarul. Dincolo de durerea fizică, dacă există, sau de grija că ți-ai murdărit sau stricat hainele, ce doare cel mai mult e sentimentul că sîntem priviți, că am făcut-o lată, la propriu, în public. În realitate, cei care te privesc, cu excepția cîtorva semi-retardați-idioți, nu rîd de tine, ba chiar nu se pot abține să nu se identifice cît de cît cu tine, într-o măsură ce depinde de capacitatea de empatie a fiecăruia. În orice caz, însă, dacă nu vei fi privit cu empatie, cînd te aduni de pe jos, vei fi privit cel puțin cu un pic de simpatie. În niciun caz cei din jur nu or să te disprețuiască, așa cum îți închipui  în momentele alea, într-un fel de reflex psihologic.

Asta arată cît de sensibili sîntem în raport cu fluxul  de atitudini, gînduri, priviri etc care vine de la cei din jur. Am dat un exemplu în care sensibilitatea asta a noastră se arată expusă în raport cu străini, deci cu unii care nu înseamnă nimic pentru noi (fără să conțină, cum zic sociologii, un altul semnificativ) și în care motivul propriu-zis al incidentului e mai degrabă comic. Potențialul lui de a ne transforma imaginea de sine în ochii noștri sau în ochii celor din jur e extrem de redusă. La urma urmelor, și Papa de la Roma se poate împiedica într-un moment de neatenție, și ținînd cont de vîrsta pe care  o are în general Pontifex Maximus, pentru el consecințele ar putea fi grave.

O să încerc să argumentez că una dintre cele mai mari dureri pe care le poate încerca cineva în relația cu ceilalți e produsă de minciună. Cînd un părinte își pierde un copil, nu aș zice că suferina e cauzată de relația cu ceilalți, sau că vîne în mod direct dintr-o anume relație, ci pentru mine întîmplarea asta e mai aprope de o catastrofă naturală.

Ca să mă doară, minciuna trebuie să fie folosită de un altul semnificativ pentru mine și trebuie să fie personală, adică eu să fiu obiectul ei principal. Dacă ne minte Băsescu, ne doare prea puțin. În primul rînd pentru că Băsescu nu înseamnă absolut nimic pentru noi, la nivel personal, și în al doilea pentru că nu mă minte doar pe mine, ne minte pe toți. E imposibil să te simți rănit sau măcar un pic ofensat de o minciună politică. Cînd cineva care înseamnă ceva pentru mine (părinte, iubit/ă, soț/soție, prieten etc) mă minte, e ca și cum ar fi încercat să mă omoare cu un cuțit invizibil. Nu curge sînge, nici gaura nu se vede, dar se simte durerea. Gaura produsă de cuțitul- minciună poate fi atît de reală, chiar dacă nu în termeni fizici, încît se poate ușor transforma într-o gaură neagră ce ar putea să absoarbă cu totul pe cel care ne-a mințit și tot ce ține de el. Minciuna este un atentat metafizic la viața cuiva, pentru că are obiect ceea ce este dincolo-de-fizic, adică spiritul acestuia. Cînd cineva îmi dă o palmă, deși atentatul îmi atinge cumva și spiritul, atacul rămîne în principal orientat împotriva cărnii și din motivul ăsta pagubele rămîn limitate. Cînd cineva mă minte, mă penetrează cu o armă invizibilă care îmi rănește direct spiritul. Prin spirit putem să înțelegem aici orice, mai puțin chestia aia fantomatică care plutește după moarte, căci pentru mine aia e o minciună.

Poate cineva crede că exagerez și dramatizez inutil. Însă doar cineva care n-a fost mințit niciodată ar putea să creadă asta. Căci minciuna ne face întotdeauna să ne resimțim în mod dureros contingentul ontologic. Știu, puteam să mă descurc și fără expresia asta pompoasă, pe care cine știe dacă o pot stăpîni cum trebuie, măcar. Am folosit-o pentru că exprimă concis și cît de cît elegant un adevăr care ar putea fi elaborat în multe pagini. Pe scurt, contingent înseamnă ceva ce poate să fie sau să nu fie, iar ontologicul se referă la ființă.  Cu alte cuvinte, cînd sîntem mințiți ni se transmite într-un mod foarte direct mesajul următor: „ai putea să exiști sau să nu exiști, mie nu-mi pasă- de fapt, dacă mă gîndesc mai bine, existența ta e momentan un inconvenient pentru mine, așa că o să încerc să acționez ca și cum n-ai exista” Dacă nici acum nu se vede caracterul criminal al minciunii, atunci eforturile mele au fost în zadar și ar trebui să mă gîndesc serios dacă merită să mai încerc vreodată să scriu două vorbe.

În final, o să încerc, în cel mai simplu mod posibil, să spun ce e minciuna pentru mine. N-o să dau o definiție, sau o să dau o definiție funcțională,  pe care am formulat-o aseară într-o discuție cu cineva . Minciuna nu înseamnă distorsionarea, falsificarea, mutilarea, ascunderea  adevărului în general, pentru că minciuna, ca orice alt act uman este colorat în esența lui de intenție. Așadar, ceea ce contează cînd vine vorba de minciună e intenția, care poate fi de a face bine sau de a face rău. Chiar și a glumi în bine sau în rău poate fi plasat pe continuumul care unește polul binelui cu polul răului.

Și adunînd toată greutatea minciunii la nivel personal, căci actorul moral este scena pe care se joacă drama minciunii și adevărului,  o să spun că eu pot să mint fără ezitare atîta vreme cît pot să am certitudinea că, în eventualitatea în care cel care e mințit ar afla, nu ar avea niciun motiv să se simtă rănit (să se supere, ziceam aseară). Și dacă sînt mințit în aceleași condiții, n-o să simt nimic asemănător unui cuțit invizibil care îmi străpunge spiritul.

Despre corp și spirit

Un lucru care mă sperie și care mă bucură în aceiași măsură, e că lumea în care trăim e atît de complexă încît orice ambiție de a o explica, trebuie mai devreme să dea cu capul de pragul de sus sau să-și vadă lungul nasului-ambele expresii populare exprimă la fel de bine limitele puterii explicative a inteligenței.

Să luăm, de exemplu, un lucru oarecum simplu. Un om frumos e și bun? Unul urît e și prost? Sau, mai general spus, există vreo relație între aspectul fizic exterior și calitățile spirituale interioare? Și dacă da, există vreo știință care poate formula legi și principii interpretative și explicative care să fie demne de încredere? Sigur, există fiziognomia, care crede că face treaba asta, dar, din cîte știu eu, predicțiile ei sînt departe de a avea gradul de certitudine necesar unei științe.

Poate greșesc dîndu-mi cu părerea fără să fiu foarte la curent cu ce s-a spus în domeniu, dar cum asta nu e o revistă de specialitate, ci un blog personal de foarte restrînsă audiență, o să dau drumul aici cîtorva gînduri răzlețe.

Uneori simțim că trebuie să existe o relație direct proporțională între corp și suflet, nevrînd să acceptăm că natura ar putea să ne înșele. Adică, cu cît trupul e mai frumos, cu atît sufletul e mai bun și mintea e mai ageră, ne spunem. Firește, frumosul are atîtea forme și atîtea direcții, încît e greu să vorbim de un singur frumos. Și poate în asta stă explicația pentru faptul că dorința asta a noastră pioasă ca între frumusețea corpului și cea a spiritului să existe o relație pozitivă, e frecvent contrazisă de realitate. Cuvîntul pitzipioancă , un neologism în limba română, e cel mai bun exemplu pentru o astfel de realitate: o persoană de sex feminin care are un corp frumos într-o anumită măsură dar despre care se poate spune că frumosul fizicului (fără să iau aici în considerare posibilitatea ca frumosul pitzipoancei să fie într-o direcție..greșită, care ar da naștere la discuții interminabile cu privire la ce e de fapt frumos și ce nu) s-a hrănit din frumosul spiritului, și în măsura în care primul, adică fizicul, a crescut, al doilea, adică intelectualul sau spiritual/sufletescul, a scăzut.

Un exemplu opus mă aduce la dragostea vieții mele, adică la Soren Kierkegaard. Kierkegaard a fost fără îndoială un bărbat urît. Doar nasul lui extrem de mare și tot ar fi fost suficient ca să-i atragă calificativul ăsta din partea femeilor și bărbailor în egală măsură. Dar nu era doar nasul.  În familia lui s-a murit mult și devreme, au fost numeroase cazuri de sinucidere și chiar el însuși s-a gîndit de multe ori la ieșirea asta rușinoasă din arena vieții, înainte să devină posesorul legitim al propriului sine și să pășească pe terenul solid al speranței creștine. Un frate al lui a înnebunit și alte rude au avut serioase probleme de sănătate mentală. Pe scurt, din punct de vedere al corpului, Kierkegaard a stat foarte prost.

Și cu toate astea, niciodată n-a pășit pe fața pămîntului  un om mai demn de admirație – și dacă n-aș fi creștin, aș zice chiar de venerație, deși există forme legitime de venerație și pentru un creștin- ca Soren Kierkegaard.

Cum zicea un biograf al lui, n-a existat niciodată o relație mai disporționată între un corp și o minte, decît în cazul lui Kierkegaard.

Dacă se pot trage concluzii din acest exemplu, o concluzie ar fi că frumusețea fizică e dată unora iar cea sufletească altora, într-o încercare a Instanței responsabilă cu împărțirea înzestrărilor naturale, de a face dreptate. Dar nu se pot trage concluzii de aici și nici nu se pot identifica legi. Pentru că există sufletele frumoase în corpuri frumoase, iar dacă nu e așa, eu sînt un nenorocit care nu se va îndrăgosti niciodată cu adevărat. Și tocmai asta spuneam la început, că explicațiile, acelea care ne interesează cu adevărat, nu poate să le dea nimeni. Probabil pentru că nu există. Probabil pentru că existența e condusă de legile contingenței, neprevăzutului și surprinzătorului.

Ca să termin povestea lui Kierkegaard, unii au încercat să vadă în scrierile lui dacă nu cumva era nebun. Kierkegaard însuși a analizat relația dintre geniu și nebunie, pornind de la zicerea lui Seneca, că nu există geniu fără ceva nebunie. Dacă era ceva nebunie în Kierkegaard, el era totuși stăpînul ei necontestat, în asta stînd de fapt și puterea geniului, anume de a se ridica deasupra nebuniei. Hjalmar Helweg, directorul spitalului de nebuni din Oringe, Danemarca, a citit fiecare cuvînt scris de Kierkegaard și a ajuns la concluzia că:  Oricît de bine crede cienva că a reușit să spună un lucru, va descoperi întotdeauna că Kierkegaard l-a spus mai bine. Afirmația asta vien de la cineva care încerca să-și dea seama daca Kierkegaard a fost nebun și în asta stă principala ei valoare. Cît despre nebunia lui, diagnosticul a fost că suferea de depresie alternînd cu exaltare maniacală. Dar Kierkegaard însuși își analizase în termeni mult mai profunzi propria condiție psihică, reieșind cu limpezime că și în cazul ăsta Kierkegaard o spusese mai bine.

Despre relția dintr corp și spirit nu se va spune niciodată destul. Cert e că legătura dintre ele infinit mai complexă decît ne putem imagina, și faptul ăsta e în sine un argument împotriva nemuririi sufletului sau mai exact împotriva sufletului imaginat ca o entitate ce poate să trăiască separat de trup. Fără trup, nu există suflet. Faptul că atît Kierkegaard cît și Nietzsche reușeau să își pună cel mai bine spiritul în mișcare prin mișcarea corpului (pentru ambii mersul pe jos era un leagăn al ideilor ), e la fel de semnificativ pentru argumentul ăsta.

Revenind la Kierkegaard, dacă avea ceva frumos, acel lucru era freza, pentru care era renumit în epocă. Îmi place să cred că freza mea o imită oarecum pe a lui, deși eu n-am un păr așa de des cum avea el, din cîte îmi dau seama. Și o imită inconștient, adică așa a fost dinainte să știu ce freză avea Kierkegaard. Chiar dacă eu am un nas ceva mai frumos decît al lui, ca și alte trăsături fizice care cred ca sînt ceva mai frumoase decît ale lui, sînt nevoit să trăiesc cu dureroasa resemnare că am un spirit infinit mai mic. Și mai sînt nevoit să mă întreb dacă aș fi dispus să-mi dau corpul la schimb cu al lui, pentru a-i semăna mai mult în spirit. La cum mă știu de mic în ale spiritului, probabil nu aș face tîrgul ăsta fără regrete infinite.

PS: Sînt perfect conștient de posibilitatea ca eu să nu fiu deloc mai frumos decît Kierkegaard, avînd în vedere că singurul arbitru sînt eu și subiectivitatea mea dispusă la erori maxime cînd vine vorba de a se estima pe sine din orice punct de vedere. Dar cu siguranță am un nas mai mic, mărimea nasului fiind acel gen de fapt obiectiv ce poate fi transpus în centimetri.

Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.