Alexandru Cel Mare

Azi  noapte am avut un vis grozav. Ca tot ce este cu adevărat grozav, nici visul ăsta nu se poate povesti. Cînd s-a terminat m-am trezit și am început să-l adun repede de prin cotloanele minții, căci se rispise deja ca biluțe de argint viu pe care le înghite pămîntul. Cînd m-am trezit am coborît să-l ascult pe Alex care deja studia la pian. Cu o cafea și o carte de muzică în mînă mă uitam la el recunoscător că mă tolerează în spațiul sfînt unde el aducea sacrificul zilnic zeiței muzică și mă gîndeam la visul care încă nu se scursese de tot din minte și în care mi se părea că încă pîlpîie o lumină din altă lume. Într-un moment de respiro, l-am întrebat pe Alex ceva despre triada dominantă și el s-a apucat, generos cum este, să-mi explice, punîndu-se astfel rău cu zeița muzică ce aștepta ca o femeie geloasă reluarea sacrificiului. Cred că acela a fost momentul în care visul meu s-a strecurat în straie omenești și pămînteși și a devenit povestibil. Se făcea că întreaga existență era o simfonie magnifică în formă de sferă și că la un moment dat întreaga existență s-a acordat pe frecvența mea, adică, sunetul exitenței mele a devenit pentru o fracțiune de secundă fundamentala, pentru care existența întreagă era acompaniament. Dacă sună a vis de grandoman, nota de grandomanie ar trebui să dispară dacă o să continui povestea și o să spun că în secunda în care trăiam momentul meu de împlinire supremă în armonia universală a existenței, eram conștient cu o claritate infinită, aceea capabilă să scruteze ființa pînă la limintele ei infinite, specifică visului, că simfonia sferică universală exista de dragul fiecarei frecvențe individuale, oricît de slabă și săracă, și că fiecare dintre ele, adică fiecare dintre noi, era pe rînd și simultan în același timp (sic, știu că sună ciudat) fundamentala simfoniei universale a ființei, buricul ființei, scopul ultim al existenței, de dragul căreia și pentru care există tot ce există.

Alex nu este încă Alexandru Cel Mare, dar recent a avut un concert la Auditorio Nacional de Madrid și sînt convins că cel puțin pentru cîteva secunde, sub potopul de aplaude, s-a simțit ca el.

 

 

Filosofia a murit. Trăiască filosofia!

Titlul unei ştiri Reuters: De ce există ceva? Oamenii de ştiinţă descoperă o părticică din răspuns. Poate pentru unii chestia asta nu înseamnă nimic, dar în mine a atins nişte corzi care au cîntat o melodie cu  un amestec de tonuri vesele, ironice, răzbunătoare, melancolice şi optimiste în acelaşi timp. Pe scurt, aproape o simfonie.

De ce? E vorba de o poveste pe care cei  sensibili la vocea de sirenă a filosofiei o pot aprecia cel mai bine. Filosofia a fost odată ca niciodată piatra de temelie a tuturor întreprinderilor intelectuale ale umanităţii. Apoi, foarte recent, filosofia a fost detronată de ştiintă, care acum o priveşte de sus şi abia dacă o mai bagă în seamă. De fapt Zeitgeistul creat de ştiinţa modernă e atît de puţin sensibil la chemările filosofiei încît filosofia abia dacă îşi mai găseşte locul în lumea academică de azi dominată de discipline ştiinţifice serioase. Ca orice detronat, filosofia trebuie acum să se împace nu doar cu punerea din ce în ce mai mult la îndoială a legimitităţii vocii ei între vocile certificate ale vremii, dar mai ales cu ruşinea intrinsecă  faptului că odată a fost totul şi acum e din ce în ce mai puţin, aproape nimic.

Cred că am mai spus odată aici pe blog că istoria e plină de ironii şi filosofia se vede astăzi răzbunată chiar de ştiinţa care o detronase. Ştiinţa, care a debutat prin anihilarea  invizibilului,  e nevoită să stea din nou în faţa invizibilului, după cum poetic şi speculativ încercam eu să arăt aici. Acum, ştiinţa e nevoită să se întoarcă şi la întrebări specific filosofice, pe care iniţial le expediase ca irelevante. Întrebarea fundamentală a filosofiei este de ce există ceva mai degrabă decît nimic. De fapt, s-a spus că filosofia a luat naştere din mirarea că există ceva mai degrabă decît nimic. Pentru ştiinţă, o astfel de întrebare nu era decât expresia unui efort speculativ fără speranţă şi fără rost cu care nu voia să aibă nimic de-a face. Doar că în urma celor mai noi avansuri ştiinţifice (avansuri pentru care LHC-ul de la CERN, care acum vreo doi ani speria lumea cu găuri negre, joacă un rol extreme de important) care descoperă noi şi noi mistere care stau la baza realităţii noastre de zi cu zi, ştiinţa redescoperă întrebările depăşite ale filosofiei. Unul dintre aceste mistere fundamentale ale realităţii noastre e legat de problema materie-antimaterie. La început Universul era format din materie şi antimaterie în proporţii egale, numai că în prima secundă antimateria a dispărut aproape în totalitate, ceea ce a dus la Universul în care trăim astăzi, cu stele şi oameni făcuţi din materie. De ce a cîştigat materia şi nu antimateria, aceasta e întrebarea! la care ştiinţa încearcă să răspundă şi al cărei ecou e întrebarea de ce există ceva? pusă de Reuters. Întrebarea asta ar putea fi pusă şi în legătură cu începutul însuşi al Universului- care nu avea nicio motivaţie inexorabilă să existe, pentru că nu avea de fapt niciun fel de motivaţie, din moment ce nu exista. De ce există ceva mai degrabă decît nimic?  întreba  de mult filosofia. De ce există ceva?  întreabă azi cea mai nouă ştiinţă.

Mă simt foarte norocos că trăiesc astăzi. Da, ştiinţa ne-a dat şi bombele nucleare cu care ne ameninţă pe toţi Kim Jong-un, şi din punctul asta de vedere noi cei care trăim azi nu sîntem cei mai norocoşi oameni care au trăit vreodată. Dar cred că în următorii zece ani, după ce acceleratorul CERN o să atingă energia maximă şi datele obţinute o să fie interpretate, o să fim martorii unor descoperiri care o să schimbe radical înţelegerea noastră despre natura fundamentală a realităţii, o înţelegere care o să fie mai bogată pentru că o să fie nevoită să-şi aducă aminte de înţelepciunea antică a filosofiei şi poate chiar alte feluri de înţelepciune antică.

Trăiască LHC! Trăiască CERN!

Ce nu se vede

A fost odată ca niciodată o vreme în istoria omenirii cînd ceea nu se vedea era mai real decît ceea ce vedea. Astăzi, real este doar ce se vede. Definiția oficială a realității în modernitate este că real este ceea ce se vede sau, puțin mai pretențios, că este accesibil empiric. Dacă definiția asta este un rezultat al triumfului științei sau triumful însuși al științei este un rezultat al acestei definiții, e o întrebare deschisă. Oricum ar fi, cert e că știința a deplasat accentul realului de la ceea ce nu se vede la ceea ce se vede, în asemenea măsură încît un principiu fundamental al modului modern de a ne raporta la realitate este că ceea ce nu se vede, nu există. Sau, în orice caz, cel mai probabil nu există. Vezi de exemplu cazurile extreme și comice, dar care ilustrează foarte bine zeitgeistul modernității în privința asta, al lui Dawkins care scria în The God Delusion că, dacă Dumnezeu există, ar trebui să putem să-l vedem cu un telescop (nu folosea chiar cuvintele astea, dar asta era ideea).

500x_custom_1281039032475_atom-electrons

Zilele astea citeam un articol în Scientific American despre ce se mai întîmplă pe la CERN, despre cum se mai prezintă Modelul Standard și alte chestii legate de lumea particulelor subatomice, cînd iată ce mi-a trecut prin cap. Știința ne-a dus, într-adevăr, de la invizibil la vizibil, doar că acum știința însăși ne duce înapoi la invizibil, printr-un proces care, pentru mine, e cea mai mare ironie din istorie. Iată de ce am ajuns la concluzia asta, care, desigur, e mai degrabă poetică decît științifică, dar în orice caz, dat fiind că pe blogul meu sînt stăpînul absolut, pot să amestec cum vreau știința cu poezia. Încă din Antichitate oamenii, mai exact grecii, au avut intuiția atomului ca ultimă cărămidă a realității, adică chestia din care toate celelalte chestii sînt făcute. Zic intuiție pentru că pe atunci nu putea nimeni să analizeze propriu-zis atomul. Abia la începutul secolului XX a fost descris în detaliu, doar că odată ce a fost descris, s-a văzut limpede că de fapt atomul nu era deloc ultima cărămidă a realității, că și el era făcut din alte chestii mai mici decît el, mai exact un nucleu, format din proton și neutron, și electroni care gravitează în jurul atomului.  Atomul e mic, inimaginabil de mic. Dar chestiile din care e făcut atomul sînt, firește, și mai mici. Atît de mici încît electronul nu are propriu-zis mărime, ci e considerat un punct. Dar lumea nu se termină, adică nu începe, cu electronii, protonii și neutronii. Știința a crescut și ne-a arătat că și ele sînt făcute la rîndul lor din alte particule, și mai mici, numite quarci. Quarcii ăștia sînt de multe feluri (ciudați/strange, fermecați/charm și alte feluri), și în afară de qarci mai există o grămadă de alte particule care aparent nu au nici un rost pe lume, în afară de acela de a dureri de cap Modelului Standard. Deja quarcii sînt atît de inconceptibil de mici încît spațiul pare să fie o chestie cu totul nepotrivită pentru a-i descrie, doar că nici ei nu sînt cărămida fundamentală a realității. Se pare că și ei sînt făcuți din altceva, niște chestii numite preoni, care la rîndul lor ar fi făcute din pre-preoni și așa mai departe. Teoria care pare să explice cel mai bine în momentul de față din ce sînt făcute toate chestiile, este teoria Super Corzilor, o teorie care spune că de fapt tot ce există ar avea la bază niște chestii care vibrează pe diferite frecvențe, frecvențe care determină caracteristicile particulelor din care e făcută lumea. O simfonie cosmică în care muzica nu are doar valoare estetică, ci una cît se poate de pragmatică, adică o muzică care este nici mai mult nici mai puțin decît Creație.

Bun, dar ce anume vibrează? Deja quarcii erau mult prea mici pentru a mai putea fi imaginați în spațiu. Dar preonii și pre-preonii? Super-corzile, atunci, sînt mai invizibile decît tot ce și-a putut vreodată imagina omul ca invizibil. Nu doar că nu putem să le vedem azi, dar sînt invizibile în principiu, după orice definiție am da vizibilității sau invizibilității. Și acum putem să vedem mai bine ironia despre care vorbeam, anume că știința ne-a furat invizibilul doar ca să ne aducă înapoi la el, doar ca să ne aducă aminte că la început a fost invizibilul, că vizibilul nu e decît o manifestare, mai degrabă sărăcioasă, a invizibilului (pentru că super-corzile astea au nevoie de vreo 13 dimensiuni ca să existe, spre deosebire de orice chestie vizibilă, care n-are nevoie decît de trei dimensiuni spațiale și una temporală).

Fericire într-o seringă

Aş vrea să locuiesc în Copenhaga, Stockholm sau Oslo. După mine, this is as close to heaven as an earthly city can get (pur şi simplu nu puteam să spun chestia asta în română).

Oslo, August 31st e un film norvegian care din cîte am auzit a cîştigat TIFF-ul de anul ăsta. Asta n-are mare importanţă,  ce contează e că filmul ăsta mi-a atins atîtea corzi sensibile încît în timp ce mă uitam la el mă simţeam ca o orchestră ce interpretează o simfonie. O simfonie tragică, disperată, noir, poate a la Mahler, dar o simfonie în orice caz şi încă una foarte frumoasă, aproape sublimă.

Filmul ăsta m-a făcut să vibrez pentru că am fost mai mult de o singură dată în poziţia celui care încearcă să convingă un consumator de droguri că trebuie să se lase. Trebuie să te laşi, e tot ce poţi să spui. Dacă consumatorul este suficient de deştept încît să întrebe de ce, eşti pus în încurcătură. Cum adică de ce? Răspunsul ţi se pare atît de evident încît întrebarea e, pentru tine, fără sens.

Pentru că o să mori, îi răspunzi. Dar şi tu o să mori, îţi răspunde el. Dar tu o să mori mai repede, îl avertizezi tu. Dar o să mor fericit, rîde el de tine.

Pînă la urmă, singura problemă a umanităţii este fericirea. Fericirea este singurul răspuns posibil la întrebarea de ce să trăieşti. Sigur, ştiinţa e importantă, progresul tehnologic e important, la fel şi toate celelate feluri de progres, dar singura problemă autentică pentru noi este cea existenţială (ăsta e motivul pentru care Kierkegaard este cel mai mare om care a trăit vreodată- pentru că este părintele existenţialismului)

Ce alternativă ai tu, ca un om sănătos şi nedrogat, pentru cel care şi-a creat un paradis artificial în propriul cap cu ajutorul drogurilor? Dacă scopul nostru al tututor este  fericirea, atunci de ce soluţia unei seringi plină ochi cu fericire să nu fie la fel de validă ca alte proiecte de viaţă? La urma urmelor, succesul nu înseamnă neapărat fericire. Şi nici măcar familia, nici măcar dragostea.

Trebuie să te laşi, gîndeşte-te la părinţii tăi. Gîndeşte-te la cîţi o să plîngă după tine.

Într-adevăr, un drogat nu e cu totul pierdut atîta timp cît există cel puţin un om care să însemne ceva pentru el. Doar în spaţiul miraculos de întîlnire care este intersubiectivitatea (adică acolo unde se întîlnesc mai mulţi subiecţi pentru a se ciocni, pentru a se iubi, pentru a se interoga reciproc, pentru a pune împreună întrebări şi pentru a căuta răspunsuri, cu alte cuvinte pentru a-şi da sens unul altuia-sau mai bine zis pentru a-şi împrumuta sens unul altuia, pentru că sensul pe care îl primim de la ceilalţi nu e niciodată definitiv, e mereu între parantezele  care sînt înseşi limitele condiţiei umane) drogatul poate găsi o fisură  înspre un paradis mai real decît paradisul artificial din propriul cap.

Dacă sora lui Anders ar fi fost ceva mai umană şi s-ar fi întîlnit cu el. Dacă Iselin- pe care o iubeşte cu scepticismul celui pentru care viaţa însăşi a devenit o uriaşă deziluzie, dar o iubeşte- ar fi răspuns la telefon. Dacă prietenul cel mai bun, un intelectual căsătorit şi cu doi copii şi care cîteva ore mai devreme jucase rolul celui care încearcă să-l convingă pe drogat de realitatea superioară a realităţii, ar fi venit la petrecerea la care chiar el îl invitase pe Anders, în loc să stea acasă pentru a se juca Battlefield cu soţia, poate lucrurile s-ar fi terminat altfel.

În final nu putem spune decît că umanitatea s-a împiedicat pe drumul înspre spaţiul de întîlnire cu Anders în exact aceeaşi măsură în care s-a împiedicat el însuşi.

Filmul nu este despre melancolia specifică nordicilor (care este o melancolie frumoasă, virilă, sănătoasă) ci despre un punct culminant al istoriei umanităţii şi despre derizoriul sub formă de semn de întrebare care atîrnă asupra lui.

Părinţii m-au învăţat că religia e pentru cei slabi, eu nu sînt aşa de sigur, spune Anders spre final.

Bolidul

Stiu prea bine că mass-media este cel mai mare motor de producere și întreținere a stereotipurilor, dar tot mă minunez de fiecare dată cînd aud cum, în vreun accident în care a fost implicat un BMW, acesta este imediat transformat într-un „bolid”.  Sînt multe mărci care produc mașini mari și puternice, dar parcă niciun nume nu produce atîta satisfacție în a fi asociat cu acest cuvînt producător de fiori pe șira spinării, ca BMW. Invers, nu e nevoie ca o mașină să fie foarte mare și foarte puternică, de exemplu un BMW seria 3, pentru a fi transformat într-un bolid. E suficient că e BMW .

Zilele trecute s-a petrecut o dramă. Pentru unii. Pentru televiziuni a fost un motor puternic, un bolid, aș putea spune, de produs rating. Pentru unii a fost doar un moment de amuzament (să vezi un BMW cum intră într-o curbă și derapează într-un stîlp după care se rupe în două, poate fi amuzant pentru o minte puerilă). În timp ce pentru alții a fost un moment de eliberare a unor frustrări cauzate de invidie: „uite un bogătan care a pățit-o.. așa-i trebuie!”

Șoferul era prietenul unui prieten, prieten cu unul dintre prietenii mei. Acesta, prietenul meu, se va bucura că îl pomenesc pe blog. Știu că își dorea asta de multă vreme! Cred că merită asta, mai ales astăzi, cînd m-a ajutat să-mi rezerv un bilet pentru Stockholm, pentru 1 ianuarie, cînd sper sa plec la Uppsala. Din păcate, aproape sigur nu mă va ajuta să-l și plătesc, pentru că o să fie în jur de 220 de euro, doar dus. Dar n-am ce face, se pare că doar KLM zboară la Stockholm, iar eu trebuie să plec neapărat pe întîi, pentru că așa spune birocrația. Deocamdată, tot birocrația spune că e posibil să nu plec. Sper că partea aceea care spune că trebuie plec neapărat pe 1.01.10, să cîștige în cele din urmă. Să spun și cum îl cheamă? Mai are nevoie de vreo prezentare? Sigur că are, nu-l știe nimeni: e Puiu! Puiu știe mai bine decît mine ce înseamnă un accident de mașină, pentru că a avut cel puțin două, dintre care unul s-a soldat cu dauna totală a mașinii. Așa au spus cel de la CASCO, pe care noroc că l-a avut. Eu n-am CASCO, așa că dacă bolidul meu intră în vreo daună totală, o să ajung la fel ca Puiu acum, adică fără mașină.

Chiar dacă nu am fost în niciun accident de mașină, mă întreb  dacă pot să-mi imaginez sentimentele asociate cu unul. Asta înseamnă că ispitesc destinul să-mi arate „pe bune” ce înseamnă să ai un accident de mașină? Sper că nu! În primul rînd, mă întreb cum aș reuși să trăiesc, dacă din cauza modului meu stupid de a conduce o mașină, ar muri o persoană sau mai multe. Vorbeam aseară cu un prieten, pe messenger, și el credea că am reuși să trăim cu orice fel de crimă pe conștiință. Pentru că și uciderea din culpă e tot crimă. Poate are dreptate. Sîntem, înainte de orice, niște mașini de supraviețuit, și nu vreau să subestimez puterea acestui angrenaj.

Oare am dreptul să-mi imaginez ultimele clipe ale celor două fete de 23 de ani care și-au pierdut viața joi seara pentru că un puștan teribilist, care nu consumase băutură, cum ziceau cei de la știri, a apăsat prea mult pe pedala bolidului?

Ai 23 de ani și parcă niciodată viața n-a fost  mai frumoasă. Mai demult erai prea mic, mai tîrziu o să fii prea mare, o să începi să te temi de boala aia teribilă numită bătrînețe și pentru care nu există leac. Se pare că genetica ne promite leac și pentru ea, ne promite nemurirea, dar deocamdată nemurirea rămîne monopolul lui Dumnezeu. E 2 noaptea. Parcă niciun loc nu e destul de vesel pentru a-ți potoli setea de viață.  Poate ai auzit de teoria relativității și ai înțeles-o într-un mod băbesc. Poate crezi că mergînd cu 200 la oră păcălești moartea, mai cîștigi niște secunde de viață.  Alergi și rîsetele vesle de pe bancheta din spate, ca niște promisiuni, te fac să vrei să alergi și mai repede. Te uiți pe geam fără să știi că e ultima dată cînd mai vezi luminile astea colorate. Fără să știi că nu o să apuci să vezi cum s-a gîndit Primăria să împodobească bulevardul Magheru anul ăsta. Fără să știi că muzica veselă de la radio, care se aude cu fidelitate în difuzoarele bolidului, e marșul tău funebru. În  cei 23 de ani pe care i-ai trăit, ai avut ocazia să înveți cîteva dintre legile după care merge viața, dar ce păcat că nu te-a învățat nimeni acea lege infinit mai sadică decît toate legile lui Murphy la un loc, care spune că vinovatul trebuie să supraviețuiască pentru a purta vinovăția. Dar oare legea aia nu știe că vinovăția e o haină de care unii se pot dezbrăca foarte ușor? Nu e vorba de nicio lege, șoferul pur și simplu reușește întotdeauna să-și salveze pielea, în virtutea aceluiași instinct de supraviețuire  care mai tîrziu îi va permite să se dezbrace de vină.

Dar…mai sînt cîteva secunde. Becurile colorate trec repede, repede, formeaza linii continue, dacă te uiți pe geam. Linia lor e din ce în ce mai neîntreruptă iar tu ești din ce în ce mai mult împinsă în scaun. Și bolidul se apropie de ultima lui curbă. Se aude muzică, dar există oare pe lume vreo melodie suficient de tristă și suficient de absurdă, vreo simfonie suficient de complexă pentru a da socoteală de toate straturile de ființă ce s-au rostogolit joi noaptea în rondul de la Romană și de toate bucățelele de mașină și de carne împrăștiate care au făcut să vibreze și să se împrăștie în bucățele sufletele celor care urmau să afle, probabil la telefon, că ochii tăi, a căror culoare nu o știu, vedeau pentru ultima dată luminile Bucureștiului?

Ultimele secunde. Fizicienii încearcă, prin formule matematice, să rezolve enigma primei secunde a existenței Universului.  Să presupunem că vor reuși și că un premiu Nobel va fi decernat pentru asta. Dar cine va reuși vreodată să rezolve enigma ultimei secunde de viață? Poate că secunda asta se împarte în două, apoi în patru, apoi în opt, și așa la nesfîrșit. Poate că fiecare suflet trăiește o eterniate înainte de a muri, nu după.

Simt că aș putea să mai gravitez în jurul acestei secunde, înaintea ei, înainte să ajungă acolo camerele de filmat la fel de setoase de sînge ca  și mulțimea care s-a adunat din senin acolo. De fapt, înainte de ultima curbă, pentru a zăbovi cu ultimele lumini, cu ultimele gînduri, cu ultimele frînturi de melodie, cu planurile de Revelion și cu vreo dragoste ce tocmai înflorea, cine știe..?

Dar deja unii mă vor considera patetic, alții nesimțit și profitor, la fel ca mass-media, în timp ce eu însumi voi fi nemulțumit de mine însumi că am scris iar prea mult și mi-am speriat toți cititorii. Poate e mai bine așa, de data asta. Poate nu mulți vor fi putut sau vrut să înțeleagă acest imn post-mortem închinat vieții pe care am încercat să îl încropesc din ultimele secunde ale unor vieți încheiate brusc, cu scîrțit de cauciucuri.