Personal

Ultimele mele două posturi m-au făcut să-mi dau seama cît de personal e de fapt blogul meu personal. Ultimele două posturi au fost atipice  pentru că eu am fost aproape în totalitate absent din ele. În unul propuneam o ghicitoare, în altul vorbem despre Pitagora și mă abțineam de la comentarii, cu unica excepție răutăcioasă a celui dintre paranteze.

Mi-am dat seama că blogul meu e de fapt despre mine, despre modul în care eu văd lumea, despre cum se reflectă ideile altora în capul meu, așa zăpăcit cum se întîmplă să fie. Blogul meu este, la urma urmelor, un simplu exercițiu în solipsism, însă un solipsism luminat, care se știe fals și vrea să treacă dincolo de el însuși.  În asta stă toată semnificația blogului meu, dacă are vreuna, și ăsta e singurul lucru care îl face interesant. Și o semnificație are, cel puțin pentru mine. E un fel de martor care odată o să mă salveze sau o să condamne.

PS: Am făcut fotografiile astea la BCU, pe unde îmi fac veacul în ultimul timp.

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.

Golul (în) care sînt

Solipsismul e concepția mai mult sau mai puțin filzofică, care spune că singura realitate e cea subiectivă. Adică, nu am cum să știu că universul e real, că ceilalți oameni sînt reali, că aerul pe care îl respir e real. Tot ce am eu sînt percepții, iar percepțiile trec prin mintea mea, ba mai mult decît atît, sînt produse ale minții mele, deci în ultimă analiză singura realitate pe care o am e aceea a minții mele. Poate părea incredibil că există oameni care se îndoiesc de existența scaunului pe care stau, dar cel puțin din punct de vedere logic, solipsismul are o anumită consistența și chiar o oarecare fascinație.

E ciudat că eu trăiesc uneori exact opusul solipsismului. Nu de puține ori mi se pare că orice altceva e real mai puțin eu însumi. Ce e, la urma urmelor, eul ăsta? În momentul în care spui eu și încerci să înțelegi cine e cel care spune  eu și cum anume e posibil miracolul reflexivității, te ia amețeala. Ăsta e și motivul pentru care spunem eu fără să ne gîndim la ce înseamnă asta de fapt, anume că o bucată de carne e în stare să se refere la ea însăși într-o propoziție. Conștiința e o chestie mult mai complicată decît își închipuie cei mai mulți oameni. Și atunci, cînd ai experimentat lipsa de temei a eului, cînd l-ai simțit ca pe un castel care plutește în aer, e oare fără sens să te întrebi dacă nu cumva ești mai puțin real decît tot ce e în jurul tău?

Mi se spune uneori să sînt „deștept”. Cînd mă uit la mine însumi și încerc să-mi dau eu însumi singur seama dacă sînt deștept sau nu, n-ajung la nicio concluzie. Am simțit întotdeauna că, dacă e vreun anume fel de inteligență în mine și în vreo măsură oarecare, e de un tip atît de abstract încît nu e bună la nimic și nu mă ajută nici pe mine nici pe alții. Pe scurt, nu e nimic în mine pe care să pot pune mîna și să strig, ca poetul, este. Sînt de o consistență fantomatică, un abur care mîine ar putea să nu mai fie fără ca asta să însemne ceva pentru restul universului și cu atît mai puțin pentru mine însumi care n-aș mai fi nicăieri ca să-mi experimentez absența.

Cum, atunci, să ajung la propria mea realitate? Mă uit în jur și încerc să-mi demonstrez existența pornind de la lucrurile care mă înconjoară. Sînt într-o cameră, și încă una destul de drăguță, undeva într-o țară străină. Asta înseamnă că există cineva care plătește pentru camera asta, care  o ocupă, care o merită și pornind de la faptele astea palpabile pot să-mi experimentez mai bine propria realitate. Am un laptop căruia îi lipsesc vreo 4 butoane din tastatură, motiv pentru care folosesc o tastatură externă pe care o țin „în poală „. Asta înseamnă că cineva a cumpărat laptopul ăsta și i-a stricat tastatura, dar în primul rînd înseamnă că cineva are nevoie de el și știe să îl folosesască, și acel cineva nu poate să fie decît eul ăsta al  meu care își pune la îndoială fundamentele ontologige. Mă uit în jur și văd vreo 15-17 cărți, ceea ce înseamnă că cineva le-a luat de la bibliotecă, le citește și le înțelege (mai mult sau mai puțin) și că tipul ăsta s-ar putea ca pînă la urmă să nu fie atît de prost cum se simte uneori.

O cale ocolită de a ajunge la mine însumi. Unora li se va părea comică, altora pretențioasă și poate chiar „de fițe”. Pentru mine, însă, e nici mai mult nici mai puțin decît sufletul meu care se pipăie încercînd disperat să-și demonstreze propria existență.

Mă despart aici de Descartes, pentru care era suficientă mișcarea descrisă de cogito ergo sum. Pentru mine în momentele astea ego-ul a cărui funcție e cogito simte nevoia să plece mai întîi de la cele ce sînt în afara lui pentru simți că are și el un loc în lume.