Posts Tagged ‘Spania’

bicla

Acum trei ani pe vremea asta îmi dădeam demisia de la jobul meu din Alaska și plecam acasă, fără să știu ce voi face, dar simțind pînă în măduva oaselor că am ceva de făcut, ceva ce nu puteam face acolo.  Am plecat deși eram bine plătit, deși Alaska e un loc fantastic, deși viitorul meu în România era un mare semn de întrebare, dar fiind convins că fac bine. În acești trei ani, n-am regretat nicio secundă decizia luată, deși am avut mii de momente de incertutinde cu privire la ce se întîmplă cu viața mea. Am fost liber să trăiesc în voie, și am trăit cum m-am priceput mai bine. Cel mai frumos dintre acești trei ani a fost primul,  anul în care am mers aproape în fiecare zi la Biblioteca Centrală Universitară, locul unde mă simt ca acasă de vreo cinșpe ani de zile, încercînd să scriu romanul pe care visam să-l scriu dintotdeauna. Am scris sute de pagini dar n-am terminat nimic. Mîzgălituri pe foaia electronică. Ziua scriam, seara mă vedeam cu mii de oameni. O existență destul de boemă. Cum să te plîngi? Nici ce a urmat nu a fost rău. Chiar cînd mi se terminau banii, am plecat din nou în Alaska unde am petrecut iarna 2015-16. Și ce iarnă! De basm! Iarna lui Că(tă)lin file de poveste. M-am întors acasă unde după doar cîteva săptămîni am plecat într-o vizită de trei săptămîni în Spania, trei săptămîni care s-au transformat în șase luni, șase luni în care s-au întîmplat multe, multe lucruri. Un episod de viață. Destul de boem și el. M-am întors acasă și la incertidudinea care, oriunde aș fi fost, a continuat să curgă prin subteranul vieții mele: bun, și acum, îmcotro?

Au trecut cam cinci luni de atunci, și încet, încet, apele subterane ale incertitudinii au secat și au fost înlocuite de firul (chiar și acum cînd scriu, încă foarte firav) unui rîu de viață, un rîu de sens de viață, în care învăț să înot și care curge din ce în ce mai adînc și din ce în ce mai larg.

Aseară s-a lansat oficial A7Tv, un post de televiziune care deocamdată emite online (sînt planuri să fie și pe cablu la un moment dat), unde realizez o emisiune care țîșnește din strădundurile sufletului  meu (Reflecțiivirale http://www.a7tv.ro/category/emisiuni/reflectii-virale/) și care, din acest motiv, s-ar putea să vă placă.

Cu o săptămînă în urmă am dat, după mulți ani, din nou un examen. Ca la facultate. Ba nu, nu ca la facultate, mult mai serios, atît prin consecințe cît și prin modul de organizare. Am luat o notă bună și, cel mai probabil, o să fiu din nou consilier de probațiune. În timpul examenului, a trebuit să renunțăm la telefoanele mobile, ceea ce m-a făcut să mă gîndesc la examenele viitorului. Nu am nicio îndoială că în foarte scurt timp (maxim 10, 20 de ani) toate gadgeturile o să dispară iar funcțiile lor o să fie integrate în fizionomia corpului omenesc, prin interfețele neuronale care deja există dar nu au ajuns încă să fie integrate în producția de masă. Nu ne vom mai uita, în curînd, în ecrane, și nici măcar în holograme. Eu cred că hologramele, dacă vor fi introduse pe piață, vor avea o viață scurtă, ca CD-ul sau DVD-ul. Nu, dragii mei, mințile noastre vor deveni ecrane! Și da, perspectiva asta e foarte înfricoșătoare! Atunci, un hacker destul de bun va putea să ia controlul minților tuturor celor cu astfel de implanturi! Și toți vom avea implanturi, pentru că toți le vom vrea, și vom plăti bani grei pentru ele, la fel cum astăzi plătim pentru iPhone. La asta mă gîndeam, și mă întrebam, bun, cum o să mai fie posibil să iei „telefoanele” la intrarea în sala de examen, în viitor? Probabil că nu vor mai fi examene, pentru că nu va mai fi nimic de făcut. Le vor face roboții pe toate.

Cam astfel de gînduri o să vedeți și la reflecții virale, pentru că ăsta sînt și orice aș face tot la astfel de gînduri ajung. Nu, nu sînt nihilist, nici pesimist. Mă cunoașteți, știți că sînt credincios. Iar un credincios nu poate fi pesimist. Dar nici orb! Un credincios, în ciuda părerii generale, este mai lucid decît ceilalți, și privește fără frică în ochi fiara, adică orice pericol amenință să înghită umanitatea. Iar astăzi sînt multe, foarte multe, mai multe decît oricînd, iar asimilarea umanității de către tehnolgie pînă la limita dizolvării totale, este fără îndoială unul dintre ele.

 

Astăzi în jurul prînzului am ieșit în Cișmigiu cu bicicleta din imagine (drăguță, nu-i așa?), am mers apoi la Unirii unde mi-am luat o turtă cu telemea (cea mai bună pe care o știu, toate celelate turte cu telemea pe care le-am încercat nu sînt demne de acest nume) pe care am mîncat-o tolănit la soare pe fîntînile arteziene din părculeț. În timp ce mă bucuram de miezul cald și gustos al turtei, îmi spuneam în gînd, ia uite, ce norocos, e miezul zilei și tu, băi Cătăline, ești liber să stai la soare, în timp ce oamenii sînt prinși în moara productivă a cotidianului! Da, mi-am răspuns, bucură-te cît mai poți, Cătăline, bucură-te cît mai poți! S-a terminat cu boemia din ultimi trei ani, de mîine ai nu un job, ci două, și n-o să mai treci prin parculețul Unirii decît grăbit, cu mii de treburi.

 

 

 

 

Am fost provocat să spun ceva bun despre România. De fapt am fost provocat la ceva mai mult decît atît, dar o să mă prefac că am fost provocat doar la atîta lucru.

Ce spun în continuare nu anulează şi nici măcar nu contrazice ce spuneam în postul De ce nu-mi iubesc ţara. Doar că aici o să închid ochii la toate bubele şi o să mă concentrez asupra unei bucăţele de realitate culturală prin care România e superioară  unor ţări ca Germania, Spania, Italia. Este vorba de faptul că în România filmele nu sînt dublate, ci sînt subtitrate. Nu ştiu care sînt toate ţările în care se întîmplă aberaţia asta- se mai întîmplă şi în Bulgaria, ăsta fiind motivul pentru care eu la un moment dat ştiam bulgară (am crescut cu două posturi de televiziune bulgăreşti şi unul românesc, undeva în sudul ţării), dar nu ne ajută cu nimic să ştim că sîntem mai tari decît  bulgarii la ceva- din moment ce ei, săracii, sînt mai amărîţi decît noi.

Este cu totul incredibil, dar în Germania, Spania şi alte ţări în care filmele sînt dublate, oamenii nu ştiu care este vocea lui Marge Simpson, nici cum sună  „D’oh!-ul” lui Homer. Pentru mine, asta e cu totul strigător la cer. Vocile actorilor din The Simpsons sînt probabil cele mai celebre şi mai bine plătite voci din istoria televiziunii, dar tocmai vocilea astea lipsesc cu totul din versiunile dublate ale serialului. Ceea ce face ca cel mai amuzant şi mai inteligent serial din istoria televiziunii să se transforme într-o glumă proastă pentru ţări ca Germania, Spania şi toate celelalte care dublează.

Dar dublarea filmelor are implicaţii culturale mai largi decît simplul furt al vocilor unor actori celebri. E trist că lumea nu îl aude pe Al Pacino, într-un film cu Al Pacino, dar poate nu e foarte serios. Ce mi se pare serios este că prin eliminarea limbii originale se pierde posibilitatea contactului cu limba respectivă. Poate nu înveţi o limbă uitîndu-te la un film sau la o sută, dar măcar îţi faci o idee despre cum sună. Astfel, spectatorul este furat de două ori: o dată i se fură vocea originală, apoi i se fură posibilitiatea de a se îmbogăţi prin contactul cu o limbă străină. Şi în plus i se mai  fură şi posibilitatea de a face un tip de gimnastică a minţii. Să citeşti în timp ce priveşti înseamnă să îţi pui, cît de cît, creierul la treabă. Spectatorilor din ţările unde filmele sînt dublate le vine foarte greu să îşi imagineze cum reuşesc ceilalţi să citească subtitrarea şi să vadă filmul în acelaşi timp, adică au aceeaşi problemă pe care o are un copil de şapte, opt ani în România.

Iată unul dintre puţinele lucruri care mă fac să fiu mîndru că (încă) trăiesc în România. Ceea nu înseamnă deloc că nu îmi doresc cu aceeaşi intensitate să plec de aici.

N-am votat în primul tur pentru că mi-a fost lene să merg tocmai în sectorul 2, pe unde am eu buletinul. În schimb, în al doilea tur, am votat la 4000 de km distanță, în Spania. De asemenea, tot acolo a fost prima dată cînd am simțit că sărbătoresc ziua națională a României. Într-un centru cultural, cu expoziție de pictură, fotografie, mîncare românească etc, în Alcala de Henares. Acolo unde este și casa lui Cervantes, cel care ni l-a dăruit pe Don Quijote. La un moment dat, mi se părea că semăn destul de mult cu Don Quijote. Acum nu prea mai știu de ce credeam asta. Aveam nevoie să respir aerul lui Cervantes ca să simt mai bine că sînt român. Sigur, pentru mine naționalitatea e un concept fără conținut. Există doar indivizi, nu români, spanioli, francezi. Naționalitățile, etniile și chiar rasele sînt simple accidente istorice fără prea mare utilitate. De fapt, nu doar că nu au utilitate, dar au făcut atîta rău încît ar trebui să ne fi debarasat de mult de ele, dacă așa ceva ar fi posibil.

La evenimentul ăsta am ajuns datorită prietenului meu  Fabianni Belemuski, directorul revistei Niram Art  și care m-a suportat  cît am stat la Madrid. Revista Niram Art este doar parte dintr-un organism creat de pictorul român Romeo Niram, pe care am avut plăcerea să-l cunosc și eu, tot datorită lui Fabianni. Iar Espacio Niram este un local situat în inima Madridului, la doi pași de Palatul Regal și de Teatrul Regal, un local cultural născut de Romeo Niram, unde poți să ieși doar ca să bei ceva sau ca să asiști la o expoziție de pictură, fotografie sau lansarea unui volum de versuri. Curios și în contradicție cu ce spuneam mai devreme despre naționalitate, de 1 decembrie ăsta, petrecut printre străini, m-am simțit și eu aproape român. Probabil m-aș fi simțit mult mai mult român dacă aș fi avut habar ce înseamnă să fii român sau dacă aș fi crezut că propoziția „sînt român” are sens. În orice caz, seara am văzut niște dansuri populare pe scena teatrului din Coslada, o altă premieră pentru mine, și m-am minunat de cît de mult poate să îmi placă reprezentația aia folclorică.

Între Sancho Panza și Don Quijote, m-am simțit totuși ca acasă, ceea ce înseamnă că aveam dreptate cînd spuneam că naționalitățile sînt simple neînțelegeri.

PS: Madridul e un oraș foarte frumos, mult mai frumos decît Bucureștiul. Iar Spania o țară foarte frumoasă, și spun asta fără să fi văzut mare lucru din ea. Probabil mult mai frumoasă decît România.