Hai să dormim!

Spuneam mai de mult că somnul a fost inventat de un geniu. Kierkegaard scrie undeva că înainte să adoarmă, aprinde din nou lumina și se uită prin cameră cu o satisfacție de nedescris, după care se cuibărește în așternuturi. Somnul e în general mult subestimat. Aș recomanda unui sinucigaș să doarmă bine înainte de pune în aplicare planul pe care l-a pus la punct pînă la cel mai mic detaliu. Cu excepția cazului în care e vorba de o boală pe care numai medicamentele o pot rezolva, un somn bun poate să schimbe perspectiva asupra vieții ca nimic altceva. Ce înainte părea întunecos ca o gaură fără fund, acum are ici și colo licăriri de lumină. Unde domnea pesimismul, optimismul s-a strecurat, poate cu vreun vis din copilărie în care totul era din nou senin și fără griji. Dar chiar fără vise, somnul este oarecum echivalent cu o naștere din nou, aduce de fiecare dată o perspectivă proaspătă asupra vieții. Acum cîteva seri mă simțeam incredibil de singur și tensiunea psihică atingea cote insuportabile. Mi se părea că nu fac destul pentru a trăi , un sentiment care în adolescență mă chinuia întruna. M-am trezit sîmbătă dimineața ca și cum nu mai era nimic în mine din sufletul chinuit din seara precedentă. Nu se schimbase, de fapt, nimic, dar mă schimbasem eu, în somn.  A spune că somnul e darul unui geniu pentru niște ființe chinuite, căci omul, înainte de orice altceva, e o ființă chinuită, nu e deloc o exagerare poetică.

Scriitor sub-mediocru, sinucigaș excepțional

Oricine are o tastatură și o conexiune la internet devine, ipso facto, un scriitor. Bloggingul dă multora iluzia că sînt scriitori. Poate sînt și eu printre tipii sau tipele ăștia care se îmbată cu apă rece.  Dacă bloggingul reprezintă un pas in evoluția scrisului pe Terra, atunci îmi pare foarte rău și pentru scris și pentru Terra.

Însă nu e neapărat nevoie să fii blogger ca să scrii mult și prost. Mitchel Heismann, cel despre care scriam în ultimul articol, a scris două mii de pagini înainte de a se sinucide iar eu am făcut greșeala să cred că tipul era, ipso facto, un scriitor. Nu i-am citit toată cartea și nici n-o s-o citesc. Dar am citit destul cît să-mi dau seama că scrie prost. Da, îi citează pe Toqueville, Nietzsche, Dawkins și alte nume faimoase, dar asta nu demonstrează decît că i-a citit, poate nici atît.  Dacă  în scrisul tău te referi la nume mari, asta nu îți dă ipso facto (nu știu de ce, dar am simțit o plăcere deosebită să abuzez e ipso facto) nimic din măreția acelor nume mari.

Heismann  ne invită încă de la început să ne deschidem mintea pentru moarte. Presupoziția lui, în tradiția unui postmodernism dezlînat a cărui ideologie centrală e  relativismul absolut (sic!), e că nu se poate demonstra rațional că viața este mai bună decît moartea. Relativism absolut, nu-i așa că sună amuzant? -și totuși, asta e esența postmodernismului. Carevasăzică, nenea Iancule, esența postmodernismului e una foarte amuzantă! Ce își propune Heismann,  e să ne scape de toate prejudecățile pe care le avem împotriva morții. Dar dacă viața nu e mai bună decît moartea, atunci cum se face că e nevoie de un viu ca să facă observația asta? Căci din cîte știu eu, perspectiva morților asupra vieții, n-o știm. Și n-o avem pentru că nu există așa ceva! Viața este spațiul care face totul posibil, inclusiv observațiile despre viață și moarte. Mie mi se pare că ăsta e un argument rațional foarte bun pentru superioritatea vieții asupra morții.

Poate Heismann a scris două mii de pagini, dar e un scriitor sub-mediocru. În orice caz, rămîne un sinucigaș excepțional.

Poftă

Să spui despre poftă că nu e o proprietate a obiectului care o stîrnește, ci una a subiectului care poftește, e o banalitate. Dar să spui că pofta e un fel de voal țesut din chiar substanța celui care poftește și care acoperă obiectul poftit conferind acestuia chiar ceea ce îl face dezirabil, e un pas înainte. Împlinindu-se, devorînd obiectul pe care îl poftește, pofta se devoră totodată pe sine, într-un act de supremă autofagie. Așadar, pofta e în esență un act canibalic și oarecum sinucigaș, fiind totodată o constantă universală naturii umane.  Probabil că individul care reușește să se ridice de-asupra poftelor lui este mai uman decît ceilalți, deoarece a învățat să domine instinctele poftei infinite  ce amenință cu exterminarea lumea, acestă colecție de obiecte ale poftei doar virtual infinită.