Un pachet de mușchi, vă rog

Lumea noastră e plină de paradoxuri și de ironii, pe care nu mă pot preface că nu le văd, cînd ele practic îmi sar în ochi. De exemplu, o ironie este că la complexul Floreasca, despre care am auzit că era locul unde se scălda Ceaușescu, Ceaușescu a plecat de mult, dar la 20 de ani după el încă mai găsești acolo cele mai ceaușiste murături posibile, care reușesc să contrasteze grav cu facilitățile proaspăt renovate (bazin de înot, saună și sală de fitness moderne). Da, v-ați prins, vorbesc despre acele tanti acre și morocănoase care tratează clienții ca și cum ar fi niște copii care fac gălăgie în scara blocului  și care i-au supraviețuit cu mult lui Ceaușescu. Aș putea să bag mîna în foc că unele dintre ele tocmai împlineau 20 de ani cînd Ceaușescu înota acolo și că față de el nu afișau același aer de murătură stricată!

Dar nu despre ironia asta voiam să scriu de fapt, ci despre alta, pe care o întîlnești tot acolo, la sala de fitness și în bazin. Ironia e asta: că niciodată în istorie bărbații n-au arătat mai bine decît bărbații de astăzi, tocmai astăzi cînd mușchii sînt cu totul inutili. Sînt inutili pentru că trăim într-o societate în care forța brută nu mai are aproape nicio rațiune de a fi, cu excepția încăierărilor ocazionale în trafic. Și argumentul principal că niciodată bărbații dinaintea secolului nostru nu au arătat așa de bine, e în faptul simplu că niciodată înainte nu a existat o tehnologie a producerii mușchilor, ca astăzi. Tot ce facem noi astăzi e raționalizat și tehnologizat, adică avem o metodologie riguroasă despre cum trebuie făcute lucrurile pentru a obține cele mai bune rezultate, inclusiv mușchii. Se lucrează separat toate grupele de mușchi iar rezultatul e ceva ce vînatul, tăiatul copacilor și bătăliile cu sabia și sulița nu reușeau niciodată să producă. Dacă vreo gagică se gîndește acum la cît de mișto arătau tipii din 300, să îi aducem aminte că e vorba de actori moderni, nu de spartani înviați pentru filmul respectiv.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.

Heroină vs endorfină

După două săptămîni de mers cu bicicleta prin Bucureşti, nu mai mi se pare sport extrem. Şi nici că şoferii îi privesc pe biciclişti ca pe gîndaci. Cel puţin nu cei mai mulţi. Cei mai mulţi şoferi probabil că îi privesc pe biciclişti cu un amestec de frică şi condescendenţă. Mersul cu bicicleta are multe avantaje, dar cel mai important e că poate să fie mai plăcut decît cel cu maşina. Cu bicicleta nu există blocaje în trafic şi un biciclist agil se poate folosi de şosea, trotuare, treceri de pietoni, parcuri. Pentru el nu există spaţii inaccesibile sau interzise. Presupun că ăsta e avantajul că nu avem piste pentru biciclete ca în Copenhaga: acolo un biciclist nu are ce căuta pe trotuarul pietonilor.

Poate din cauza căldurii sau din alte cauze, zilele astea am o stare constantă de semi-rău. Adică, nici rău, nici bine, dar mai mult rău. Cel mai bine mă simt cînd sînt pe bicicletă şi cred că m-aş simţi la fel de bine dacă aş înota.Poate pentru că sînt singurele lucruri care îmi aduc aminte de Suedia sau datorită endorfinei ce rezultă în urma exerciţiului fizic (un drog natural al bunei dispoziţii produs de organismul nostru). Cît de fericită ar fi lumea dacă numărul persoanelor dependente de endorfină ar fi cel puţin la fel de mare ca cel al celor dependenţi de heroină!

Trăim într-o societate în care plăcerea  e promovată ca scopul vieţii şi ca unică motivaţie pentru orice. În consecinţă, sîntem dispuşi să facem orice pentru plăcere. Un număr mare bucureşteni, trist de mare, mai ales în rîndul adolescenţilor, caută plăcerea în droguri. Asta nu e atît de ciudat pe  cît s-ar crede! La urma urmelor drogurile sînt materializarea facilă, imediat accesibilă prin simpla ingurgitare, a plăcerii absolute. Doar că preţul ascuns pentru plăcerea asta e incredibil de mare. Am văzut tineri care îşi mîncaseră dinţii după trei săptămîni de folosit droguri „legale”.

Drogurile legale, pe care le putem cumpăra din magazine specializate de la colţul străzii, reprezintă noua senzaţie în Bucureşti. Am auzit că a scăzut cererea de heroină de cînd au apărut ele pe piaţă. Droguri ca Insomnia (un nume cît se poate de potrivit, un consumator îmi spunea că fiind sub influenţa acestui drog nu a dormit 9 zile, dintre care două le-a petrecut ascuns sub o maşină din cauza unui atac de panică), Euforia, Magic etc au efecte devastatatoare. Imaginea tinerilor fără dinţi în gură şi cu priviri speriate din cauza atacurilor de panică şi crizelor de paranoia te bîntuie mult timp după ce te-ai despărţit de ei. Creiere prăjite pentru cinci minute de plăcere absolută. Limita sau limite ale decăderii umane. Tablouri triste pentru care o mare de lacrimi n-ar fi destul.

Sîntem tentaţi să ne revoltăm împotriva unei societăţi care permite ca astfel de droguri să fie vîndute legal (în timp ce un drog ca marijuana, care în comparaţie cu „legalele” e inofensiv, continuă să fie ilegal). Dar problema e în altă parte. Dacă nu ar exista cerere, nu ar exista ofertă. Înainte de a ne întreba de ce societatea românească permite astfel de droguri să fie vîndute, trebuie să ne întrebăm de ce atît de mulţi dintre noi sînt dispuşi să plătească un preţ incredibil de mare pentru cinci minute de plăcere absolută sau aproximativ absolută.

Problema legalităţii şi ilegalităţii e o chestiune strict convenţională iar capacitatea omului de a inventa substanţe periculoase care pot face milioane de victime înainte de a fi clasificate ca ilegale e nelimitată. Nu vreau să minimalizez importanţa contextului, dar cred că problema drogurilor în lume se poate rezolva doar la nivel de individ, niciodată la nivel de societate.