Filosofia a murit. Trăiască filosofia!

Titlul unei ştiri Reuters: De ce există ceva? Oamenii de ştiinţă descoperă o părticică din răspuns. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic, dar în mine a atins nişte corzi care au cîntat o melodie cu  un amestec de tonuri vesele, ironice, răzbunătoare, melancolice şi optimiste în acelaşi timp. Pe scurt, aproape o simfonie.

De ce? E vorba de o poveste pe care cei  sensibili la vocea de sirenă a filosofiei o pot aprecia cel mai bine. Filosofia a fost odată ca niciodată piatra de temelie a tuturor întreprinderilor intelectuale ale umanităţii. Apoi, foarte recent, filosofia a fost detronată de ştiintă, care acum o priveşte de sus şi abia dacă o mai bagă în seamă. De fapt Zeitgeistul creat de ştiinţa modernă e atît de puţin sensibil la chemările filosofiei încît filosofia abia dacă îşi mai găseşte locul în lumea academică de azi dominată de discipline ştiinţifice serioase. Ca orice detronat, filosofia trebuie acum să se împace nu doar cu punerea din ce în ce mai mult la îndoială a legimitităţii vocii ei între vocile certificate ale vremii, dar mai ales cu ruşinea intrinsecă  faptului că odată a fost totul şi acum e din ce în ce mai puţin, aproape nimic.

Cred că am mai spus odată aici pe blog că istoria e plină de ironii şi filosofia se vede astăzi răzbunată chiar de ştiinţa care o detronase. Ştiinţa, care a debutat prin anihilarea  invizibilului,  e nevoită să stea din nou în faţa invizibilului, după cum poetic şi speculativ încercam eu să arăt aici. Acum, ştiinţa e nevoită să se întoarcă şi la întrebări specific filosofice, pe care iniţial le expediase ca irelevante. Întrebarea fundamentală a filosofiei este de ce există ceva mai degrabă decît nimic. De fapt, s-a spus că filosofia a luat naştere din mirarea că există ceva mai degrabă decît nimic. Pentru ştiinţă, o astfel de întrebare nu era decât expresia unui efort speculativ fără speranţă şi fără rost cu care nu voia să aibă nimic de-a face. Doar că în urma celor mai noi avansuri ştiinţifice (avansuri pentru care LHC-ul de la CERN, care acum vreo doi ani speria lumea cu găuri negre, joacă un rol extreme de important) care descoperă noi şi noi mistere care stau la baza realităţii noastre de zi cu zi, ştiinţa redescoperă întrebările depăşite ale filosofiei. Unul dintre aceste mistere fundamentale ale realităţii noastre e legat de problema materie-antimaterie. La început Universul era format din materie şi antimaterie în proporţii egale, numai că în prima secundă antimateria a dispărut aproape în totalitate, ceea ce a dus la Universul în care trăim astăzi, cu stele şi oameni făcuţi din materie. De ce a cîştigat materia şi nu antimateria, aceasta e întrebarea! la care ştiinţa încearcă să răspundă şi al cărei ecou e întrebarea de ce există ceva? pusă de Reuters. Întrebarea asta ar putea fi pusă şi în legătură cu începutul însuşi al Universului- care nu avea nicio motivaţie inexorabilă să existe, pentru că nu avea de fapt niciun fel de motivaţie, din moment ce nu exista. De ce există ceva mai degrabă decît nimic?  întreba  de mult filosofia. De ce există ceva?  întreabă azi cea mai nouă ştiinţă.

Mă simt foarte norocos că trăiesc astăzi. Da, ştiinţa ne-a dat şi bombele nucleare cu care ne ameninţă pe toţi Kim Jong-un, şi din punctul asta de vedere noi cei care trăim azi nu sîntem cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Dar cred că în următorii zece ani, după ce acceleratorul CERN o să atingă energia maximă şi datele obţinute o să fie interpretate, o să fim martorii unor descoperiri care o să schimbe radical înţelegerea noastră despre natura fundamentală a realităţii, o înţelegere care o să fie mai bogată pentru că o să fie nevoită să-şi aducă aminte de înţelepciunea antică a filosofiei şi poate chiar alte feluri de înţelepciune antică.

Trăiască LHC! Trăiască CERN!

La următoarea intersecție veți găsi dragostea adevărată

i

Simțea că o iubește, dar nu cu toată inima. Sentimentul era intens dar localizat. Nu se simțea plin.

O cunoscuse pe Anca în urmă cu un an. El mergea la Biblioteca Centrală Universitară pentru a-și scrie dizertația de master, ea era acolo învățînd pentru ultima sesiune. Frecventînd amîndoi aceeași sală, se văzuseră de mai multe ori accidental și își aruncaseră priviri timide și scurte la început, iar pe măsură ce se vedeau din ce în ce mai îndrăznețe și mai lungi. Mihai era prea timid ca să facă el primul pas, deși Anca i se părea cea mai frumoasă fată pe care o văzuse el vreodată în realitate. Avusese întotdeauna problema asta și îi invidia pe cei care puteau să abordeze o fată cu naturalețe și dezinvoltură. Recunoștea că arta agățatului era una de care el era cu totul străin și pe care credea că nu ar putea s-o învețe vreodată pentru că ținea de un mod de a fi mai mult decît de un mod de a face. Mihai nu era dintre aceia care nu sînt în stare să schimbe două vorbe cu o fată din cauza emoțiilor. Din contră, era spiritual, poate prea spiritual, amuzant și se pricepea să vorbească despre orice. Problema, de care era prea bine conștient, era neputința lui  de a crea ocazia în care astfel de conversații să aibă loc. O privea pe fata cu păr roșcat și ochi negri, pe care atunci nu știa că o cheamă Anca, cu o privire în care se amestecau dorința, disperarea și resemnarea. Era aproape sigur că Universul e indiferent la dorințele lui, și de aici disperarea și resemnarea. I se părea că ar fi nevoie de o minune pentru a o cunoaște pe fata cu păr roșcat și ochi negri și știa foarte bine că minunile sînt foarte rare. În orice caz, lui nu i se întîmplase niciuna. La fel de bine știa că zidul de gheață care îl despărțea de ea putea fi foarte ușor topit de o simplă remarcă accidentală, de un bilețel, poate un zîmbet mai susținut, și mai ales știa că nu are nimic de pierdut. Dar toate astea nu schimbau cu nimic faptul că el era absolut incapabil să facă ceva de felul acesta, în afară de priviri mai mult sau mai puțin timide. Nici măcar faptul că din privirile ei înțelegea, sau cel puțin așa i se părea, că și ea simțea ceva asemănător.

Sesiunea era aproape de  final și ea venea din ce în ce mai rar la bibliotecă. Sistemul bibliotecii cerea ca locurile să fie rezervate de la un birou special de rezervări. Lui Mihai biroul acesta i se păruse mereu inutil, ca și altele din felul în care funcționa biblioteca. Știa că își poate alege un loc și direct din sala de lectură, așa că acum urcă fără să mai rezerve loc în prealabil. Ajuns în sala patru, observă imediat că ea era acolo, la fel de frumoasă ca întotdeauna. Lîngă ea era un loc liber și el îl alese imediat, fără să stea pe gînduri. Pînă atunci nu mai stătuse niciodată lîngă ea, și nu era ăsta cel mai bun loc, pentru că nu poți privi în ochi pe cineva care stă lîngă tine. Și pînă atunci tot ce făcuse fusese să o privească. Nu era prima dată cînd simțea imperativul “acum ori niciodată”, dar era prima dată cînd inima îi bătea cu putere și știa că într-adevăr e acum ori niciodată. Era atît de aproape încît îi simțea parfumul, un parfum pe care nu îl cunoștea dar care îl amețea și parcă îi spunea “haide, îndrăznește!”. Cu inima bătînd și tîmplele zvîcnindu-i puternic, Mihai își scoase din buzunar telefonul și scrise cu litere mari “Bună, eu sînt Mihai”. Împinse ușor telefonul înspre ea. În timp ce făcea asta simțea natura invazivă a gestului său. Era pe jumătate laș, căci nu avea curaj să îi spună bună fără ajutorul telefonului, pe jumătate barbar cotropitor prin faptul că împingea telefonul în spațiul ei intim forțînd-o astfel să reacționeze.

Cele cîteva secunde care au trecut de cînd el a împins telefonul și pînă cînd ea l-a observat și a reacționat, au avut în ele ceva din nesfîrșitul eternității sau din chinurile iadului. “Iadul poate fi veșnic chiar fără a fi nesfîrșit în timp” înțelese Mihai în cele cîteva secunde chinuitoare. Erau chinuitoare pentru că în mintea lui toată povestea lua proporții hiperbolice care depășeau cu mult realitatea situației. Și realitatea situației, văzută din afară, era simplă: un băiat trimite un mesaj unei fete sperînd să primească un răspuns pozitiv. Și acela a fost momentul în care Mihai a aflat că pe ea o chema Anca.

 

ii

Trecuse un an de cînd era cu Anca și fusese cel mai fericit an din viața lui. Anca era nu doar frumoasă, ci după cum ghicise din privirile ei, era și bună și inteligentă. Detesta minciuna și avea planuri de viitor.  Pe măsură ce se apropiase de ea, Mihai îi descoperise și mai mult frumusețea, bunătatea și inteligența. Pe scurt, se îndrăgostise de ea. O iubea, dar nu pe deplin. O parte din el rămăsese neatinsă de Anca. Auzea un cîntec de sirenă care venea de..ei bine, de nicăieri și de peste tot. Își amintea de momentele în care o văzuse prima dată la bibliotecă. I se părea atunci că ea este dragostea. Apoi, pe măsură ce Anca devenea mai reală, cu atît dragostea, orice ar fi însemnat cuvîntul ăsta, devenea mai ireală.  Blestema natura umană pentru festele pe care le juca oamenilor. Văzut de afară,  pute fi descris ca încă un porc de bărbat care s-a plictist de partenera lui. Văzut de acolo de unde doar el se putea vedea, era un om slab bîntuit de fantoma posiblității. Cîntecul de sirenă era de fapt un vînt puternic ce nu îl lăsa se prindă de nimic concret. În cele din urmă nu putea să sfîrșească altfel decît zdrobit de vreo stîncă, dar asta nu schimba nimic situația lui disperată. Citise cîndva un articol în care autorul folosea un termen englezesc, proximity incentives, pentru a descrie modul irațional prin care oamenii se lasă atrași de satisfacții imediate deși știu că destinația finală le poate fi fatală. Cel mai bun exemplu erau fumătorii, care cedau întotdeauna satisfacției pe termen scurt deși toate dovezile le spuneau că pe termen lung efectele fumatului sînt dezastruoase.

Stă în bibliotecă și scrie, la fel ca acum un an. Astăzi, o blondă cu ochi verzi tocmai i-a aruncat priviri scurte însoțite de un zîmbet jucăuș. Nu e sigur dacă el e cel care a început jocul din priviri, dar e sigur că îi plac ochii blondei. Și golul din el privește afară și parcă spune, uite, ea are forma mea! Între timp, își cumpărase un telefon cu un ecran mai mare.

 

Ziua Valpurgiei

N-am greșit, știu că de fapt e noaptea Valpurgiei, sărbătoarea păgînă făcută celebră poate cel mai mult de Goethe în Faust. Sigur, ca atîtea alte sărbători ale creștinătății, și asta s-a amestecat cu un sfînt creștin, de fapt o sfîntă care avea un nume asemănător (Sfînta Walpurga), și acum e o sărbătoare…creștină.Doar că azi în Suedia s-a sărbătorit ziua Valpurgiei (în suedeză Valborg, dacă nu greșesc). Fusesem avertizat despre modul ieșit din comun în care se bucură nordicii la venirea primăverii. Astăzi Uppsala a fost plină de oameni, cum un furnicar e plin de furnici. Și parcă fiecare purta pe față un soare al lui personal. N-a fost chiar extazul despre care mi se povestise. O suedeză îmi spunea că, mai mult sau mai puțin, suedezii parcă sînt beți de fericire cînd vine primăvara. N-am văzut nici asta încă, deși am văzut destui beți astăzi pe stradă. Deși nici ăștia nu au fost atît de mulți cum auzisem că or să fie.

Jazz cîntat pe stradă, petreceri cu boxe imense în cluburile Națiunilor, o cursă de ambarcațiuni  improvizate pe rîul care trece prin mijlocul orașului și, un fel de apogeu, aruncarea șepcilor albe de licean în aer, la semnalul Rectorului Universității Uppsala. Am prins cîte ceva din momentele astea în vreo trei clipuri video.

Iată unul dintre paradoxurile care sfîrtecă materia din care sîntem făcuți, probabil carne. Te uiți în jur și orizontul e plin de oameni, de locuri care te atrag doar în măsura în care sînt populate. Geografia e interesantă și tuturor ne plac munții, dar inima turismului e cultura: mergem peste să vedem alt fel de oameni, altfel de locuri, altfel de a fi al oamenilor în locuri.

Ne trage ața înspre oameni. Oricît de indivizi am fi, tot ne dorim să ne pierdem prin mulțime cîteodată, să ne integrăm într-un loc populat, să ne înființăm propria ecologie. Și mai ales, vrem să ne legăm cu ațe de oameni. Să fie subțiri, să le putem rupe oricînd ne vine, dar să ne legăm. Sîntem indivizi doar în măsura în care simțim că avem niște ațe pe care putem să le rupem oricînd. Fără ațe sîntem doar fantome. Așa că ne trezim alergînd înspre oameni. Să zicem că avem noroc și ne găsim un loc. Ne place acolo. Culorile sînt frumoase în jurul nostru, ațele sînt de mătase, muzica ne introduce într-un univers paralel în care domnește un alt fel de viață.

Dar chiar în momentul în care ți s-a îndeplinit visul, momentul în care îl trăiești, îți dai seama l-ai trădat, de fapt. Te uiți în jur și dintr-o dată vraja se rupe odată cu ațele. Dintr-o dată îți dai seama că totul în jurul tău, locul care acum a devenit al tău și tu parte din el, suferă de păcatul originar al identiății cu sine. Adică, nimic nu e mai mult decît ceea ce e. Dar tu vrei mai mult. Ce te vrăjise pe tine nu era cutare sau cutare loc, ci cîntecul de sirenă pe care îl cîntau toate în cor. Sirena asta vrea să te omoare, ca toate sirenele, asta e limpede. Pentru că nu-i poți urma cîntecul cîtă vreme ai un corp. Corpul ăsta poate să se multe dintr-un loc în altul, dar nu le poate îmbrățișa pe toate odată. Nu poate ajunge la sirena care cîntă ademenitor dintr-un pretudineni. Să zicem că o soluție ar fi posibilă. Că te poți dezbrăca de corp pentru cinci minute și că n-ai mai fi limitat la un loc anume. Dar, ah!, asta n-ar fi deloc  o soluție, pentru că vrăjile lumii și ale sirenelor au efect asupra ta doar în măsura în care ești un corp, în măsura în care sîngele îți aleargă prin vene și artere. Paradoxul, așadar, e acela că atîta timp cît ai un corp nu poți avea ceea ce îți dorești, iar cînd ai renunțat la corp, deci poți avea ceea ce înainte îți doreai, nu-ți mai dorești nimic.

Rămîne soluția resemnării și a speranței că poate într-o zi va apărea minunea în carne și oase ce va putea să dea fiecărui loc sonoritatea cîntecului de sirenă ce înainte venea doar dinspre pretutindeni.