Spre o lume mai bună

Nu știu dacă lumea noastră se îndreaptă spre o lume mai bună. Revoluționarii marxiști erau convinși de asta, azi nu mai e nimeni convins. Lumea și-a pierdut încrederea în Progres, în Rațiune, în credință, în sfîrșit, și-a pierdut încrederea în încredere. Vrem s-o luăm de la cap și nu știm de unde. Sînt esoteric și fără noimă, știu și îmi cer scuze.

Anyslut, cum zice Ray William Johnson, mi-ar plăcea să trăiesc într-o lume mai bună. Nu perfectă, pentru că nu e posibil așa ceva pe aici prin universul nostru, dar mai bună. Destul de bună pentru a-mi permite să îmi las bicicleta la metrou fără riscul de a-mi fi furată. Anul trecut pe vremea asta am lăsat-o zece zile în parcarea de biciclete a gării centrale din Uppsala, timp în care eu m-am plimbat fără grijă prin Norvegia. O Norvegie care pe vremea aia era încă un paradis necăzut în păcat, spre deosebire de cea de azi care e lovită de iad. Un iad cu atît mai surprinzător cu cît nu a fost produs de diabolicii teroriști arabi ci de un blond neo-nazist și pseudo-creștin, as Norwegian as it gets, cum ar zice englezul.

L-am descoperit recent pe John Milbank, de care auzisem vag dar pe care nu-l citisem deloc, un intelectual care înoată, cu destul de mult succes, în apele tulburi unde se întîlnește teoria socială cu teologia. Și l-am redescoperit pe Slavoj Zizek, unul dintre cei mai importanți hegelianiști ai momentului, a cărui carte Zăbovind în negativ mi-a căzut din întîmplare în mînă acum vreo 10 ani. Sigur, n-am înțeles nimic din ea la vremea aia. Tot ce îmi amintesc e o discuție foarte interesantă despre sine  și cartezianul cogito cu referire la Blade runner .

Îmi promit azi că îmi voi lua cît mai repede un Kindle pentru a mă putea bucura mai bine de toate comorile în format pdf de pe calculatorul meu.

Hai să fim mai mult decît animale

Sînt lucruri pe care trebuie să le faci chiar atunci cînd simţi că trebuie să le faci. Eu tocmai am citit un scurt paragraf despre dragoste scris de unul dintre cei mai mari oameni ai secolului XX, Victor Frankl,pe care unii îl manelizează şi bagatelizează, dar nu-i nimic, el tot mare rămîne. Pentru mine, mult mai mare decît Freud, căruia i-a fost elev dar de care s-a despărţit din cauza doctrinei animalice şi reducţioniste a acestuia. A venit cu propria lui interpretare despre om şi despre cum să-l înţelegi şi să-l vindeci- omul, fiinţa asta fragilă, jumate animal, jumate înger. Freud a fost preocupat doar de omul-animal şi a ignorat cu desăvîrşire jumătatea mai importantă, omul-înger, adică omul-spirit. Frankl i-a dat atenţia cuvenită şi din cauza asta e mai mare decît Freud.

Dar ziceam că am citit un pasaj despre dragoste şi acum simt nevoia să-l redau aici. Îl traduc cum mă pricep şi eu mai bine şi o să încerc să mă abţin de la alte comentarii:

Iubirea reprezintă intrarea în relaţionare cu altcineva ca fiinţă spirituală. Legătura intimă cu dimensiunile spirituale ale partenerului este cea mai înaltă formă de parteneriat ce poate fi atinsă. Îndrăgostitul nu mai este incitat în fiinţa lui fizică, nici stimulat în emoţionalitatea lui, ci mişcat pînă în adîncurile străfundului său spiritual, mişcat de străfundul spiritual al partenerului. Dragostea, atunci, este intrarea într-o relaţie directă  cu personalitatea celui iubit, cu unicitatea şi singularitatea iubitului.

Cineva zicea că Kierkegaard le-a zis pe toate mai bine (şi cineva drag zicea că nu-l mai suportă pe Kierkegaard pentru că eu par a fi obsedat cu el şi pentru că prea şi-a băgat el nasul în toate ciorbele, fizice şi metafizice), dar  definiţia asta a dragostei este atît de bine zisă încît cu greu poate fi imaginată una mai bună. Totuşi, chiar şi aici e mîna lui Kierkegaard, deoarece Frankl declara undeva (declaraţia lui poate fi citită aici, unde totodată poate fi citită o foarte bună introducere în Victor Frankl) că a ajuns ceea ce a fost datorită lui Kierkegaard.

Aş vrea să mă opresc aici, dar nu pot să-mi înfrînez un gînd care-mi stă pe limba minţii. Dacă ştim din ce în ce mai puţin să iubim, aceasta se datorează faptului că nu ştim să fim fiinţe spirituale, că, adică, trăim sub semnul lui Freud, nu al lui Frankl. Omul-animal nu  ştie să-şi iubească, ştie doar să-şi împlinească poftele (principiul plăcerii era tot ce conta pentru Freud). Iubirea e doar pentru omul devenit spirit, adică omul devenit conştient de dimensiunea lui spirituală, pe care şi-o hrăneşte şi prin care devine de fapt un sine autentic.

Lucruri grele, astea. E mult mai uşor să hrănim animalul din noi, decît îngerul. Asta şi pentru că hrana pentru animal e din belşug în jurul nostru, e ieftină (în toate sensurile cuvîntului) şi se înfulecă uşor deoarece alunecă pe gît; în timp ce hrana pentru înger e mai greu de procurat, de mestecat, de digerat.

Una dintre cele mai bune bucătării pentru spirit, şi acum sper să nu enervez pe cineva-ul drag, e chiar Kierkegaard.