Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

Despre întrebări și alți demoni

Am descoperit azi, din greșeală, un text de care uitasem cu totul. Dacă nu ar fi fost numele meu acolo, doar cu greu mi-aș fi amintit că a fost scris de mine. Există un tip de plagiat pe  care nu pot sa-l numesc altfel decît cinstit, care se întîmplă așa: auzi undeva o idee și după o vreme uiți că ai auzit-o în altă parte și ajungi să crezi, sincer, că a fost ideea ta. În cazul ăsta am trăit exact inversul acestui plagiat cinstit, adică am uitat cu totul de paternitatea unui text pe care l-am scris acum nu mai mult de un an de zile. De alte paternități pînă acum nu m-a acuzat nimeni pînă acum că am uitat.

Textul ăsta a fost răspunsul unei provocări venite din partea Universității București și se pare că a reușit cît de cît să îi răspundă, pentru că a fost postat pe site-ul oficial al Universității, adică aici. De fapt a fost un fel de competiție în care puteam să cîștig înscrierea gratuită într-o asociație științifică sau cam așa ceva (îmi imaginez că n-a fost foarte strînsă, pentru că am cîștigat). Cine o să aibă răbdarea să îl citească o să își facă o idee despre ce a fost teza mea de doctorat.

Despre întrebări și alți demoni

Ianuarie 2012

Titlul tezei- Religia și modernitatea: secularizare sau pluralism religios?

Granița dintre întrebările științifice/de cercetare și alte tipuri de întrebări nu e întotdeauna ușor de trasat. Întrebările științifice trebuie să țintească spre realități ce pot fi într-un fel sau altul observate, atinse. Atingerea poate să fie directă, ca în cazul unui chimist care amestecă substanțe reactive și urmărește rezultatul sau indirectă ca în cazul fizicianului care deduce/atinge expansiunea universului pornind de la radiația de fond și alte observații intermediare. Sociologia are și ea realitățile ei care pot fi atinse direct dar are și unele care trebuie deduse, ghicite, interpretate pornind de la observații intermediare. Demersul meu s-a plasat, fără îndoială, în această a doua categorie.

Întrebările pe care mi le-am pus au luat naștere oarecum de la sine în contextul unei biografii care, după ce în anii anteriori fusese caracterizată de mult prea multe certitudini, era acum din ce în ce mai nesigură de propriile temelii. Certitudinile la care mă refer erau, desigur, de natură religioasă, iar erodarea lor a început în adolescență odată cu expunerea la materiale științifice, la istoria și realitatea contemporană a (altor) religii, fiecare propunînd certiutini la fel de “sigure” ca ale mele, dar care aveau dezavantajul de a fi în contradicție cu acestea. Chestionările mele inițiale au fost așadar înainte de orice altceva auto-chestionări cu o foarte pronunțată dimensiune existențială. Am pornit, în limbaj postmodernist, situat sau angajat. Avînd în vedere preocuparea lui Weber pentru neutralitatea axiologică a omului de știință, mi se părea evident că pentru marele sociolog angajarea sau situarea, chiar dacă nu le numea așa, erau inevitabile, de unde și necesitatea unui efort înspre neutralitate.

Întrebările mele au început prin a fi mai degrabă neștiințifice/nesociologice, atît prin maniera puțin riguroasă în care erau formulate, cît mai ales prin obiectul lor, obiect care era cu totul dincolo (totaliter aliter), căci viza însemnătatea ideii/conceptului/entității/ființei pe care o numim Dumnezeu cu realitatea socială contemporană. Întrebarea originară, în măsura în care o mai regăsesc astăzi intactă în memorie, pornea de la observația filozofică a lui Nietzsche că Dumnezeu este mort și chestiona validitatea acestei afirmații în contextul unei modernități în care Dumnezeu nu părea să fie cîtuși de puțin mort. Deși porneam de la premiza că afirmația lui Nietzsche, deși filosofică, avea un conținut sociologic substanțial, căci se referea la o schimbare radicală survenită în universul social occidental, riscam să mă rătăcesc într-un labirint filosofic, al istoriei religiilor și poate chiar teologic, labirint în care cineva atît de puțin pregătit ca mine cu siguranță s-ar fi pierdut definitiv. Profesorul Vlăsceanu a fost cel care, în calitate de îndrumător oficial, mi-a atras de la bun început atenția asupra necesității unei cotituri cît mai rapide și cît mai radicale înspre un teren sociologic solid.

A te întreba “ce înseamnă Dumnezeu?” înseamnă a păși simultan într-un teren sociologic, filosofic și teologic (ca să numesc doar cîteva “terenuri”). Filosofic, întrebarea are în primul rînd o dimensiune ontologică (ce este, cum este, dacă este). Teologic, întrebarea vizează în primul rînd relația dintre Dumnezeu și lume și nu poate face de concepte ca “revelatie”. Sociologic, sensul și natura întrebării cu privire la ce înseamnă Dumnezeu, deși mai dificil de surpins, este inextricabil legată de religie[1], despre care Peter Berger spune că, orice altceva ar mai fi, este în primul rînd o construcție socială. Altfel spus, a vorbi sociologic despre Dumnezeu înseamnă a observa și înțelege cum este ideea de Dumnezeu trăită într-un anume context social la un moment dat.

Ideea că știința și religia sînt în conflict e una destul de larg împărtășită astăzi, și la o privire retrospectivă realizez că și asupra mea a avut în trecut o influență decisivă, deși astăzi, în ceea ce mă privește, cred că lucrurile stau altfel. Astfel, încercînd să formulez o întrebare de cercetare, mi se părea cel semnificativ loc social unde pot verifica dacă Dumnezeu e mort sau viu ar fi în cadrul elitelor științifice, pornind de la premiza implicită că știința ar reprezenta punctul culminant al modernității occidentale. Dacă aș fi găsit urme ale lui Dumnezeu prin universurile simbolice ale celor care în mintea mea de atunci reprezentau un fel de întrupare a științei înseși, asta ar fi însemnat că Dumnezeu nu e mort. Invers, dacă Dumnezeu ar fi fost cu totul absent în acest loc, altfel spus dacă elitele științifice nu ar fi deloc religioase, asta ar însemna că Dumnezeu e mort. Chiar și astăzi sînt tentat să privesc ca foarte semnificativ în contextul disputei sociologice despre relația dintre modernitate și religie (despre care la un moment dat am aflat că în sociologie are nume de cod “teoria secularizării”) faptul că unii dintre cei mai mari oameni de știință ai secolului XX au fost religioși, unii dintre ei chiar în mod convențional, adică aderau la ceea ce are fundamental tradiția iudeo-creștină.

Cam în acest stadiu mă aflam înainte de experiența suedeză făcută posibilă de bursa doctorală POSDRU al cărei norocos beneficiar am fost. Șase luni la Universitatea Uppsala, sub îndrumarea binevoitoare și răbdătoare a prof. Grace Davie de la Universitatea Exeter, UK, unul dintre cei mai influenți sociologi ai religiei europeni, au produs o semnificativă schimbare de perspectivă asupra problemei și a întrebărilor de cercetare. Astfel, de la întrebări despre “moartea lui Dumnezeu” am ajuns să chestionez pluralismul religios (ce și cum este acesta? Care este impactul lui asupra vieții religioase în modernitate?). La nivelul ideilor, schimbarea de direcție a fost cauzată pe de o parte de lectura lui Peter Berger, pentru care pluralismul era factorul esențial pentru înțelegerea vieții religiose în modernitate, dar care nu ar fi fost posibilă fără îndemnurile blînde și politicoase dar ferme ale prof. Grace Davie, care m-a provocat constant să evaluez și reevaluez relevanța sociologică a întrebărilor mele de cercetare.

Este oarecum ironic că a trebuit să vizitez Suedia și să lucrez cu o profesoară din Anglia pentru a înțelege importanța propriului meu context social, anume cel românesc, pentru unele dintre problemele importante ale sociologiei religiei. Grace Davie mi-a atras atenția că un sociolog bun încearcă să își înțeleagă mai întîi propria realitate socială, contextul său imediat, de unde extrage instrumentele indispensabile pentru înțelegerea lumii care începe acolo unde se termină lumea lui. Astfel, făcînd uz de politețea britanică, prof. Davie a reușit să mute curiozitatea mea de la elitele științifice (un obiect abstract și greu de atins, mai ales de lacineva care abia învăța ce este sociologia), la contextul social românesc.

Dat fiind că Berger mă convinsese cu privire la importanța pluralismului religios pentru înțelegerea dinamicii vieții religioase în modernitate, a fost oarecum firesc ca următorul set de întrebări de cercetare, mai sociologice decît cele anterioare, să vizeze pluralismul religios în România.

Grace Davie a primit cu un anume entuziasm ipoteza mea că în România pluralismul religios, fiind un fenomen tînăr sau chiar pe cale de a lua naștere, oferă ceea ce eu am numit o perspectivă proaspătă asupra impactului pluralismului religios asupra vieții religioase. Așadar, întrebările mele de cercetrare vizau acum existența, natura și impactul pluralismului religios asupra vieții religioase din România, întrebări care au ghidat cercetarea pe care am realizat-o în localitatea Țigănești din sudul țării. Dacă întrebările au fost eficient implementate în cercetare sau dacă cel puțin am încercat să le răspund, e o cu totul altă întrebare. Cert este că am sfîrșit prin a dedica cercetarea empirică aproape în totalitate încercării de a descrie natura și dinamica pluralismului religios dintr-o localitate situată într-o zonă unde ortodoxia pretinde a deține monopolul sau măcar ceva apropiat de un monopol. Întrebările cu privire la impactul pluralismului asupra intensității vieții religioase au devenit secundare din rațiuni practice, în ciuda faptului că rațiunile teoretice le acordau prioritate.

Concluziile mele, deși contestabile în multe feluri, pretindeau a fi găsit o corelație pozitivă între pluralismul religios și viața religioasă, oferind astfel suport unei teorii de sorginte americană (teoria alegerii raționale) despre care chiar Grace Davie argumentase că nu este aplicabilă în alte contexte sociale decît cel american unde a luat naștere.

Însemnătatea și finalitatea cercetării mele, în măsura în care se poate vorbi de așa ceva, au sfîrșit prin a sta în primul rînd în descrie și poate chiar explica peripețiile pluralismului religios într-un teren despre care părerea aproape unanim acceptată este că îi este ostil. Ce s-a ales, pînă la urmă, de întrebările mele despre moartea lui Dumnezeu, de avîntul meu inițial (idealist și de un optimism mai degrabă copilăresc) care căuta, situat cum era, să contribuie la marea dezbatere teoretică despre natura relației dintre religie și modernitate? Eforturile mele au căutat pînă la final să unească, în formularea profesorului Vlăsceanu, într-un continent o multitudine de întrebări și fapte insulare. Dacă am sfîrșit prin a mă regăsi pe insula pluralismului religios din localitatea Țigănești, avînd în spate doar iluzia că am reușit să încropesc un continent legat de semnificația teoretică a pluralismului religios pentru înțelegerea vieții religioase în modernitate rămîne, desigur, o întrebare deschisă.


[1] Mă amuz copios cînd îmi amintesc cum , încercînd să schițez un proiect de cercetare,  îmi propuneam să mă ocup sociologic de conceptul de Dumnezeu  și relația lui cu lumea de azi dar refuzînd să îmi plasez demersul în sociologia religiei, față de care simțeam o anumită reținere pe care astăzi nu mi-o pot explica decît prin ignoranță în raport cu scopurile și metodele acesteia. Sau poate simțeam că limitîndu-mă la sociologia religiei, cercetarea mea ar fi pierdut din relevanță. Din nou, un gînd care astăzi mă face să mă amuz dar să mă și rușinez de mai-tînărul-meu-sine-științifi. Sau mai bine zis neștiințific.

Pentru cititorii eroici care au citit tot și au ajuns aici, dar și pentru cei care doar au trecut cu privirea peste text și au ajuns tot aici, să spun că acesta e ultimul post pe care îl mai scriu din Romania, pentru că mîine plec în Anchorage, Alaska, SUA. Am primit un job acolo (pot să zic job, doar plec in America) și o să fiu acolo cel puțin trei ani, poate mai mult dacă totul merge bine. Traversez pentru prima dată oceanul. Sper să n-am experiența lui Pi, deși cred că m-aș descurca binișor și eu dacă aș fi nevoit să împart o plută cu un tigru.

După orgie

Luna trecută, în august,am fost la o conferință în Stockholm. M-am numărat printre puținii norocoși care n-au trebuit să plătească nimic, fiind invitat acolo de unul dintre organizatori. Oamenii ăia au fost atît de drăguți încît nu doar că au plătit taxa de participare la conferință, cazarea la un hotel bun, avionul și cina festivă de la finalul conferinței, dar au cumpărat chiar și bileltele de autobuz de la aeroport pînă în oraș. Asta înseamnă să faci o treabă pînă la cap. A fost o conferință foarte mare, cu aproximativ trei sute cincizeci de participanți, unde am avut și eu o prezentare.

Pentru că tot eram în Suedia, am profitat de ocazie și am revizitat pentru o zi și Uppsala, orașul unde acum doi ani am state șase luni cu o bursă, în timpul doctoratului. Acolo m-am îndrăgostit. De Suedia. Din Uppsala am luat trenul înspre Oslo,  unde mă aștepta cel mai de treabă norvegian pe care îl cunosc eu și care timp de șase zile a fost o gazdă extraordinară. Ah, am uitat să spun că am abuzat de bunătatea organizatorilor și i-am pus să îmi ia biletul de întoarcere din Oslo în loc de Stockholm.

M-am apucat acum să scriu despre asta pentru că tocmai m-au revizitat niște gînduri care mi-au venit în trenul care mă ducea de la Stockholm la Uppsala,  în urmă cu o lună. Conferința de la Stockholm fusese în domeniul studiilor religioase. Eu am fost acolo ca sociolog al religiei, deci oarecum cu preocupari diferite, dar în orice caz m-am integrat destul de bine în peisajul așa numiților „scholars of religion”. Sub impresia prezentărilor auzite și unor discuții despre direcțiile și perspectivele studiului științific al religiei, m-a cuprins, cu ochii pierduți în foarte viul verde suedez (iarba e mult mai verde în nord decît pe la noi) prin care din cînd în cînd mai apărea cîte o casă din lemn vopsită în roșu și cu ferestre albe, un fel de melancolie, dar o melancolie prolifică, care s-a materializat într-o serie de gînduri despre condiția noastră modernă.

Mi s-a părut atunci că văd cu limpezime maximă faptul că întreaga realitate nu mai are astăzi alt rost decît acela de a fi obiect studiu al științei. Că existența modernă, științifică par excellence, este în mod fundamental parazitară, hrănindu-se dintr-un real care nu mai este al ei, pe care l-a pierdut, și pe care încearcă să-l recupereze prin disecarea cadavrului lui.  Științele sociale disecă viața, cultura, socialul și tot ce îl compune, de exemplu religia. Realul, cu alte cuvinte, nu mai are altă funcție decît aceea de a fi disecat, desfăcut în bucățelele constitutive fundamentale. Modelele atomice sînt paradigma unei modalități universale de raportare la realitate.  Astăzi nu mai avem atît de mult religie cît studiul științific al acesteia. (Afirmația asta trebuie nuanțată. E adevărată doar pentru acel spațiu, geografic sau nu, supus hegemoniei culturale occidentale). Nu mai avem atît de mult social cît sociologie. Și așa mai departe.

Am simțit atunci, de fapt nu atunci, am simțit în seara asta, că înțeleg foarte bine ce vrea să spună Baudrillard cînd vorbește despre moartea socialului, despre moartea artei, dispariția politicului, a puterii, despre domnia simulacrului și chiar despre dispariția realului însuși. Citindu-l, îți spui că nu poți să îl iei, la urma urmelor, prea în serios, deși nu poți să nu îi dai dreptate pe ici, pe colo. Dar episodul meu melancolic din trenul suedez m-a făcut să-i dau mai multă dreptate decît atunci cînd am mintea mai limpede. Sau poate tocmai atunci a fost mai limpede.

Baudrillard spune undeva că modernitatea a fost nimic altceva decît o orgie. În sensul că în ea au fost actualizate în mod extatic, depline, toate utopiile umanității. Eliberarea sexuală, triumful drepturilor omului, al libertății de gîndire și expresie și al oricărui fel de libertate în general, actualizarea artei într-o societate estetizată pînă la saturație, ceea ce echivalează de fapt cu dispariția artei, pe scurt toate visele oamenii au fost împlinite, spune Baudrillard. Aceasta a fost orgia. Acum trăim după orgie, realul însuși dormitînd în amorțeala post-climax.

Într-unul dintre puținele momente în care e optimist (deși nici măcar nu s-ar putea spune că în general e pesimist), Baudrillard spune că există totuși motive de speranță. Ar fi prea complicat să încerc să explic aici ce fel de speranță are el în minte, pentru că nici măcar eu nu am înțeles prea bine. Ca să dea totuși de înțeles că lasă deschisă posibilitatea unei vieți post-orgie, Baudrillard spune că a luat metafora orgiei dintr-o poveste care este ea însăși plină de speranță. Se spune că în timpul unei orgii, un bărbat o întreabă la ureche pe o femeie: „Ce faci după orgie?”. Întrebarea asta țintește atît de adînc, ca un fulger, încît rămîi efectiv trăznit.

Decît

Nu  vreau să fac din blogul meu un loc unde povestesc ce mi se întîmplă. Sigur, ce mi se întîmplă devine parte din mine şi deci din ce scriu, dar mă  refer la obiceiul unor bloggeri de a povesti pur şi simplu chestii care li se întîmplă. Ca şi cum altora nu li s-ar întîmpla chestii sau ca şi cum chestiile care li se întîmplă lor ar fi mai interesante decît chestiile care se întîmplă altora.  Dar acum simt nevoia să povestesc că tocmai m-am întors de la sustinerea în Catedra a tezei mele de doctorat. Coordonatorul meu şi-a luat foarte în serios misiunea şi mi-a corectat chiar şi numeroase virgule puse aiurea. A fost o surpriză pentru mine să constat că uneori pun virgula aiurea.

La fel cum a fost  o surpriză pentru mine, un tip care crede că vorbeşte bine limba română, să constat că îl folosesc incorect pe decît, ca în bancul ăla cu tipul care e întrebat de vînzător de cît să-i pună cartofi şi el răspunde că decît cartofi, da. Niciodată nu-l folosesc greşit pe decît în scris, doar în vorbit, pentru că scrisul e un gest reflexiv pe cînd vorbitul e unul automat. Iar eu am crescut într-un mediu în care lumea foloseşte total greşit decît-ul şi am respirat aerul ăsta care a devenit a doua mea natură. Oricum, noroc că am întîlnit o ardeleancă şi ea mi-a atras atenţia cu privire la greşeala asta grosolană de vorbire.

Asta a fost o paranteză. Revenind la teza mea de doctorat, deşi coordonatorul mi-a citi-o atent şi mi-a făcut constant observaţii şi sugestii, astăzi tot aveam emoţii, pentru că apăream în faţa tuturor profesorilor din Catedra de sociologie. Din fericire, teza mea a fost primită mult mai bine decît îndrăzneam eu să sper. În ultimul timp eu îi vedeam doar lipsurile şi neajunsurile aşa că reacţia stîrnită printre evaluatori a fost neaşteptată  şi plăcută. Uite, azi chiar am motive să fiu fericit. Cred că niciodată nu sîntem mai fericiţi ca în momentele în care oamenii se uită la noi şi la ce facem şi li se pare că e ceva de capul nostru. Dar gata cu văicăreala fericită, că devin tocmai bloggerul de care mă luam la început, dacă nu am devenit deja.

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.

Sufletul meu e din altă lume

Ție ce-ți tulbură apele sufletului?

Sufletul e, să zicem, ca o apă. La unii e mai limpede, la alții mai poluată. La unii e ca un ocean adînc, profund, la alții e ca un pîrîu subțire care știe doar să curgă repede. Oricum ar fi, cel mai de preț lucru al sufletului e pacea, care mai poate fi numită și fericire, dacă dăm fericirii o definiție mai largă (uneori e foarte bine și cu urmări fericite să dai definiții mai largi, mai ales în cazul unei probleme ca  “ce  înseamnă să cunoști pe cineva“).

N-aș vrea să vorbesc despre alte suflete, pentru că de orice alt suflet mă desparte o prăpastie ontologică (adică un gol infinit de ființă). Mergînd pe bicicletă paralel cu un autobuz, acum vreo 40 de minute, un copil se uita oarecum mirat la mine. De altfel și alții se uitau mirați, așa cum se uită bucureșteanul la cineva îmbrăcat cu sacou, o geantă pe umăr și care merge cu bicicleta: ca la un OZN.

În momentul acela mi-am dat seama că am pace în suflet, și o aveam nu pentru că lumea se uita la mine ca la un OZN, ci pentru că aveam o întîlnire. Am realizat atunci că pacea sufletului meu e afectată doar, sau în principal, de chestiuni sufletești. De exemplu, am mereu probleme cu banii, dar asta nu-mi afectează cîtuși de puțin pacea sufletului. Sînt la fel de senin cînd am sute de euro datorie, chirie neplătită pe mai multe luni și așa mai departe, ca atunci cînd, rar, nu mai am găuri de acoperit și pot chiar să cheltui bani pe  tot felul de lucruri (nu că nu aș face-o și cînd am găuri de acoperit, din păcate o cam fac și probabil tocmai d-asta am atîtea găuri).

Nu aș vrea să-i dau dreptate lui Platon, dar faptul că sufletul meu este afectat mai ales de chestiuni sufletești, deci nu materiale, e în perfect acord cu doctrina idealistă a acestuia, după care sufletul e din altă lume. Sigur, Platon spunea baliverne, pentru că cei mai mulți oameni de pe lumea asta nu pot să doarmă cînd au datorii, deci sufletul lor nu e din altă lume.

Mă simt bine, totuși, simțindu-mă în compania selectă a unor suflete mari pentru care a plînge însemna a plînge nu după “lucruri lumești”, ci pentru lucruri din altă lume cum sînt dreptatea, arta, dragostea.

Sala de lectură a bibliotecii Facultății de Sociologie și Asistență Socială, ora 1 p.m.

Locul potrivit

N-am mai fost de mult la BCU. De pe vremea cînd veneam și uitam să mai plec. BCU e un loc frumos și un mediu stimulant pentru creativitate, și exact de asta am eu nevoie acum. În plus, cu BCU am o relație specială de cînd m-am regăsit la raftul de sociologie, în sala 4, Titu Maiorescu. Nu mă refer la un moment de meditație în fața vreunui raft, ci efectiv m-am găsit la raftul de sociologie, adică mi-am găsit cartea Vagabondajul autentic. Cînd am văzut-o acolo acum cîțiva ani, primul sentiment care a pus stăpînire pe mine nu a fost bucuria sau mîndria. Pe scurt, niciun sentiment din registrul pozitiv. M-am simțit mai degrabă stînjenit, ca atunci cînd ești la masă cu niște oameni atît de importanți încît te întrebi ce cauți tu acolo. Căci, cartea mea, pe care eu știam cum am scris-o, nu merita să stea acolo, printre cărți serioase. Însă, prin vreo minune (sau mai degrabă datorită faptului că în România nu prea s-a scris despre vagabondaj) cartea mea era acolo. Apoi, faptul ăsta a devenit cea mai mare satisfacție a mea, mai mare decît însăși publicarea cărții. De atunci, mă simt puțin mai acasă, la BCU.

Cînd eram în Suedia, cei de la Universitatea Uppsala și-au exprimat de mai multe ori părerea de rău că nu îmi pot pune la dipoziție un birou de doctorand, din lipsă de spațiu. Eu nu înțelegeam la ce mi-ar trebui un birou, din moment ce aveam un apartament frumos și liniștit, pe care îl împărțeam doar cu mine însumi, cu un scaun  simplu dar cu un design fabulos (de la Ikea, desigur) în care puteam să stau 12 ore fără să mă doară nimic. Unul dintre profesorii de acolo îmi spunea că el nu poate lucra acasă. Am înțeles atunci de ce oricine are o casă destul de mare și  preocupări intelectuale, are acasă, în afară de living room, dormitoare etc, și o study room, adică un spațiu dedicat muncii. Oamenii sînt ființe complicate, de aceea relația lor cu spațiul, cu lucrurile, este de asemenea complicată. Nu aș fi în stare să explic de ce un loc într-o bibliotecă publică e mai potrivit decît orice alt loc. Probabil cel mai important motiv este dată de rațiunea de a fi a acestui loc. Adică, aici vii ca să citești și să scrii. Acasă există mult prea multe distracții care țin direct de natura spațiului pe care îl numim acasă. Acasă este locul unde le facem pe toate: dormim, mîncăm, iar dormim, ascultăm muzică, vedem filme, ne certăm cu nevasta, dacă avem, și așa mai departe la nesfîrșit. Natura spațiului pe care îl numim acasă este tocmai de a avea ca specific un număr infinit de activități. De aici necesitatea unui loc dedicat special muncii: aici, toate distracțiile, căci există, sînt subordonate activității care reprezintă rațiunea de a fi a acestui loc și care creează spațiul psihic în care poți lucra mai bine decît în altă parte.