Rînjetul absurdului

Citeam recent un comentariu al lui Nabokov asupra unei povestiri a lui Kafka, Metamorfoza. Acolo, Nabokov spune la un moment dat că Kafka (Kafka, ca si numele meu, Cătălin, e un nume care stîrneşte cacofonii la tot pasul) a fost cel mai mare scriitor german. Ba merge chiar atît de departe încît să afirme că Thomas Mann, de exemplu, era un pitic pe lîngă el. Indiferent dacă e aşa sau nu chiar aşa, Kafka a fost mare, foarte mare. Una dintre intuitiile lui cele mai profunde din punct de vedere cultural şi fertile din punct de vedere literar fiind relaţi direct proprorţională dintre birocraţie şi absurd. Ca să fie limpede, birocraţie nu înseamnă hîrtii multe şi cozi la ghişee. Birocraţia e o formă de organizare a realităţii specifică modernităţii, pornind de la premiza că realitatea poate fi descrisă, clasificată şi controlată în totalitate conform unor principii ale raţionalităţii instrumentale. E suficient să ai doar o vagă intuiţie asupra caracterului abisal al realităţii ca să ajungi la concluzia că birocraţia, în fond, e un fel de muncă de Sisif sau de Don Quijote, dar  a fost nevoie de Kafka ca să înţelegem legătura intimă dintre birocraţie şi absurd.  Am lucrat cinci ani într-un sistem birocratic din România şi ştiu. Recent m-am mutat în SUA  (Alaska, deşi foarte diferita, e totuşi SUA) şi am ocazia să observ că pînă şi în cele mai evoluate, rafinate şi binevoitoare forme ale birocraţiei, absurdul rînjeşte triumfător din spatele realităţilor de zi cu zi.

Un exemplu. În SUA  alcoolul şi ţigările nu se vînd copiilor sub 21 de ani, şi cînd zic că nu se vînd, înseamnă că nu se vînd. Dacă intri într-un loc unde se vînd băuturi alcoolice trebuie să arăţi un act de identitate doar ca să fii acolo, indiferent dacă ai de gînd să consumi alcool sau nu. Şi aici începe să rînjească absurdul. Chiar dacă ai evident mai mult de 21 de ani, tot trebuie să arăţi un act de identitate. Indiferent dacă ai 21, 50 sau 70 de ani, trebuie să arăţi un act de identitate. Cum ar veni, realitatea nu e validă decît dacă e confirmată de dinensiunea ei birocratică, adică de actul de identitate. Nu e aşa că rînjeşte frumos absurdul? Un prieten îmi povestea indignat acum cîteva zile ce a văzut într-un Smoke Shop, un loc unde se  vînd ţigări (alcoolul şi ţigările se vînd în magazine separate, dar puştile se vînd în aceleaşi magazine ca şi alimentele). Un domn care, judecînd după ochi, avea cel puţin 80 de ani, voia să-şi cumpere ţigări. Vînzătoarea, o fată tînără, i-a cerut, conform regulilor, un act de identitate.  Domnul respectiv nu avea la el un act de identitate şi a rugat-o pe vînzătoare să-i dea ţigările oricum
(nu sînt fumător, dar îmi imaginez ce simte un fumător cînd e privat de nicotină), însă vînzătoarea l-a refuzat. Prietenul meu îmi povestea că a fost indignat de imaginea aceea patetică: un bătrîn incapabil să dovedească că e bătrîn în absenţa unui act de identitate, şi care mai simte şi gheara de fier a nicotinei sfredelindu-i toate oasele.

Prietenul meu era foarte mîndru de ce a făcut el în continuare (i-a aruncat în faţă vînzătoarei că nu are bun simţ), dar pentru mine sfîrşitul poveştii nu e aşa de relevant. Relevant e doar rînjetul absurdului din spatele tejghelei birocraţiei într-un sistem care funcţionează.

Eroi banali

Dacă îmi aduc eu bine aminte ce e ăla un oximoron, atunci titlul meu de astăzi este un oximoron: un erou nu poate fi banal, iar dacă e banal nu poate fi erou!

Dar, ca de atîtea alte ori, realitatea eludează rigorile limbii. Nu știu cîți eroi se mai găsesc în ziua de azi, adică eroi în sensul legendar al cuvîntului. Realitatea de astăzi nu prea mai permite eroi. Eroii aveau spațiul de posibilitate într-o societate mai degrabă haotică, în care principiul fundamental era cel mai puternic învinge. Astăzi, din contră, trăim într-o societate în care cel mai slab învinge, o societate pe care Nietzsche o previzionase și de care era scîrbit (astăzi  e suficient să fii minoritar într-un anume fel pentru a avea mai multă putere, în special acolo unde corectitudinea politică face ravagii). În societatea noastră, unde fiecare pas pe care îl facem este reglementat cumva într-un text de lege, a fi erou înseamnă a risca să ajungi după gratii! Să zicem că ar mai fi loc de astfel de eroi pe la metrou, pe unde mai sînt sinucigași.

Societatea noastră a creat însă spațiu pentru un altfel de eroi. Niște eroi banali, comparativ cu cei care omorau dragoni și salvau prințese din gura zmeului, dar poate mult mai eroi într-un alt sens. Pentru Camus, omul modern e un erou pentru că trăiește în ciuda absurdului. Bun, dar să zicem că nu sîntem toți atei, deci fără speranță pentru o breșă în universul nostru închis, ca el. Ce fel de eroism mai e posibil, atunci?

Sînt oameni care preferă să folosească scările în loc să ia liftul. Ei știu prea bine că cei mai mulți oameni iau liftul, că trăiesc într-o societate care consumă la modul orgiastic (alimente, energie, orice fel de resurse), și că gestul lor are exact valoarea unei picături de parfum într-o mare de apă împuțită. Și totuși îl fac, totuși folosesc scările în loc să ia liftul (mă refer mai ales la lifturile din instituțiile publice, acelea pentru care nu plătește nimeni, și tocmai în acest nimeni e condensată valoarea eroismului lor).

Mai sînt alți eroi care merg cu bicicleta. Ar putea să meargă cu mașina sau cu tramvaiul ca orice om normal, dar ei aleg să meargă cu bicicleta pentru a păstra orașul verde. Într-un București cu milioane de mașini, ce valoare poate avea o bicicletă? Eu sînt unul dintre eroii care merg cu bicicleta. Și nu mă refer la primăvară, căci acum nu mă mai simt deloc erou, căci bicicletele s-au înmulțit considerabil odată cu soarele proaspăt de primăvară. Eu sînt erou pentru că am mers toată iarna cu bicicleta. Pentru cine nu știe, eroii au toate calitățile, deci și modestie din belșug.  Acum, lăsînd gluma la o parte, nu merg cu bicicleta doar cu gîndul la reducerea poluării. Bicicleta e gratis, bicicleta arde calorii, bicicleta e uneori mai rapidă decît orice altceva, deci ma o serie întreagă de motive egoiste. Și cu toate astea, nu sînt deloc mai puțin erou, pentru că eroismul, ca și credința, e suficient să fie cît un grăunte de muștar pentru a fi.

În esență, eroul modern este omul banal care are curaj să acționeze altfel decît toată lumea, care în ciuda inutilității acțiunii lui, de care e pe deplin conștient, o  face cu toată inima crezînd în binele din spatele ei. Și aici seamănă cu Sisiful lui Camus.

Eroi mai sînt și cei care nu-și înșeală nevestele, care au grijă de părinții lor bolnavi, care dau știu să zîmbească chiar dacă respiră aerul acru al fizionomiei încruntate specific românească.