NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.

Visul unei nopți de primăvară

De ce trec visele așa de repede? De ce nu rămîne măcar impresia lor, aceea pe care o ai cînd încă n-ai deschis bine ochii, mai multă vreme cu noi, ca mirosul unui parfum foarte scump care ne însoțește toată ziua?  Un răspuns ar fi că, dat fiind că cele mai multe vise pe care le avem nu sînt deloc plăcute, faptul că impresia lor trece așa de repede e un lucru bun. Cu alte cuvinte, uitarea are și în cazul ăsta o funcție bine gîndită. Dar o urmare regretabilă a acestui mecanism care ne ține departe de mirosurile grele ale gunoaielor psihice care ies în fiecare noapte la suprafață în vise, e că la fel de repede uităm și visele frumoase, acelea pe care am vrea să le permanentizăm, să le solidificăm, ba chiar să le trăim în locul vieții.

Un astfel de vis am avut eu azi-noapte. Aș fi vrut să extrag din el doar cîștigul și să uit că a fost un vis, dar se pare că nu pot face asta. Ca toate visele, a avut multe părți încețoșate, însă cu un centru foarte clar, de o claritate dureros de reală și de fericită. A fost un vis aproape mistic. Cineva îmi povestea că după un vis în care l-a văzut pe Dumnezeu, are certitudinea absolută că Dumnezeu există. Mă întreb cum de în cazul ăsta legile firești ale dinamicii visului par să fi fost abolite, adică, cum se face că realitatea acelui vis a reușit să supraviețuiască atît de substanțial visului.

Nucleul clar al visului meu a început să se închege treptat, pînă  a ajuns la centrul incandescent. Mă uit pe cer și parcă ochii mei sînt două telescoape Hubble care scrutează cerul. Dacă stelele sînt atît de aproape sau dacă privirea mea e cea care ajunge la ele, nu are importanță, dar văd sisteme solare cu planete învîrtindu-se în jurul sorilor lor. Cineva e lîngă mine, un străin, și privim împreună. Într-un sistem  solar se pare că o planetă lipsește iar eu simt locul ei gol de pe orbita soarelui. Străinul de lîngă mine scoate, nu știu de unde, o planetă pe care o aruncă pe orbită și completează golul. Ordinea astrelor a fost restabilită și acum se aude din nou armonios muzica sferelor. Apoi acest străin suferă acea metamorfoză specifică viselor în care ceva sau cineva se transformă rămînînd în continuare ce era înainte. Acum e un prieten al meu cu care joc cărți într-un fel de bar și se pare că bem bere împreună. Însă prietenul meu, despre care știu de fapt că este Străinul, face întruna trucuri cu cărțile de joc și alte…minuni, făcîndu-mă din ce în ce mai sigur că de fapt e mai mult decît un simplu om, mai mult decît supra-omul, chiar. Am din ce în ce mai profund certitudinea că cel cu care joc cărți într-o cîrciumă e Dumnezeu-omul.

Ca în orice alt vis, nu atît ceea ce se întîmpla și se poate povesti era important, ci ceea ce simțeam și în consecință nu pot povesti. Bucuria pe care o aveam știind că în fața mea e Dumnezeu-omul, acel om care a stîrnit atîtea controverse în istorie, era nemărginită. Dar fericirea cea mare venea din faptul că acum în sfîrșit înțelegeam paradoxul care a pus în încurcătură atîtea minți (cum e posibil ca un om să fie și Dumnezeu în același timp?!!). Nu doar îl înțelegeam, dar îl contemplam în ceea ce părea să fie o necuprinsă simplitate. Însă Străinul, care acum era prietenul meu și totodată era mult mai mult decît atît, era trist. Eu credeam că îi înțeleg tristețea și am început să îi explic de ce e trist, citîndu-l pe Kierkegaard. Ești trist, îi spuneam, pentru că ești nevoit să fii aici printre noi incognito. Dumnezeu printre oameni dar totodată un simplu om. Nu știu dacă în Iudeea erau cîrciumi, dar dacă ar fi fost, El ar fi fost acolo, stînd la masă cu tot felul de vicioși. Asta a uitat creștinismul despre El, că înainte de orice altceva, El a fost asta: Cel care stă la masă cu bețivii și prostituatele. Și acum, eram cu El în cîrciuma asta și El era trist iar eu îi explicam de ce e trist, cu ajutorul lui Kierkegaard: ești trist pentru că porți povara dumnezeirii tale pe care nimeni nu o știe și nu poate s-o vadă. Ești însăși personificarea ideii de incognito. Dar eu puteam s-o văd, pentru mine nu era incognito, și asta mă făcea fericit.

Apoi, dintr-o dată, am căzut. Masa noastră se pare că era pe marginea unei prăpăstii. Poate, analizînd, era prăpastia fricii de a mă trezi și a mă întoarce în lumea în care contemplarea paradoxului întrupat, așa cum un îndrăgostit își contemplă iubita, va fi dispărut și eu voi rămîne doar cu atît, cu paradoxul și cu credința. Am căzut și știam că prăpastia e fără fund, însă nu mi-era frică. Știam că El e cu mine și că poate să facă o minune. Dar el nu voia să renunțe la incognito, așa că nu putea face o minune. M-a prins de mînă așa cum o persoană neajutorată  prinde pe o alta la fel de neajutorată, singura diferență dintre noi fiind aceea a poziției. El era în poziția de a mă salva. Se pare că nu era suficient de puternic ca să mă ridice pur și simplu, așa că a coborît cu mine în prăpastie, folosindu-se abil de crăpăturile din pereți pentru a evita căderea liberă. Și am ajuns la fundul prăpastiei salvat. Și eram încă o dată fericit.

M-am trezit și fericirea a rămas cu mine cam treizeci de minute. Acum fericirea s-a transformat în nostalgie iar nostalgia poartă în ea însăși sîmburele critic care se întoarce asupra fericirii și îi pune deasupra un mare semn de întrebare. Viața, se pare, poate fi trăită doar sub semnul paradoxului și al credinței. Certitudinea imediată ține de tărîmul visului.