Cu ochii la rege

Soren Kierkegaard a fost întrebat de regele Danemarcei, Christian VIII, cum crede el că ar trebui să se comporte un rege.  Kierkegaard i-a răspuns, printre altele, că ar fi foarte bine ca regele să fie urît (Christian VIII era un bărbat foarte frumos). Apoi, a mai spus el, ar trebui să fie surd şi orb sau cel puţin să se comporta ca şi cum ar fi, pentru că asta ar rezolva o mulţime de probleme. Şi n-ar trebui să vorbească prea mult, ba chiar ar trebui să aibă un discurs standard pe care să-l folosească în orice ocazie, deci un discurs fără conţinut.

 

E greu de spus dacă Kierkegaard nu făcea altceva decît să fie ironic, pentru că ironia era una dintre preocupările lui principale. Ironic sau nu, trebuie admirat curajul de care a dat dovadă. Dar mai mult decît curajul lui Kierkegaard, trebuie admirat regele care a întrebat: pentru că a întrebat.

 

Nu am devenit dintr-o dată interesat de politică. Politica e doar un hoit care pute şi atîta tot. Dar dacă ar fi să-mi exprim o opţiune politică, aş opta fără nicio ezitare pentru un Rege. Un rege, chiar dacă impotent funcţional, ar avea totuşi puterea şi carisma pe care numai un simbol le poate avea. Şi asta ar fi ceva, ceva care poate ar reuşi să emane nişte raze, fie ele timide, de bun simţ prin norul puturos care este politica din România, de exemplu. În loc de un marinar  care înjură ca un birjar sau de un agitator care se agită cu un plagiator ca să-l dea jos pe marinar, am avea, acolo în vîrf, ceva nobil înspre care să privim. Şi pare să fie o lege a naturii că sîntem transformaţi prin contemplare. Poate, dacă din cînd în cînd la televizor ar apărea un rege care ar avea o discuţie serioasă cu un intelectual serios, Diaconescu ar avea mai puţin tupeu. În orice caz, n-ar mai avea ocazia să candideze la preşedinţie şi să ne facă pe toţi de rîs prin chiar acest fapt.

Visul unei nopți de primăvară

De ce trec visele așa de repede? De ce nu rămîne măcar impresia lor, aceea pe care o ai cînd încă n-ai deschis bine ochii, mai multă vreme cu noi, ca mirosul unui parfum foarte scump care ne însoțește toată ziua?  Un răspuns ar fi că, dat fiind că cele mai multe vise pe care le avem nu sînt deloc plăcute, faptul că impresia lor trece așa de repede e un lucru bun. Cu alte cuvinte, uitarea are și în cazul ăsta o funcție bine gîndită. Dar o urmare regretabilă a acestui mecanism care ne ține departe de mirosurile grele ale gunoaielor psihice care ies în fiecare noapte la suprafață în vise, e că la fel de repede uităm și visele frumoase, acelea pe care am vrea să le permanentizăm, să le solidificăm, ba chiar să le trăim în locul vieții.

Un astfel de vis am avut eu azi-noapte. Aș fi vrut să extrag din el doar cîștigul și să uit că a fost un vis, dar se pare că nu pot face asta. Ca toate visele, a avut multe părți încețoșate, însă cu un centru foarte clar, de o claritate dureros de reală și de fericită. A fost un vis aproape mistic. Cineva îmi povestea că după un vis în care l-a văzut pe Dumnezeu, are certitudinea absolută că Dumnezeu există. Mă întreb cum de în cazul ăsta legile firești ale dinamicii visului par să fi fost abolite, adică, cum se face că realitatea acelui vis a reușit să supraviețuiască atît de substanțial visului.

Nucleul clar al visului meu a început să se închege treptat, pînă  a ajuns la centrul incandescent. Mă uit pe cer și parcă ochii mei sînt două telescoape Hubble care scrutează cerul. Dacă stelele sînt atît de aproape sau dacă privirea mea e cea care ajunge la ele, nu are importanță, dar văd sisteme solare cu planete învîrtindu-se în jurul sorilor lor. Cineva e lîngă mine, un străin, și privim împreună. Într-un sistem  solar se pare că o planetă lipsește iar eu simt locul ei gol de pe orbita soarelui. Străinul de lîngă mine scoate, nu știu de unde, o planetă pe care o aruncă pe orbită și completează golul. Ordinea astrelor a fost restabilită și acum se aude din nou armonios muzica sferelor. Apoi acest străin suferă acea metamorfoză specifică viselor în care ceva sau cineva se transformă rămînînd în continuare ce era înainte. Acum e un prieten al meu cu care joc cărți într-un fel de bar și se pare că bem bere împreună. Însă prietenul meu, despre care știu de fapt că este Străinul, face întruna trucuri cu cărțile de joc și alte…minuni, făcîndu-mă din ce în ce mai sigur că de fapt e mai mult decît un simplu om, mai mult decît supra-omul, chiar. Am din ce în ce mai profund certitudinea că cel cu care joc cărți într-o cîrciumă e Dumnezeu-omul.

Ca în orice alt vis, nu atît ceea ce se întîmpla și se poate povesti era important, ci ceea ce simțeam și în consecință nu pot povesti. Bucuria pe care o aveam știind că în fața mea e Dumnezeu-omul, acel om care a stîrnit atîtea controverse în istorie, era nemărginită. Dar fericirea cea mare venea din faptul că acum în sfîrșit înțelegeam paradoxul care a pus în încurcătură atîtea minți (cum e posibil ca un om să fie și Dumnezeu în același timp?!!). Nu doar îl înțelegeam, dar îl contemplam în ceea ce părea să fie o necuprinsă simplitate. Însă Străinul, care acum era prietenul meu și totodată era mult mai mult decît atît, era trist. Eu credeam că îi înțeleg tristețea și am început să îi explic de ce e trist, citîndu-l pe Kierkegaard. Ești trist, îi spuneam, pentru că ești nevoit să fii aici printre noi incognito. Dumnezeu printre oameni dar totodată un simplu om. Nu știu dacă în Iudeea erau cîrciumi, dar dacă ar fi fost, El ar fi fost acolo, stînd la masă cu tot felul de vicioși. Asta a uitat creștinismul despre El, că înainte de orice altceva, El a fost asta: Cel care stă la masă cu bețivii și prostituatele. Și acum, eram cu El în cîrciuma asta și El era trist iar eu îi explicam de ce e trist, cu ajutorul lui Kierkegaard: ești trist pentru că porți povara dumnezeirii tale pe care nimeni nu o știe și nu poate s-o vadă. Ești însăși personificarea ideii de incognito. Dar eu puteam s-o văd, pentru mine nu era incognito, și asta mă făcea fericit.

Apoi, dintr-o dată, am căzut. Masa noastră se pare că era pe marginea unei prăpăstii. Poate, analizînd, era prăpastia fricii de a mă trezi și a mă întoarce în lumea în care contemplarea paradoxului întrupat, așa cum un îndrăgostit își contemplă iubita, va fi dispărut și eu voi rămîne doar cu atît, cu paradoxul și cu credința. Am căzut și știam că prăpastia e fără fund, însă nu mi-era frică. Știam că El e cu mine și că poate să facă o minune. Dar el nu voia să renunțe la incognito, așa că nu putea face o minune. M-a prins de mînă așa cum o persoană neajutorată  prinde pe o alta la fel de neajutorată, singura diferență dintre noi fiind aceea a poziției. El era în poziția de a mă salva. Se pare că nu era suficient de puternic ca să mă ridice pur și simplu, așa că a coborît cu mine în prăpastie, folosindu-se abil de crăpăturile din pereți pentru a evita căderea liberă. Și am ajuns la fundul prăpastiei salvat. Și eram încă o dată fericit.

M-am trezit și fericirea a rămas cu mine cam treizeci de minute. Acum fericirea s-a transformat în nostalgie iar nostalgia poartă în ea însăși sîmburele critic care se întoarce asupra fericirii și îi pune deasupra un mare semn de întrebare. Viața, se pare, poate fi trăită doar sub semnul paradoxului și al credinței. Certitudinea imediată ține de tărîmul visului.

La ce sînt bune geniile

Un geniu poate să schimbe lumea prin poezie, literatură, matematică, fizică, război. Dar schimbatul lumii nu întră în mod necesar în fișa postului unui geniu. Deși, fără îndoială, are potențialul să schimbe macazul istoriei către direcții negîndite, poate circumstanțele istorice nu-i dau niciodată ocazia asta, ceea ce nu-l face mai puțin un geniu. Pentru că un geniu se poate exersa și în lucruri care au foarte puțin de-a face cu lumea exterioară.

De exemplu Kierkegaard (o să zică cineva că  e singurul autor pe care-l citesc-nu e, dar e singurul pe care-l iubesc din toată inima!) cînd definește invidia:

Invidia este admirație ascunsă. Un admirator care  nu poate să fie fericit  predîndu-se alege să fie invidios pe ceea ce admiră. Așa că vorbește un alt limbaj, și în acel limbaj al lui lucrul pe care în  adîncul sufletului îl admiră e numit prostesc, insipid și ciudat. Admirația e predare fericită; invidia e afirmare de sine nefericită. Boala de moarte

Nu poți spune că prin rîndurile astea Kierkegaard a mutat vreun munte, dar poți spune că a disecat o parte a sufletului omenesc folosindu-se de un instrument atît de fin cum cea mai modernă chirurgie nici nu poate să viseze, anume spiritul lui. Sigur, Kierkegaard a schimbat și lumea, motiv pentru care e considerat părintele existențialismului. Dar ar fi fost destul să nu mai facă altceva toată viața lui decît să scrie rîndurile de mai sus, pentru a merita gradul de geniu.

Despre singurătate

Nu îmi place în mod deosebit să fiu singur, dar nu mi-a fost vreodată frică de ea. Nu mă refer aici la singurătate în sensul de a nu a avea partener. Luată în sensul ăsta, singurătatea ar trebui să sperie pe orice om sănătos. Mă refer la singurătate înțeleasă ca întîlnire cu tine însuți. Singur. Liniște. Fără messenger. Poate chiar fără muzică.

Mi-a venit să scriu despre asta pentru că cineva mă compătimea că aici în Suedia sînt singur. Între patru pereți. În primul rînd, sînt cei mai frumoși pe care i-am avut eu vreodată. În al doilea, îmi place. Am dat de curînd peste un pasaj în care Kierkegaard, cel mai mare om care a trăit vreodată, după Ioan Botezătorul, vorbește despre singurătate. Nu-l pun aici ca să-mi laud natura profundă, ci ca să apăr însăși ideea de singurătate. Și după cuvintele lui Kierkegaard, alte cuvinte nu-și mai au rostul.

„Pe de altă parte, el simte adesea nevoia să fie singur, aceasta fiind pentru el o necesitate vitală-uneori ca respiratul, alte ori ca dormitul. Faptul că simte acestă nevoie vitală mai mult decît alți oameni este de asemenea un semn că are o natură mai profundă. În general nevoia de singurătate este un semn că este spirit într-un om pînă la urmă, si este măsură pentru ce spirit se află acolo. Cei trivial de neomenești sau mult-prea-omenești sînt într-o asemenea măsură lipsiți de nevoia de singurătate încît, ca o anume specie de păsări sociale (așa numitele love-birds) (niște papagali care nu pot să trăiască unul fără altul, din cîte știu eu-adăugarea mea), mor imediat dacă trebuie să fie o secundă singuri. După cum bebelușul trebuie adormit cu un cîntec de leagăn, așa și acești oameni au nevoie de bîzîitul tranchilizant al societății ca să poată mînca, bea, dormi, ruga, îndrăgosti etc. Dar în Antichitate ca și în Evul Mediu oamenii erau conștienți de nevoia de singurătate și aveau respect pentru ceea ce înseamnă ea. În sociabilitatea constantă a vremurilor noastre oamenii sînt atît de îngroziți de singurătate încît nu știu ce altă utilitate să-i mai dea, decît (o, admirabilă epigramă!) ca pedeapsă pentru criminali. Dar la urma urmelor e un fapt că în zilele noastre e o crimă să ai  spirit, deci e firesc că acești oameni, iubitorii de singurătate, sînt puși în aceiași categorie cu criminalii.”- Soren Kierkegaard, The sickness unto death (o traducere imprefectă în română ar fi Boala de moarte, dar probabil că și titlul din engleză e o traducere la fel de imperfectă a titlului original din daneză. Textul de mai sus e de asemenea o traducere foarte imperfecta din engleză, făcută de mine)

Asta nu înseamnă că sînt mereu singur. Tocmai am revenit din camera unui vecin, un spaniol gay, care are un Mac superb, cu un ecran imens, unde a văzut un film cu împreună cu vecina mea iraniană,  o chinezoiacă (sau koreancă, sau thai-nu știu să fac diferența), o semi-blondă din Germania, și încă două tipe cărora nu le mai știu țările. Numele nici atît. Iar mîine, împreună cu  vreo 20 de oameni de aici din Lilla Sunnersta, plec la Stockholm de unde vom lua un vapor pînă în Tallinn, Estonia. Deci singurătatea, ca orice altceva, e bună cu măsură.