Nicăieri nu-i ca acasă

golf

Şase luni nu e o perioadă de timp suficient de lungă pentru a uita lucruri. Dar e o perioadă suficient de lungă pentru a uita unele sentimente şi trăiri asociate cu anumite  lucruri. Aşa se face că mulţi dintre cei plecaţi de acasă uită cît de revoltaţi erau de cutare sau cutare chestie din peisajul lor autohton. În locul revoltei, rămîn lucrurile în pura lor originaritate, care e intim legată de originaritatea fiinţei oricui a crescut şi a trăit printre ele. Dar în fine,  despre dor poate altă dată. Acum vreau să scriu doar despre două lucruri care mi s-ar părea imposibile în România. Alaska e un tărîm plin de peşte şi vînat, şi rezidenţii au dreptul să pescuiască şi să vîneze. Dar nu chir după pofta inimii, ci conform unor reguli stricte. Ca rezident în Alaska ai dreptul la un anumit număr de somoni, prinşi într-un anumit fel şi aşa mai departe. Regulile spun că imediat ce ai prins peştele, trebuie să notezi cîţi peşti ai prins şi să trimiţi statului raportul. Am fost şi eu la pescuit, cu alaskani
autentici şi cu alţii mai puţini autentici, dar în orice caz mai autentici decît mine, şi am văzut cu ochii mei cît de în serios ia toată lumea regulile. Sînt sigur că unii o să se supere pe mine, dar îmi e imposibil să îmi imaginez marea majoritate a românilor (căci şi printre americanii alaskani sînt excepţii, sînt sigur) nu doar respectînd limita impusă, dar şi notînd numărul peştilor prinşi în cutare zi, dacă sînt roşii sau argintii sau King sau doar „cîineşti” (un somon cu care nativii alaskani îşi hrănesc cîinii pentru că e prea prost pentru gustul lor, dar care sînt sigur că e mai bun deît orice somon din supermarketurile europene). Sigur, poliţia îşi face treaba, şi cine e
prins încălcînd regulile o încurcă electric. Dar  nu vreau să mă aventurez pe tărîmul alunecos al explicaţiilor. Am vrut doar să dau un exemplu de un mod de a fi al cetăţeanului de rînd care în România aşa cum este ea astăzi, cum a fost ieri şi cum o să fie şi peste o sută de ani, mi se pare inimaginabil.

Şi vreau să mai dau încă un exemplu. Ieri am participat la un concurs
de golf, organizat de angajatorul meu în Palmer, cam la o sută de kilometri de Anchorage.  Scopul concursului a fost caritabil, deci întreaga desfăşurare nu a fost chiar ca a unui concurs profesionist. Dar a fost totuşi un concurs cu douezeci şi şase de echipe şi cu premii.  Echipa mea s-a plasat pe locul patru (nu datorită mie, care jucam golf pentru prima dată). Iată ce mi s-a părut absolut remarcabil în toată povestea.  Fiecare echipă trebuia să îşi ţină singură scorul, şi să aibă grijă că toate regulile jocului sînt respectate. Nu era deci niciun arbitru prin jur ca să îţi spună că nu ai voie să mai încerci încă odată lovitura la care aproape ţi-ai rupt crosa şi bila de golf a sărit doar la trei metri mai încolo în loc să zboare ca o pasăre prin aer, spre steagul aflat la patru sute de metri mai departe. Şi cu toate astea, toate regulile au fost respectate cu stricteţe. Cel puţin în echipa mea. Dar faptul că echipa mea, a ieşit pe locul patru, respectînd toate regulile şi notînd cu stricteţe scorul, îmi spune că şi celelalte echipe au făcut la fel.  Unde vreau să ajung e cam aici:  ziua excepţional de frumoasă pe care am avut-o ieri pe un teren de folf superb, înconjurat de cel mai frumos peisaj pe care şi l-ar putea dori cineva, cu o vreme ideală şi aşa mai departe, deci ziua de ieri care a purtat în marsupiul ei toate lucrurile astea, păleşte în comparaţie cu sentimentul de admiraţie pe care l-am avut pentru o realitate socială care, pentru un român ca mine, parcă ar fi ruptă dintr-un univers paralel. Bineînţeles că nici măcar nu am îndrăznit să aduc vorba despre asta cu restul echipei mele, trei oameni foarte drăguţi care m-au iniţiat în tainele golfului şi pe care i-am cunoscut acolo, pe terenul de golf. Nu am vrut să par ca un extraterestru care se miră în legătură cu legile naturale ale unei planete pe care abia a aterizat, chiar dacă pe viza mea scrie negru pe alb că sînt extraterestru.

De ce donez sînge

Cineva mă întreba de ce donez sînge. Întrebarea, mai ales că nu venea de la oricine, m-a pus pe gînduri. Cine mă întreba ştia că zilele astea stau prost cu banii şi insinua, mai în glumă mai în serios, că m-aş duce să donez sînge pentru bani. Dacă te duci să donezi sînge primeşti şapte de bonuri de masă în valoare de nouă lei fiecare, deci 63 de lei în total, dacă mai ştiu eu tabla înmulţirii. Pentru mine e limpede că nu mă duc să donez sînge pentru bani, căci deşi mă bucură bonurile primite,  nu încerc să trag de ele timp de trei, patru zile ca să pun pîine copiilor pe masă, cum probabil fac mulţi dintre donatorii pentru bonuri. Mai degrabă mă duc şi-mi cumpăr niste somon, pe care altfel nu-l cumpăr foarte des pentru că e scump. Deşi ştiu că nu donez sînge  pentru bonuri,  nu mi-e deloc limpede de ce o fac de fapt. Dacă aş scrie aici că o fac doar din spirit civic, din dorinţa pură de a salva vieţi  etc., aş fi fără îndoială un ipocrit. Filantropia, ca sentiment general, e un factor cu o influenţă foarte slabă asupra acţiunilor noastre. Ne motivează doar concretul, doar poveştile individuale ne înduioşează. Starea generală de rău a omenirii,  fiind generală e şi abstractă, şi chiar dacă ne poate smulge cîte o lacrimă din cînd în cind, nu e în stare să ne smulgă niciun leu din portofel.

Dar să revin la sîngele meu şi la întrebarea de ce îl dau. Aproape pentru tot ce facem există un complex de motive, niciodată un singur motiv. Sigur, mă simt bine ştiind că fac bine. Deşi nu ştiu cui foloseşte sîngele meu, poate vreunui ticălos pe care l-aş urî dacă l-aş cunoaşte, mă bucur să ştiu că sînt util cuiva şi încă într-un mod vital. Mă flatează şi modul în care mă tratează personalul de acolo. Ştim foarte bine cum sîntem trataţi de vînzători, funcţionari publici, medici etc.  La centrul de donare sînge din strada Dr. Felix, aproape de Piaţa Victoria, lucrurile stau cu totul altfel pentru mine. Cei mai mulţi dintre donatorii de sînge se  duc, într-adevăr, doar pentru bonurile de masă. Unui nene gras şi cu faţă urîtă i se spunea că nu poate dona pentru că are hepatită şi că i s-a mai spus asta. Din cîte am înţeles eu, respectivul nene ştia că are hepatită dar voia oricum să dea nişte sînge, aşa infectat cum era, ca să facă rost de nişte  bonuri de masă. Cel puţin în cazul lui, lucrurile sînt foarte limpezi: nu poate fi vorba de nicio motivaţie altruistă acolo. O doamnă donatoare foarte supărată, nu ştiu exact de ce, zicea ieri că  „nu vine niciunu’ sătul aici să doneze”. Eu eram sătul şi eram acolo şi aproape că mă simţeam prost din cauza asta.  Deci cei mai mulţi donatori de sînge, cu excepţia celor care se duc să doneze pentru cineva anume, sînt oameni săraci. Şi eu sînt sărac, dar sînt ceva mai îngrijit, am un job care creează o oarecare impresie cuiva care nu ştie exact despre ce e vorba, pentru că lucrez „la Tribunal”,  şi un anumit nivel de studii. În plus, sînt nefumător, nu abuzez de alte substanţe şi  am o stare de sănătate bună. Ceea ce mă face donatorul ideal. În consecinţă, pentru că toate lucrurile astea apar pe fişa mea de donator, sînt tratat foarte bine acolo. Aproape excepţional.

Nu mă duc acolo ca să fiu tratat excepţional şi flatat, fireşte. Cînd donezi sînge, primeşti o adeverintă care îţi asigură o zi liberă de la serviciu, deci e şi asta ceva. Toate astea se adună în complexul de motive despre care scriam, un complex în care mi-ar plăcea, desigur, să cred că  cea mai importantă e dorinţa pură de a face bine, dar nu sînt aşa de sigur că e aşa. Mai degrabă, motivaţiile egoiste se amestecă, în cazul meu, cu cele altruiste într-un tot ambiguu şi gri din punct de vedere etic. Important e că, egoist sau altruist, mă duc să donez sînge, ceea ce, independent de motivaţia donatorului, e foarte important, căci sîngele nu se găseşte chiar pe toate drumurile. Şi chiar dacă s-ar găsi, n-ar fi de mare folos, căci sîngele cules de pe drumuri nu mai e bun de nimic. Dacă s-ar putea aduna în flacoane sterilizate tot sîngele care curge aiurea în accidente, crime, războaie, etc., am trăi într-o lume mai bună.

Există şi riscuri asocitate cu donatul. Riscul să te plictiseşti aşteptînd, căci în general durează 2, 3 ore. Riscul să leşini, cum a leşinat o adolescentă ieri. (Prietenul ei o certa apoi aducîndu-i aminte că i-a spus de atîtea ori să nu mai fumeze. Eu l-aş sfătui să se apuce şi el de fumat sau să se despartă de ea, pentru că cel mai probabil ea n-o să se despartă niciodată de ţigări.)  Riscul să afli că ai HIV  sau vreo altă boală detectabilă prin analiza sîngelui.