Foame

Scriu pentru că mi-e foame. Şi lene. Şi un pic somn. Şi în urma şi înaintea mea sînt nişte umbre ale trecutului şi respectiv ale viitorului, care nu-mi plac. E post-sentimentul de insatisfacţie faţă de lucrurile pe care le-ai trăit şi pre-sentimentul instatisfacţiei anticipate  faţă de lucrurile pe care ştii că cel mai probabil n-o să le trăieşti. Sau o să le trăieşti.

Cînd ţi-e foame şi somn şi lene ar fi mai bine să nu scrii, dar eu scriu tocmai pentru că scrisul, care e reflectare a ceva în el, rezolvă, acum în timp ce scriu, toate problemele. Sensul vieţii e scrisul (după cum bine zice subtitlul blogului meu: scriu şi uite că în urma mea răsare sensul). Dacă scrisul ar fi coextensiv vieţii, eu aş fi fericit. În scris, viaţa e suspendată, transformată în obiect rotitor în imponderabilitatea imaginaţiei care  de fapt nu o contemplă ci o reinventează. Satelizată, ar fi zis Baudrillard.

Rezolvarea problemelor prin scris e reală, singura ei problemă e că nu durează. Ca toate soluţiile omeneşti, scrisul nu rezolvă cea mai serioasă problemă dintre toate, şi anume efemeritatea radicală a oricărei soluţii. Pentru că, mai devreme sau mai tîrziu, tot va  trebui să mă opresc din scris şi să ies să vînez nişte mîncare pe care nevasta din peştera mea o s-o gătească în jurul focului care face să danseze pe pereţi umbrele platoniciene ale fiilor mei nenăscuţi. Şi ale post şi pre sentimentelor mele.

Hai să dormim!

Spuneam mai de mult că somnul a fost inventat de un geniu. Kierkegaard scrie undeva că înainte să adoarmă, aprinde din nou lumina și se uită prin cameră cu o satisfacție de nedescris, după care se cuibărește în așternuturi. Somnul e în general mult subestimat. Aș recomanda unui sinucigaș să doarmă bine înainte de pune în aplicare planul pe care l-a pus la punct pînă la cel mai mic detaliu. Cu excepția cazului în care e vorba de o boală pe care numai medicamentele o pot rezolva, un somn bun poate să schimbe perspectiva asupra vieții ca nimic altceva. Ce înainte părea întunecos ca o gaură fără fund, acum are ici și colo licăriri de lumină. Unde domnea pesimismul, optimismul s-a strecurat, poate cu vreun vis din copilărie în care totul era din nou senin și fără griji. Dar chiar fără vise, somnul este oarecum echivalent cu o naștere din nou, aduce de fiecare dată o perspectivă proaspătă asupra vieții. Acum cîteva seri mă simțeam incredibil de singur și tensiunea psihică atingea cote insuportabile. Mi se părea că nu fac destul pentru a trăi , un sentiment care în adolescență mă chinuia întruna. M-am trezit sîmbătă dimineața ca și cum nu mai era nimic în mine din sufletul chinuit din seara precedentă. Nu se schimbase, de fapt, nimic, dar mă schimbasem eu, în somn.  A spune că somnul e darul unui geniu pentru niște ființe chinuite, căci omul, înainte de orice altceva, e o ființă chinuită, nu e deloc o exagerare poetică.

Ce e dragostea?

Ce e dragostea? Toţi am simţit-o la un moment dat. Pe ea sau ceva asemănător cu ea. E dragostea ceva ce simţim? E un abur psihic? O reacţie chimică produsă atunci cînd se întîlnesc două corpuri de carne? O stare sufletească rezultată din ciocnirea a două spirite?

Ştiinţa, cu ambiţia ei de a explica totul prin ceea ce se vede,  inclusiv ceea ce nu se vede, ne spune că dragostea este o stare de anormalitate psihică produsă de nişte reacţii chimico-electrice din creier. Mie, definiţia asta mi se pare o fundătură. Poate unii au impresia că dragostea poate fi explicată printr-o reacţie chimică, treaba lor. Şi memoria poate, şi totuşi rămîne un mister. Şi conştiinţa poate fi redusă la nişte procese fiziologice, dar totuşi e mai mult decît atît şi e un mister şi mai mare. Şi visele sînt însoţite de mişcări rapide ale ochiului, şi totuşi nimănui nu i-ar trece prin cap să spună că visele pot fi explicate prin mişcările rapide ale ochiului din timpul somnului. Realitatea e că şi visele sînt un mister.

Dacă visele, conştiinţa, memoria etc sînt mistere ale individului, adică mistere funcţionale ale individului luat ca atare, atunci dragostea e cel mai mare mister interindividual, adică un mister al modului în care indivizii se raportează unii la alţii. Dacă aş încerca o definiţie a dragostei, aridă şi reducţionistă cum sînt toate definiţiile, aş  spune că dragostea e misterul fundamental al modului în care ne raportăm unii la alţii. Putem să încercăm să pătrundem misterul ăsta din perspectiva fiziologiei, chimiei, sociologiei, psihologiei şi aşa mai departe, dar  nu vom înţelege mare lucru. Pentru că dragostea e ceva „la mintea copiilor”.

Dacă e ceva ce ne va ajuta să înţelegem dragostea, nu va fi raţionalitatea ştiinţifică, ci sufletul simplu de copil care se miră în faţa universului, dar se miră cu seninătate, cu seninătatea celui care a înţeles totul înainte chiar de a face vreun efort pentru a înţelege.

Somn pe iarbă

Marcel Proust începe Swan, primul roman din ciclul În căutarea timpului pierdut, cu descrierea trăirilor aflate la graniţa dintre somn şi luciditate. Fluxul psihic al celui ce înoată în somn, avînd totuşi sub picioare pămîntul solid al stării de veghe şi fiind aproape de plaja acesteia, a fost descris cu măestrie de cel care a schimbat faţa romanului modern, după cum se spune. Eu mă întreb, dacă acum, cînd simt că  plutesc din ce în ce mai mult în somn şi picioarele nu mai îmi ating nisipul stării de veghe, aş putea să scriu cîteva rînduri care, fără să-mi fac iluzii că ar fi artă, ar putea să nu fie penibile. E ciudat că somnul te face să visezi o luciditate de neatins în starea de veghe. La fel cum fumătorul de Maria sau iarbă sau cum vreţi să  îi ziceţi, are impresia că înţelege cele mai profunde taine ale existenţei, că răspunsurile la întrebările ultime plutesc prin faţa ochilor lui la fel ca fumul, pentru ca imediat ce efectul drogului s-a dus, toate viziunile geniale să se împrăştie la fel ca fumul poment, cel care reuşeşte să îmbine ceva urme de luciditate cu somnul, are impresia  că înţelege mai clar ca oricînd. Dar  la fel ca fumătorul de iarbă, cînd se trezeşte, nu poate decît să rîdă de ceea ce în starea de conştiinţă modificată i se părea a fi atingerea înţelepciunii supreme.  Şi chiar dacă sînt comici, oamenii ăştia nu trebuie trataţi ca infractori. După toate studiile, se pare că alcoolul e mult mai periculos decît iarba, atît ca efecte fizice, cît şi psihice. Şi totuşi nimeni nu e închis pentru că bea în fiecare seară o bere sau două. Din contră, cineva care nu bea deloc alcool e o curiozitate pentru cei din jur. Un fel de obiect de amuzament. Într-adevăr, fumătorul de iarbă devine repede apatic, îşi pierde interesul pentru aproape totul din jurul lui, cu excepţia următorului joint. Din punctul ăsta de vedere, iarba ea mai rea decît alcoolul. Dar de aici şi pînă la închisoare, ar trebui să fie cale lungă. De aceea, aşa numita legalizare a drogurilor uşoare despre care se vorbeşte zilele astea nu ar fi deloc o tragedie morală, ci, din contră, ameliorarea unui sistem juridic ce nu are nas pentru nuanţe. Sau trebuia să zic ochi? Oricum ar fi, mi-e somn şi probabil că dacă nu termin repede, în următoarele secunde o să încep să scriu adevăruri ultime de care o să rîd mîine.