Combinaţie în Cişmigiu

A walk in the park/o plimbare în parc- e o expresie din limba engleză folosită pentru a desemna situaţii lipsite de orice pericol sau de grad de dificultate. Doar că o plimbare în Cişmigiu poate să prezinte un grad ridicat de risc, deci să fie mai mult decît o banală plimbare în parc.

Poate vă amintiţi de episodul pe care atunci l-am trăit ca pe un cvasi-atac de panică, în Cişmigiu, cînd povesteam despre căţelul care, simţeam şi credeam eu,  mi-a simţit durerea. (Întîmplare  care poate fi citită aici) Cineva poate să spună că a fost  totul în capul meu, dar eu ştiu mai bine: ăia chiar erau nişte prădători care puseseră ochii pe mine. Ştiu foarte multe poveşti cu tîlhării şi alte tipuri de infracţiuni petrecute prin parcuri (Tineretului probabil deţine recordul în privinţa asta, dar nu e parc din Bucureşti care să nu fi văzut partea lui de criminalitate), care în momentele alea mi-au invadat fluxul conştiinţei şi m-au făcut să mă pierd un pic cu firea. E adevărat că în momentele acelea nu eram tocmai eu însumi, căci pentru prima dată în viaţa echilibrul psiho-emoţional îmi era tulburat-atît de tare încît m-a mirosit şi căţelul ăla. (Dragul de el: îl mai văd uneori prin parc, dar nu l-am mai văzut niciodată urcîndu-se pe vreo bancă!)

Zilele  trecute eram iar în Cişmigiu cu o carte şi dintr-o dată mă trezesc lîngă mine cu un tînăr care mă întreabă dacă am treabă. Mă gîndeam că vrea să-mi vîndă ceva, pentru că un parc e locul tocmai bun pentru vînzătorii ambulanţi. Şi pentru cerşetori, desigur. Şi pentru şmecheri, cocalari, tîlhari şi alte tipuri de infractori, după cum o să se vadă şi din cele ce urmează.

Îmi ridic privirea din carte, încercînd să par cît mai deranjat posibil, şi îi răspund că citesc. Tipul respectiv îmi spune pe scurt povestea lui: are nevoie de ajutor, a văzut că am bicicletă şi mă roagă să fac cîteva ture de parc prin Cişmigiu pentru a mă uită după bicicleta lui, o cursieră roşie (şi foarte scumpă) pe care a împrumutat-o unui băiat blond cu ochi albaştri şi care a uitat să se întoarcă. Tipul era surescitat şi vizibil tulburat, aşa că nu stau prea mult la discuţie. Ii cer numărul de telefon şi mă urc pe bicicletă. Dau o tură de parc, mă învîrt încoace şi încolo pe alei, cu ochii în patru, dar desigur că nu văd niciun tip cu ochi albaştri călare pe o cursieră roşie. Mă întîlnesc cu tipul nostru, pe care de acum încolo pot să-l numesc victima, care mă întreabă dacă am văzut ceva. Îmi vine să îi spun că tipul respectiv e deja departe, cel mai probabil, dar mă abţin, ultimul lucru de care are nevoie sînt încurajările mele.

Îi spun că cel mai bine ar fi să anunţe poliţia, dar nu mă pot abţine să nu-l întreb cum de şi-a dat bicicleta unui străin. Îmi spune că nu-l cunoştea, dar că blondul cu ochi albaştri i-a dat în schimbul bicicletei cheile de la maşină şi telefonul, drept garanţie. Doar că acum telefonul se dovedea a fi un telefon vechi şi care nu avea nici măcar cartelă sim, iar cheile de la maşină erau…chei de maşină, dar cel mai probabil erau chei de la o maşină care fusese de mult dezmembrată.

În momentul ăla n-am putut să-mi reprim un scurt gînd admirativ îndreptat spre blondul cu ochi albaştri  care cu un telefon vechi şi cu nişte chei de maşină făcuse rost de o bicicletă foarte scumpă (o bicicletă foarte scumpă înseamnă o bicicletă care costă mai mult de o mie de euro). Dar gîndul admirativ a fost imediat spulberat de sentimentul de compasiune pentru băiatul ăsta sportiv şi cinstit care îşi luase o astfel de ţeapă. Nu se resemnase încă cu pierderea, căci m-a rugat să mai fac o tură. Era tulburat şi nervos. Îmi închipui că ce îl durea cel mai tare, în afară de pierderea pur materială, era faptul că dăduse dovadă de sentimente nobile, manifestase încredere într-un tip blond cu ochi albaştri, iar sentimentul nobil de generozitate şi încrederea lui se vedeau acum trădate, ceea ce îl făcea să se simtă…ca un rahat (uneori cuvintele licenţioase au cea mai mare putere de sugestie).

Am mai făcut o tură de parc, cu mai puţină tragere de inimă decît la tura anterioară. Mă întîlnesc din nou cu băiatul-fără-bicicletă, acum era într-o maşină de poliţie, care îmi mulţumeşte că l-am ajutat. Nu l-am ajutat deloc, din păcate. Dar sper să ajut pe cineva scriind aici despre povestea asta. Sînt sigur că tipul ăla cu ochi albaştri, după ce a dat o lovitură aşa de frumoasă, o să mai facă rost de nişte chei de maşină şi de un telefon vechi şi o să mai încerce figura în alt parc sau poate chiar în Cişmigiu.

Se spune că aproape toţi criminalii în serie aveau ochi albaştri.

Cel mai mare risc dintre toate

Cel mai mare risc pe care şi-l poate asuma un om e acela de a face un copil. Pentru că instinctul de reproducere e atît de puternic,  riscul ăsta este doar rareori conştientizat. Toţi vrem copii, toţi facem copii, este, în fine, cel mai natural lucru din lume să avem copii. Doar că unii dintre noi îşi pierd copiii. Acestora le este dat să trăiască cea mai monstruoasă durere imaginabilă. Fără fund, fără speranţă, fără consolare. Durerea asta ar fi fost evitată dacă nu ar fi făcut copii. Acum cred că e mai limpede de ce cred eu că acesta e cel mai mare risc dintre toate.

Scriam odată că absolut tot ce se întîmplă sub soare e o metaforă care ne trimite la o realitate supra-omenească. Eu am înţeles lucrul ăsta şi îl cred din tot sufletul. Desigur, nu foarte mulţi vor vedea lucrurile la fel ca mine în privinţa asta. Cu toate astea, pentru cei care le văd, discuţia despre riscul suprem reprezentat de decizia de a a vea un copil reprezintă o ocazie extraordinară de a înţelege riscul inimaginabil la care s-a expus Dumnezeu atunci cînd a ales să facă copii, adică pe noi. Pentru că, s-o mai spun odată,  toată fabrica omenescului nu e altceva decît un complex de metafore menite a ne îndrepta înţelegerea către realităţile supra-omeneşti.

Mai sînt şi alte riscuri. De exemplu cînd iubeşti. Cu cît iubeşti mai mult, cu atît de te expui la riscul de a suferi mai mult. A te abandona fără rezerve cuiva, în dragoste, e totodată  acceptare cu dragă inimă a posibilităţii de a fi tranşant în adîncurile cele mai intime ale fiinţei tale (ca o oaie care merge la tăiere). Căci nu ştii niciodată ce o să facă cu tine cel căruia i te-ai abandonat. Pe de altă parte, cu cît eşti mai detaşat şi mai „şmecher” într-o relaţie, cu atît te păstrezi mai protejat; cu atît riscul e mai mic.

Dar vreau să termin cu o întrebare. Sau două. Are viaţa rost fără copii? Are viaţa rost fără dragoste? Tot ce putem face e să învăţăm să ne împăcăm cu posibilitatea durerii şi să avem grijă să nu ne pierdem pofta de jucători pătimaşi, adică aceea de a fi dispuşi să riscăm totul. Căci cine nu riscă, nu trăieşte.

Am fost și eu odată românaș

Din cîte înțeleg și eu, să fii românaș înseamnă să fii șmecher, să te descurci, să păcălești legile, poate, în cazuri extreme, chiar să furi. Toți românii și nu numai ei sînt la un moment dat românași. Onestitatea absolută nu prea e pentru lumea aceasta, din moment ce simpla ei idee vine din altă lume, una de dincolo de asta,  mai bună și (mai, sic!) perfectă.

Dar nu despre alte lumi vreau să scriu azi, ci despre cum am fost și eu românaș odată. Bineînțeles, probabil am mai fost și în alte cazuri românaș, dar pe acesta pot să îl povestesc fără să îmi roșească obrazul de rușine, de fapt chiar cu un pic de mîndrie.

Eram în Suedia, acum vreo doi ani, și lucram la teza de doctorat cu o profesoară din Anglia, Grace Davie. Eu îi citisem deja vreo două cărți pe care le luasem, gratis, de pe fostul gigapedia (actualul library.nu), un site unde puteai să găsești cărți în format pdf. Mulți dintre cei care au avut nevoie de cărți au auzit mai devreme sau mai tîrziu de gigapedia.org, siteul era efectiv o minunăție iar pentru unii, printre care mă număr și eu, era fără doar și poate cel mai important site de pe internet.  Grace Davie mi-a oferit într-o zi o copie a cărții ei Sociology of religion, moment în care eu, cu sinceritatea deșănțată care mă caracterizează uneori, i-am mărturisit că am deja cartea, că am luat-o gratis de pe internet. Ea, un autor respectat și celebru în lumea academică, nu putea să creadă că există un site ca gigapedia.org, de unde oricine vrea poate să ia gratis cărți. Eu i-am arătat nu doar că există, dar și cum să își facă un cont și să downloadeze și ea, dacă vrea. Stînd acolo și arătîndu cum se fură cărți de pe internet unei englezoaice din lumea bună, m-am simțit ca un autentic românaș.

Cel mai probabil prof. Grace Davie nu a luat niciodată vreo carte gratis de pe gigapedia, căci pe lîngă faptul că era englezoaică și om de știință (ar trebui să zic femeie de știință, nu-i așa? În engleză zici scientist sau scholar și ai scăpat de problema corectitudinii politice…), era un autor în care simpla existență a unui site ca gigapedia stîrnea înainte de orice altceva perplexitate.

Eu am zis întotdeauna că dacă aș scrie o carte  bună vreodată, aș prefera să o citească zece milioane de oameni fără să o plătească decît să o cumpere o sută de mii de oameni și să fac profit din vînzări. Dar nu gîndește toată lumea așa. Și probabil și eu aș vrea să fac bani din cărți dacă o aș fi scriitor, cine știe.

Oricum, fostul gigapedia și actualul library.nu a fost închis din cauza încălcării copyrightului. Noroc că am apucat să iau cîteva sute de cărți de acolo. Nici nu știu ce să fac…să propun un moment de reculegere în memoria acum răposatului cel mai important site de pe internet? Să mă bucur că legea, corectitudinea și copyrightul îning? Deși pot să înțeleg argumentele pentru a doua variantă, inima mea atrasă puternic de prima.  Cărțile ar trebui să fie gratis. Și așa nu le mai citește aproape nimeni.

Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.

Aeroportul internaţional Henry Coadă

De obicei scriam fără vreo continuitate tematică, dar în ultimul timp, observ, nu pot să scriu fără să mă refer la dulcea noastră patrie care uneori e aşa de amară.

Aşteptînd în aeroportul Henry Coandă, un loc în care te-ai aştepta să respiri un aer mai internaţional, respiri de fapt un aer cît se poate de românesc. Există, desigur, şi adieri internaţionale, produse de unii pasageri care expiră aerul adus din alte ţări. Dar comparat cu aceste adieri, aerul românesc e de-a dreptul sufocant. Cu ce să încep?

Cu engleza de baltă pe care o auzi în difuzoarele aeroportului, de unde se anunţă că pentru mai multe informaţii despre trenurile care duc în Gara de Nord you should ask at the information office ? Exprimarea asta, deşi nu e neapărat greşită, nu e deloc cea mai potrivită. Dar asta nu ar fi o mare problemă. O problemă ar fi că în timp ce pasagerii ies pe cele două uşi, singurele de la sosiri internaţionale, angajaţi ai aeroportului le vin în întîmpinare cu cărucioare de bagaje pe care vor să le ducă înapoi în zona unde se ridică bagajele. Chiar nu există altă cale, într-un aeroport internaţional, pentru a duce cărucioarele alea înapoi? Trebuie neapărat printre călători ameţiţi care nu înţeleg de ce nu pot să înainteze?

Şi mai interesant e cînd chiar un pasager, tot român, blochează aceiaşi poartă după ce a văzut că la bara unde se îngrămădesc cei ce aşteaptă pasagerii proaspăt aterizaţi, sînt trei fete frumoase şi gălăgioase care îl aşteaptă cu o foaie mare pe care scrie numele lui. Băieţaşul nostru, după ce vede foaia, se opreşte uimit pe loc şi stă aşa cam şapte secunde. Imaginaţi-vă: 0,1,2,3,4,5,6,7 secunde sau poate mai mult în care şmecheraşul stă ca paralizat în dreptul uşilor, în timp ce în spatele lui se face coadă. Poate unii or să mă acuze că sînt invidios pe norocosul acela care era aşteptat de trei fete frumoase. Şi poate eram invidios, dar asta nu face reacţia lui mai puţin idioată. Recunosc, poate şi eu aş fi fost uimit în locul lui, dar nu atît de uimit încît să uit că în spatele meu se face coadă.