Nimic nu e ca cafeaua

Pentru cei mai mulţi oameni de pe planeta asta, cafeaua e un lucru care îţi îndulceşte truda cotidiană, chiar şi cînd o bei fără zahăr, ca mine. Pentru unii însă, cafeaua are o reputaţie proastă. E adevărat că e un drog psihoactiv şi creează dependenţă, dar dependenţa de cafea  nu are nimic în comun cu dependenţa de heroină sau tutun. Din contră, studiile arată că, deşi cafeaua nu are numai efecte pozitive asupra sănătăţii, efectele negative sînt în orice caz contrabalansate de cele pozitive.

Ieri am citit un studiu foarte serios care a descoperit că cei care beau cafea trăiesc mai mult decît cei care nu beau. Studiul a reuşit să izoleze variabila cafea de alte variabile are stilului de viaţă şi a ajuns la concluzia asta. Adică, de obicei fumătorii sînt şi băutori de cafea. Acestea, cafeaua şi tutunul, sînt două lucruri diferite cu efecte diferite. Cînd vrei să vezi care efectul cafelei asupra speranţei de viaţă, trebuie să te asigură că în rezultatele tale nu ai de fapt de-a face cu efectele fumatului. Ce trebuie să faci, este să te asiguri că observaţiile tale iau în considerare doar cafeaua, fără alte elemente de stil de viaţă. Şi asta a făcut studiul ăsta, care ajuns la concluzia că băutorii de cafea trăiesc mai mult.

Ce e important de subliniat este că studiul nu a reuşit să stabilească o relaţie de tip cauză-efect, adică să explice ce anume din cafea face să crească speranţa de viaţă, ci doar să observe o corelaţie între consumul de cafea şi o viaţă mai lungă.

Cred că m-am cam învîrtit  în jurul cozii. Să mă iertaţi, zilele asta nu am deloc mintea limpede, cu toată cafeaua pe care o beau. Cine vrea să citească studiul şi să tragă propriile concluzii, o poate face aici.

Aleluia!

http://gizmodo.com/5859027/this-astounding-orbital-time-lapse-will-blow-your-brains-out-in-space

Înainte de a citi mai departe, te rog să dai click pe linkul de mai sus. E cadoul meu de Crăciun pentru orice rătăcit care ajunge pe blogul meu, dar în primul rînd pentru cei cîţiva  care mă vizitează mai des.  Linkul de mai sus  oferă o privelişte atît de frumoasă încît ţi se înmoaie genunchii, dacă eşti mai sensibil. Nu doar că e foarte frumoasă, dar priveliştea de mai sus e extrem de semnificativă pentru condiţia noastră de oameni moderni. Astăzi, ca niciodată înaintem, avem posibilitatea să ne vedem propria lume din afară. Şi nu mă refer doar la imaginile uluitor de frumoase de pe orbită, ci la imaginea despre lume pe care ne-o arată ştiinţele naturii, despre noi ca entităţi biologice şi psihologice, despre societate, adică despre modurile infinit de variate de funcţionare ale omenescului şi aşa mai departe. Ca s-o spun într-un cuvînt: un ochi ne observă din exterior! E propriul nostru ochi, e ceea ce ne face moderni.

Şi totuşi, astăzi ca niciodată înainte, sîntem dezorientaţi şi ne ia ameţeala. În cuvintele lui Nietzsche, nu mai există sus şi nu mai există jos, nici stînga nici dreapta. Poate de la un exces de vedere? Am reuşit să obţinem imagini din spaţiu ale planetei, dar asta doar după ce am adus-o pe marginea dezastrului (avem potenţial nuclear să o distrugem de şapte ori). Prin alimentaţia şi medicina modernă, am reuşit să creştem speranţa de viaţă a omului de rînd, i-am dat haine frumoase şi maşină, casă şi iPhone, dar parcă niciodată omul n-a fost mai nefericit decît e astăzi, mai cuprins de disperare, de angoase şi depresii, mai lipsit de sens, de VIAŢĂ.

Condiţia umană e o ghicitoare şi niciodată nu s-a văzut mai bine asta decît astăzi cînd, după ce şi-a răspuns la atîtea întrebări şi rezolvat atîtea probleme, omul e mai gol ca niciodată sau cel puţin la fel de gol ca oricînd altcîndva. Singurul răspuns la ghicitoarea condiţiei umane e unul care, deşi dă impresia unei haine vechi şi uzate sau al unei cărări de mult abandonate, e singurul destul de serios încît să ne dea o rază de speranţă. E povestea unui prunc care s-a născut pe planeta asta acum două mii de ani şi care mai tîrziu, cînd a început să vorbească, a spus despre El însuşi că a creat tot ce există şi că a venit printre noi ca unul dintre noi ca semn suprem de prietenie al Creatorului faţă de creatură.

Nici istoria, nici ştiinţele, nici filosofia, pe scurt nimic omenesc nu poate pune nimic în locul acestui răspuns la ghicitoarea condiţiei umane. Asta pentru simplul motiv că în pruncul din Betleem ceva neomenesc a fisurat continuumul spaţiu-timp ca să ne deschidă o cale de scăpare, spre un alt fel de lume, un alt fel de univers. Unul mai bun, fără entropie. Căci după cum bine au observat Sartre şi toţi existenţialiştii, din universul ăsta nu există ieşire, orizontul ultim e moartea (a noastră şi a universului însuşi). Doar pruncul din Betleem, şi nimeni altcineva!, are suficientă greutate pentru face universul ăsta să se îndoaie şi să se fisureze. Nu degeaba simţea Handel nevoia să strige „Aleluia!”