De ce Edi Constantinescu reprezintă un pericol privat la fel de mare ca Lucian Cristescu

Pentru Adventiști, Edi Constantinescu și Lucian Cristescu sînt două personaje celebre, care nu mai au nevoie de niciun fel de prezentare. Fiecare e faimos in felul lui: două stele adventiste care străluesc fiecare în felul ei, pentru unii mai tare una, pentru alții cealaltă, două stele care se războiesc astăzi pentru sufletele adventiștilor. Vreau să spun de la început, ca să nu se supere nimeni pe mine, că toate referirile mele la Edi și la Lucian Cristescu sînt referiri la ei în calitatea lor de stele, nu de persoane. Și mai mult decît atît, nici măcar nu mă interesează aceste două stele în calitatea lor de stele, ci în calitatea lor de reprezentante a două viziuni despre lume și viață. Tot acum vreau să spun ce înțeleg eu aici prin pericol privat. Pericolul privat, spre deosebire de cel public, este ceva ce amenință interioritatea, adică sufletele oamenior, nu siguranța corpurilor lor fizice sau integritatea proprietăților lor materiale. Pentru că acești doi domni (sau frați) despre care vorbesc își manifestă influența în sfera adventistă, este de înțeles că pericolul reprezentat de ei îi paște doar pe adventiști.

 

Trebuie să încep cu unul și apoi cu celălalt, pentru ca apoi să îi pun unul lîngă altul.

Lucian Cristescu, orator carismatic, conducător cu mînă de fier (mulți au simțit greutatea binevoitoare acestei mîini pe umărul lor), duhovnic și muzician oficial al Bisericii, și desigur multe altele. De ce cred că Lucian Cristescu reprezintă un pericol pentru sufletele adventiștilor. Prin sufletele adventiștilor mă refer aici mai ales la sufletele adventiștilor tineri, pentru că sufletele adventiștilor care nu mai sînt tineri sînt pîndite de niște pericole care nu mai au așa de mult de-a face cu Lucian Cristescu sau cu Edi Constantinescu.

 

Pentru mulți adventiști, Lucian Cristescu este identic cu însuși sufletul viu al adventismului românesc (ironic, pentru mine, din moment ce îl consider una dintre cele mai serioase amenințări la adresa sufletului adventiștilor). Să fac o listă a calităților lui Lucian Cristescu n-ar avea niciun rost, pentru că adventiștii i le știu prea bine iar pentru cei din lume n-ar avea niciun rost, din moment ce pentru aceștia Lucian Cristescu nu există (în calitatea lui de stea, singura avută în vedere aici, desigur). Să mă arunc atunci direct în foc, pentru că nu vreau să mă lungesc prea mult. Focul Lucian Cristescu atrage mulți tineri adventiști care se adună în jurul lui căutînd lumină și căldură. Deși departe de a fi un erudit, Lucian Cristescu trece drept un om citit, cu oarecare cultură teologică și poate chiar științifică, dar cel mai mare titlu al lui este tocmai acela de a fi un doctor al sufletelor, un duhovnic al pocăiților (sic!), pe scurt un om de la care poți spera să primești răspunsuri la întrebări grele. Mințile tinere, se știe, sînt pline de întrebări, și pentru că una dintre puținele lumini care strălucesc puternic și ortodox în casa adventistă este Lucian Cristescu, mulți tineri fug la el pentru iluminare. Din nefericire, prioritatea lui Lucian Cristescu nu sînt adevărul și lumina, ci apărarea cu orice preț a ortodoxiei adventiste și păstrarea propriului statut de guru în această sturctură de putere. Pentru că, să nu ne înșelăm, orice ar fi fost biserica Adventistă vreodată, astăzi este o structură de putere în multe feluri asemănătoare partidului comunist. Libertatea de expresie este la fel de importantă pentru Biserica Adventistă de astăzi pe cît era de pentru Partidul Comunist de ieri. De exemplu, știe toată lumea, dacă vrei să predici într-o biserică unde nu ești deja bine cunoscut, trebuie să pui la dispoziția membrilor comitetului un rezumat al predicii. Dacă trece de cenzură, predici, dacă nu, nu. Poate unii adventiști nu vor fi de acord cu mine, dar sper că îmi vor respecta dreptul la liberă exprimare cînd spun că un personaj ca Lucian Cristescu are multe în comun cu un anume conducător iubit, pentru care adevărul nu este ceva la care se ajunge prin dialog și deschidere față de lume și realitate și tot ce ne înconjoară, ci prin recurgerea la autoritate. Și acesta este păcatul capital al lui Lucian Cristescu, că iubește autoritatea mai mult decît orice, o autoritate care, fericire!, se folosește tocmai de el ca stabilească armonie între cer și pămînt. Ce îi reproșez eu cel mai mult lui Lucian Cristescu nu e că iubește puterea, asta nu e decît o slăbiciune omenească prea des întîlnită. Îi reproșez că a stins de mult în el lumina care, sînt sigur, pe vremuri ardea viu și strălucitor, o lumină care astăzi nu mai este decît umbra dezolantă și dezolată a ceea ce ar fi putut să fie.

 

Tocmai problema autorității este, cred, ceea ce l-a făcut pe Edi Constantinescu să-i declare război lui Lucian Cristescu. Pentru că Edi se declară cu pasiune un iubitor al adevărului, un uzurpator al dogmelor moarte, un dizident împotriva sistemului. Povestea lui Edi Constantinescu este de asemenea povestea unei stele care la un moment dat a strălucit foarte puternic pe firmamentul Adventist, și care mai strălucește și stăzi doar că lumina lui de azi e întunecată. Edi a căzut de mult din cerul adventist și pare că și-a jurat să tragă după el cel puțin a treia parte din stelele de acolo. Eu eram prea mic cînd Edi era deja mare printre tinerii adventiști. Abia deschideam ochii pe lume în Vîrtoapele meu natal cînd tineri din toată țara veneau la București să-l asculte pe acest tînăr deștept și puternic. Da, Edi era atunci foarte deștept, puternic și spiritual, pe cînd astăzi este doar deștept. Și acesta este defectul lui fatal, acela care m-a determinat să-l denunț ca un pericol pentru sufletele adventiștilor: că este prea deștept. De-a lungul timpului, Edi a devenit din ce în ce mai deștept, atît de deștept încît unii îl consideră erudit. Poate erudit e un pic exagerat, dar fără îndoială Edi Constantinescu e un om care știe multe. Spre deosebire de Lucian Cristescu (care a întors spatele lumii, adică realității, cu tot ce are ea de oferit, adică adevăr prezent- pentru că adevărul nu există în capul nimănui, oricît de deștept ar fi acel cap, ci în dialogul permanent dintre capete) Edi Constantinescu a îmbrățișat fără rezerve și fără regrete lumea și înțelepciunea ei, adică știința. Cred că entuziasmul originar al lui Edi pentru știință a primit o infuzie de foc tocmai din obscurantismul legiferat și susțint de unii ca Lucian Cristescu, adică a fost o reacție la închiderea bisericii Adventiste la tot ce nega sau doar părea să nege manualul de doctrine. Prin asta nu vreau să spun că Edi nu a avut o preocupare autentică și intrinsecă pentru știință, aș fi un prost să spun așa ceva. Vreau doar să spun că Edi a țîșnit ca din praștie înspre culmile științei atunci cînd s-a eliberat din (con)strîngerea adventistă. Legea inerției spune că un corp va continua să se miște la infinit într-o anumită direcție, dacă nu întîmpină frecare sau alte obstacole. Pare să fie cazul lui Edi care se afundă ca un meteorit în bezna rece și întunecată a științei, din pură inerție. Eu nu am nimic împotriva științei, dar am ceva împotriva științificismului, adică acea idee (proastă) care a făcut din știință tocmai…religie. Știința este bună, însă știința e bună doar ca să ne spună din ce sînt făcute lucrurile din universul ăsta și cum se relaționează între ele aceste lucruri. Orice om de știință serios știe asta, dar astăzi, tocmai astăzi cînd lumea este plină de știință cum este fundul oceanului plin de apă, oamenii de știință serioși sînt foarte rari. Toți oamenii de stiință se îmbată astăzi de dimineața pînă seara cu tăria științificismului, și Edi este de mult un mare bețiv de acest fel. Altfel cum să uiți, frate, că realitatea este muuuult mai mult decît poate știința (în principiu, nu doar deocamdată) să atingă ? Wittgenstein spunea că atunci cînd știința va fi răspuns la toate întrebările pe care poate să le pună în mod legitim, nici măcar nu se va fi apropiat de adevăratele întrebări de viață. Ce înseamnă asta? Înseamnă că în fond știința, oricît de multe minunății ar descoperi, este condamnată să rămînă veșnic la suprafața realității, în principiu incapabilă să ajungă la inima vie a vieții, la focul sacru care arde în ea. De exemplu muzica ajunge direct în inima vieții, pe care o străpunge ca o săgeată și o otrăvește cu nostalgia eternității. Ce e muzica din perspectiva științei? Mai bine să nu încercăm să răspundem, ca să nu ne prăpădim de rîs sau de plîns, în funcție de sensibilitățile fiecăruia. Și așa stau lucrurile cu arta în general, care e reflectarea întunecoasă, ca într-o oglindă, a eternității în timpul nostru căzut. Să spun iar: știința are locul ei și este o cale de a ajunge la anumite adevăruri particulare despre chestiile înconjurătoare (deși Karl Popper, cel mai mare filosof al științei, n-ar fi de acord cu asta; știința nu ne oferă niciodată adevăruri, spunea el, ci doar propoziții cu valoare de adevăr provizorie și falsificabile la infinit), dar n-are mare lucru de spus despre Adevăr!

 

Dacă Edi ar ajunge să citească vreodată rîndurile astea, probabil și-ar spune în gînd că nu știu despre ce vorbesc, că sînt doar încă un puștan cu blog care se dă în stambă. Eu știu prea bine că, vorba lui Socrate, tot ce știu e că nu știu nimic. Dar am și eu, ca toată lumea, niște semi-certitudini, cum ar fi aceea că Lucian Cristescu este un lup în blană de oaie care pute, dar și aceea că Edi Constantinescu, în goana lui pozitivă înspre culmile științei a ajuns o stea întunecată, sau chiar cu Steaua Morții. Gravitația acestei stele este încă mare. Poate crește, poate scade, nu știu. Dar știu că înghite sufletele nebănuitoare care se apropie ea. Multe suflete dezgustate de Lucian Cristescu și cei ca el au fugit să se încălzească la lumina lui Edi Consantinescu, doar ca să moară acolo, înghețate în lumina rece emanată de o gaură neagră fără Dumnezeu. Căci, eu nu mai am nicio îndoială, Edi nu mai are niciun Dumnezeu. În ultimii cîțiva ani am cunoscut oameni care, după ce au stat o perioadă în lumina umbrei lui Edi, au ajuns, nu să nu mai fie adventiști, asta n-ar fi nicio problemă, dar să nu mai creadă în Dumnezeul cel viu care a făcut cerurile și pămîntul. Ca omul de știință naiv care sînt, cum sîntem toți, nu pot să nu văd o corelație între apropierea de Edi și depărtarea lui Dumnezeu.

 

Așadar că Edi și Lucian Cristescu sînt în război, cunoscîndu-i un pic pe amîndoi, e de înțeles, dar că aceste două stele par să fie singurele alternative serioase pentru tînărul adventist serios, e trist și imposibil de înțeles. Atît Edi cît și Cristescu nu reprezintă decît două extreme la fel de întunecate și la fel de fundamentaliste. S-a spus despre reprezentanții noului ateism (Dawkins, Harris, etc) că sînt la fel de fundamentaliști ca creaționiștii pe care îi disprețuiesc, și ăsta e sensul în care vreau să spun că Edi e la fel de fundamentalist ca Cristescu.

Din fericire, există un spațiu fericit unde aș vrea să vă invit. Dincolo de fanatismul științific și fără Dumnezeu al lui Edi, și dincolo fanatismul pur și simplu orb al lui Cristescu, există un spațiu fără prea multe certitudini, dar cu multă lumină și viață, viață și lumină care se revarsă direct din focul ce arde în inima vie a vieții. E un spațiu unde știința și religia pasc împreună ca mielul și leul, un spațiu unde au găsit odihnă cele mai mari minți care au trăit vreodată și care încă trăiesc, fie că au fost filosofi, teologi, oameni de litere sau note, și oameni de știință. Prețul pentru biletul de acces în acest spațiu este într-un fel ca mîntuirea, pentru că este infinit de gratis și în același timp infinit de scump. Și necesită un efort, da, dar singurul efort este acela de a te desprinde de eul vechi și mort pentru a descoperi- în dialog continuu cu cei din jur și cu Cel care ne-a făcut pe toți- că nu știm mare lucru despre nimic în afară de faptul că sîntem și că sîntem minunați și că totul este minunat (spun asta chiar după ce am privit în abisul de întuneric care paște la orice pas existența- da, mai ales după ce am privit acolo și mai ales pentru că sînt înclinat să privesc acolo) – și mai ales că El este minunat. Restul, toate poveștile, fie ca vin de la știință fie că vin de la credință, sînt doar reflectări întunecate, ca în oglinda lui Pavel.

 

 

Anunțuri

Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Sisteme și indivizi

Cînd îmi scriam teza de doctorat, aș fi scris despre orice loc de pe lumea asta, mai puțin despre țara mea. A fost nevoie să mă duc în Suedia și acolo o profesoară din Anglia să mă îndrepte, cu o artă pedagogică specific englezească, bag de seamă, către țara mea, să mă ajute să înțeleg că nu pot să înțeleg ce se întîmplă în lume pînă nu înțeleg ce se întîmplă sub nasul meu. Mai ales cînd e vorba de sociologie.

Acum că am plecat iar din țară, am înțeles și mai multe despre țara mea. Am tunat și fulgerat de multe ori, aici și în alte părți, împotriva României. Am încercat să fie limpede că pentru mine România e ceva și românii sînt cu totul altceva, dar nu am reușit de fiecare dată. Sau poate că distincția asta pur și simplu nu se poate face atît de hotărît pe cît îmi imaginam eu. Nu știu. Un prieten îmi spunea recent că de fiecare dată cînd lovesc în România, lovesc în români. Dacă e așa, îmi cer scuze de la români. De la România nu-mi cer. Cine ar putea să mi le accepte sau nu?

Și pînă la urmă despre asta e vorba, anume că românul e concret, în carne și oase, iar România e o abstracțiune. Una dintre temele veșnic fierbinți ale sociologiei este dată tocmai de relația misterioasă dintre concret și abstracțiune, dintre individ și societate, dintre cetățean și țara lui, pînă la urmă. Iar o întrebare fundamentală a sociologiei este tomai cum de este posibil să existe o societate, care este lipiciul social care ne ține împreună și face ca totul să nu se prăbușească într-un haos în care fiecare ar lua-o la sănătoasa și s-ar alege praful de tot. De fapt, e o întrebare încă și mai fundamentală decît asta, anume cum de a fost posibil să apară o societate de la bun început. Dar să încerci să explici de unde a apărut lipiciul e mult mai greu decît să explici cum funcționează.

Luînd contact cu societatea de aici de peste ocean, despre care se spune că e cea mai modernă din lume (deși nu e chiar așa), am înțeles ceva ce cred că ar putea fi dezvoltat într-un principiu sociologic. Poate principiul ăsta nu e valabil peste tot și poate nu e deloc un principiu. Dar dacă mă gîndesc doar la România și la SUA, mi se pare că ar fi totuși un sîmbure de adevăr în el.

Cu cît o societate e mai modernă, adică cu cît structurile sociale sînt mai perfecționate, mai complexe și funcționează mai eficient, cu atît individul mediu din societatea respectivă este mai puțin performant. Și invers, cu cît o societate are structuri sociale mai simpliste și mai nefuncționale, cu atît individul va fi mai performant. Cu cît mai complexă, mai perfecționată și mai pusă la punct este viața socială, cu atît mai puțin spațiu în care individul să se manifeste ca individ. Și invers, cu cît mai multe găuri și lacune în organizarea și funcționarea sistemului social, cu atît mai multă libertate pentru individ. Sau dacă nu libertate, sau nu doar libertate, în orice caz cu atît mai multe exigențe la adresa individului, mai multe așteptări, mai multă nevoie de mișcare.

Mă refer aici  la SUA și România, ca exemple. Cu alte cuvinte, cu cît viața e mai ușoară, cu atît individul va deveni mai leneș, va aștepta să i se livreze totul cu lingurița. Cam ca în Wall-E. Pe cînd într-un sistem social mai primitiv, cu probleme funcționale, individul va fi forțat să facă eforturi serioase pentru a supraviețui. Ca un înotător în apă rece, care știe că dacă nu se mișcă va muri de frig.

Așa se explică de ce țări cu probleme ca România reușesc să producă indivizi excepționali (nu mă număr printre ăștia, eu doar scriu despre ei). Și de fiecare dată cînd lovesc în România, departe de a lovi în români, le înalț ode, căci ei sînt cei care reușesc să stea vii și puternici în ape reci și tulburi.

Desigur, acum că sînt departe de România (nu știu dacă o să fie pentru mult timp sau puțin), n-o să mai lovesc deloc în ea, pentru că nu mă mai lovesc de ea și pentru că, în orice caz, am început deja s-o văd prin lentilele roz prin care orice pribeag prin străinătățuri ajunge mai devreme sau mai tîrziu să-și privească țara.

În cazanul cu smoală

Where to go este filmul de diplomă al unui student german cu rădăcini în România, care poate fi văzut aiciAre doar treizeci de minute şi de la minutul 13 apar şi eu, aşa că merită văzut. Hm, cam lipsit de modestie, ca de obicei. Atenţia i-a fost atrasă spre România de evenimentele din prima parte a anului de la Piaţa Universităţii. Acolo unde s-a făcut prima încercare de a-l da jos pe Băsescu, o încercare cinstită, frumoasă chiar, de partea căreia eram şi eu. Apoi a venit încercarea bagabonţească a lui Antonescu şi Ponta, şi atunci m-am trezit obligat să ţin cu un om pe care înainte îl dispreţuiam, adică Băsescu.

Autorul filmului a încercat să înţeleagă semnificaţia evenimentelor din Piaţa Universităţii în termenii manifestării unui soi de conştiinţă colectivă. Eu mărturisesc că nu înţeleg ce au însemnat, dar sînt aproape sigur că acum nu mai înseamnă nimic. Ceea ce înseamnă că nici atunci n-au însemnat mare lucru. În filmul ăsta apar un pic mai gras, cum eram în primăvară, alături de cineva ca Vintilă Mihăilescu, ceea ce desigur e o mare onoare pentru mine. În film mai apare şi un căutător în gunoaie. Bănuiesc că şi el ar fi măgulit de companie, dacă ar vedea filmul.

În film, poziţia mea este una anti-patriotică, de tipul „(din România) scapă cine poate”. Spun acolo că nu cred în salvarea colectivă, ci doar în soluţii individuale. Poate sînt laş, ziceam acolo, dar măcar sînt consecvent cu tot ce scriu pe aici.

Filmul mi se pare frumos, bine făcut, în special la minutul 13 unde pe fondul unei seri bucureştene se aude emisiunea Loredanei Dumitraşcu, unde invitat eram eu. Aşa m-a auzit prima dată autorul filmului, care apoi m-a contactat şi întrebat dacă vreau să apar în documentarul lui.

Sînt unii care mă înţeleg mai mult şi alţii care mă înţeleg mai puţin. Motivele mele pentru a pleca din ţară, într-o ţară mai bună, sînt similare cu cele pentru care vreau ca într-o zi să mă însor cu o fată frumoasă. Pentru că e posibil, adică. Există locuri pe lumea asta unde aş putea să respir mai în voie, poate chiar să înfloresc.

La serviciu, de exemplu, sînt văzut de către unii drept cel mai prost consilier de probaţiune din sistem. Asta n-ar fi atît de tragic, pentru că nu dau mulţi bani pe părerea respectivelor (căci despre nişte femei este vorba; pentru că tot a venit vorba: Doamne fereşte de o femeie şef!; la mine nu e şef o femeie, din fericire, dar tot un soi de matriarhat este- eminenţe cenuşii care strunesc din umbră, cum s-a întîmplat de fapt tot timpul în istorie,  femeia oprimată şi fără putere într-o lume a bărbaţilor fiind unul dintre cele mai mari mituri ale contemporaneităţii). Ce e tragic e că aceste eminenţe reuşesc să impună reguli pentru toată lumea şi să creeze un mediu toxic, cu care eu nu mă identific deloc, dar în care sînt nevoit să funcţionez. Vreau să lucrez într-un loc unde există provocări, unde să îmi pot pune la treabă potenţialul, unde să existe pedepse şi recompense, nu o apă călîi-amăruie unde înfloresc doar mucegaiurile.  Şi cu toate astea locul unde lucrez acum e  superior din aceste puncte de vedere multor altora din România. Cei mai mulţi oameni sînt de treabă. Doar că puţin mucegai e suficient pentru a strica toată ciorba.

Nu avem o cultură a protestului, cum zicea cineva în filmul ăsta, şi cum ziceam şi eu, dar cu alte cuvinte (sîntem o ţară de resemnaţi), în schimb avem o cultură descrisă foarte bine de metafora caprei vecinului: să moară! Să moară capra vecinului înseamnă proliferarea la nesfîrşit a unei culturi a sărăciei (materiale şi spirituale), deci motivul principal pentru  care lucrurile merg prost în România. Cînd vom înţelege că bunăstarea individuală depinde de cea a celor din jurul nostru, că avem toţi de cîştigat dacă ne susţinem şi promovăm reciproc, în loc să încercăm să ne căţărăm unii pe umerii celorlalţi, ca Elena Ceauşescu pe umerii lui Nicoale în  cazanul cu smoală, poate va răsări soarele şi în ţara noastră.

P.S.: Primul comentator de pe Vimeo, unde se poate vedea filmul, zicea de băiatul din parc, adică de mine, că nu prea-şi găseşte locul.  Fără să ştie, respectivul a spus un mare adevăr despre mine în general. Dar el se referea la locul meu în film, desigur. Toată lumea vorbeşte acolo despre încotro se îndreaptă România, despre cum să punem toţi umărul ca s-o ducem undeva, în timp ce eu vorbesc doar despre cum să fac să las mai repede România în urmă. Observaţia lui este pertinentă şi aş fi de acord cu el dacă atitudinea mea ar fi singulară, a vreunui ciudat egoist. Doar că nu e. Ca mine gîndesc mii tineri, unii au plecat deja, alţii doar aşteaptă o ocazie. Sînt, deci, reprezentativ pentru o întreagă armată de tineri şi nu doar tineri din România. Faptul că un film despre încotro se îndreaptă România ţine cont şi de părerea unora, deloc puţini, care vor să se îndrepte înspre undeva fără România, mi se pare justificat. De altfel ar fi fost o neghiobie să nu facă asta, pentru că ar fi ignorat unul dintre cei mai importanţi vectori ce pot influenţa, în bine sau în rău, direcţia unei societăţi. Şi nu spun asta doar pentru că sînt şi eu pe acolo. Puteam foarte bine să nu fiu. La urma urmelor nici măcar nu arăt aşa de bine pe sticlă.