O navă spațială

 

fata cu fragi

Toată vara am stat la soare. La un moment dat eram negru, foarte negru. Toată vara am murit de cald. La un moment dat mi se părea că am murit și am ajuns în iad, atît de cald era. Dar doar din acest punct de vedere, pentru că altfel vara mea a fost destul de ruptă din rai. Deci nu mă plîng. Deloc. Vreau doar să spun că la un moment dat căldura mi se părea un blestem. Acum deja s-a răcorit puțin și deja caut soarele și căldura ca și cum aș fi trăit la Polul ord în ultima vreme. Așa că ieri am stat cîteva ore la soare, pe care l-am sorbit ca și cum nu l-aș mai fi văzut de cîțiva ani. Așa e omul, uită repede. Sau cel puțin așa sînt eu, uit repede. Uitasem și să mai scriu. Uitasem că nimic nu mă face să mă simt mai plin de sens decît scrisul. Am făcut lucruri mai importante, lucruri care îmi asigură existența, și am uitat că, orice ar fi, singura existență care merită asigurată e doar una care e îmbibată în sens. În fine, ieri am citit Fata cu fragi și am scris și mi-am amintit ce bine e să te scalzi în sens, iar faptul că în același timp mă scăldam și în lumina aurie și călduță, potrivită, a soarelui de toamnă, a făcut îmbăierea mea și mai minunată.

Uitasem să mai scriu și aici. Dar în momentele astea îmi aduc aminte. Chiar dacă am lucruri mai importante de făcut, lucruri care îmi asigură continuarea existenței lumești, adică în lume, mi-am adus aminte că scrisul e cel care îmi asigură continuarea existenței sufletești, adică în mine, cea mai importantă dintre toate felurile de existență.

Am scris și am citit și m-am încălzit și mi-am promis să nu mai uit. Dar lumea are un fel de a ne inunda cu nimicurile ei (căci lumea e un ocean de nimicuri care, amestecate și legate între ele, par importante) și a ne face să uităm unde curge adevărata viață.

De două luni sînt consilier de probațiune, la fel cum eram acum zece ani cînd am început prima data, și deși nu văd asta ca pe un regres, ci doar ca pe o învîrtitură în marea tiribombă a vieții, știu că viața mea nu e asta. Fac în continuare emisiuni scurte, Reflecții de cîte 15 minute, în fiecare zi, la o televiziune pe internet (asta nu e oare contradictio in adjecto? nu, nu e, nu mai există așa ceva în ziua de azi), A7 TV, unde pentru prima dată în viața mea, sînt plătit să vorbesc, să spun ce-mi trece prin cap, și asta e minunat, dar nici asta nu e viața mea.

Viața mea curge cu adevărat doar odată cu cerneala invizibilă a tastelor laptopului meu, atunci cînd le apăs pentru a da deschide porți către interior, către suflet, căci doar acolo e adevărata viață, care moare nebăgată în seamă cînd uit să scriu, cînd uit să mă uit la ea așa cum te uiți la un pîrîu sau un rîu sau o mare, adică pierdut, cu atenție, fascinat, pierdut, curios, mirat pînă la cer, plin de speranță că voi înțelege și voi putea da formă, plin de anxietate că de fapt nu voi înțelege nimic și îmi voi trăi viața fără rost, sufocat de sîrme ce desenează forme goale.

Așa mi se pare, așa mi s-a părut mereu, dar cine știe, poate viața sufletului nu se pretează la cuvinte, poate pur și simplu n-am cuvinte pentru ea și poate nici n-o să am vreodată. Poate o să am altceva, nu cuvinte, cine știe. Sau poate n-o să am nimic. Pînă la urmă tot ce contează e să am bună credință, reverență pentru viață și iubire pentru tot ce există. Pentru că sfîrșitul lumii a și venit deja, așa mi se pare cînd citesc știrile, și nu există, asta știu sigur, nicio altă navă spațială care să ne salveze de moartea și distrugerea de aici de jos, decît iubirea.

 

Mai bine să mori de cancer decît de foame

Nu, nu mă tabloidizez. Dacă m-aș tabloidiza, aș vorbi despre schimbarea polului magnetic al Pămîntului. Știați că polul magnetic al Pămîntului s-a deplasat cu mai mult de o mie de kilometri în ultima sută de ani? De fapt, se deplasează cu vreo 75 de kilometri pe an, în ultimul timp, și accelerează pînă cînd la un moment dat o să dispară pentru o scurtă perioadă de timp, doar ca să repară inversat. Adicp polul nord o să fie polul sud și invers. Unii spun că asta ar avea efecte dramatice pentru viața pe Pămînt, în timp ce NASA de exemplu spune că nu ar fi așa dramatic (puteți citi aici ce spune NASA). Cei care spun că sfîrșitul lumii o să vină de aici sînt evident entuziaști ai anului 2012. Toată lumea îi vede prost, ca pe toți alarmiștii, de altfel. Dar vreau să le iau puțin apărarea. Fapt este că, mîine sau peste un milion sau o sută de milioane de ani,  sfîrșitul o să vină oricum. Asta e la fel de sigur pe cît e de sigur că a existat un început. Și faptul că a existat un început e foarte sigur. Ceea ce nu-i face pe alarmiștii apocalipselor de tot felul nimic altceva decît avangardiști. Poate extrem de avangardiști, dar avangardiști în orice caz

Dar uite, așa fac eu și mă pierd în paranteze stufoase. Mi se pare uneori că sînt incapabil să torc un fir narativ de la început pînă la sfîrșit fără să mă agăț de tot felul de alte scame. Mă rog, nimeni nu e perfect. Și mi se pare că m-am și tabloidizat încercînd să arăt cum ar fi să mă tabloidizez, nu-i așa? Simulare perfectă.

Titlul postului e inspirat de o discuție pe care am avut-o azi cu o colegă și pe care o mai avusesem de fapt și în alte ocazii. Discuția pornise de la alimentația de astăzi, plină de E-uri și hormoni și modificări genetice și toate chestiile astea care efectiv, spun unii, au produs epidemia de cancer cu care ne confruntăm astăzi. Eu am răspuns că totuși avem motive să fim optimiști, pentru că, cred eu, poate în zece sau douăzeci de ani aproape toate formele de cancer o să fie vindecabile.

Și în plus, alimentația de astăzi, așa păcătoasă cum e, a făcut ca pentru prima dată în istorie să fie mult mai puțini oameni care mor de foame. Alimentele moderne, aditivate și modificate genetic așa cum sînt, reușesc totuși să ofere o abundență de hrană pentru populația lumii, ceva cu totul fără precedent în istorie. E adevărat că alimentele nu sînt repartizate drept pe lumea asta (dreptatea însăși nu e repartizată drept pe lumea asta, pentru că lumea asta e, în esență, strîmbă), că unii sînt obezi în timp ce alţii sînt subnutriți. Dar cetățeanul mediu al planetei e astăzi destul de bine hrănit. Statistica poate să fie o chestie foarte amuzantă. De exemplu, dacă Ion are zece găini și Gheorghe n-are niciuna, se poate spune că fiecare dintre cei doi are în medie cinci găini.

Bun, deci ziceam că mai bine să mori de cancer decît de foame, și așa e. Moartea prin înfometare e o chestie sigură, în timp ce cancerul e o chestie probabilistică. Este foarte posibil ca cineva să fumeze toată viața, să trăiască într-un oraș poluat, să mănînce în fiecare zi mezeluri cu maioneză și cartofi prăjiți și totuși să nu facă niciodată  cancer. Dar cînd vine vorba de absența hranei, lucrurile stau altfel. E suficient să treacă mai mult de șase ore de la ultima masă că individul modern și sătul deja începe să se văicărească: mor de foame! Alimentația modernă, cu toate E-urile și hormonii ei, e un rău necesar.

2012 o să fie în 2014

Astronomii au descoperit o cometă care se apropie vertiginos de noi. Doar cînd vine vorba de ameninţări cosmice putem să vorbim despre noi. Doar atunci umanitatea încetează să mai fie o abstacţiune şi devine o realitate palpabilă, în carne şi oase.

Cometa a fost denumită 2012 S1 (să sperăm că n-o să urmeze, după modelul oferit de  Samsung Galaxy, şi o S2, S3…) şi unii oameni de ştiinţă sînt de părere că la momentul de maximă apropiere cu Pămîntul o să fie chiar mai strălucitoare decît Luna. Ceea ce nu e puţin lucru. Încercaţi doar să vă imaginaţi un corp ceresc mai strălucitor decît o Lună plină dar despre care ştiţi bine că nu e Luna. Pe mine mă iau fiori cînd mă gîndesc la asta. Oamenii de știință ne asigură că nu există nicio șansă să fim loviți de cometa asta.   Dar tocmai siguranța oamenilor de știință m-a făcut să mă gîndesc la Melancholia, filmul lui Lars Von Trier. Dacă nu l-aţi văzut, n-ar strica să-l vedeţi. După părerea mea e unul dintre cele mai bune din istoria cinematografiei şi în orice caz unul dintre cele mai bune dintre filmele noi. Unde se poate vedea că știința nu știe întotdeauna. De altfel, știința adevărată va recunoaște întotdeauna că toate teoriile ei sînt provizorii, simple aproximări ale adevărului.

Chiar dacă se numeşte 2012 S1, cometa o să ajungă aproape de Pămînt în Ianuarie 2014, deşi o să fie vizibilă cu instrumente nu foarte sofisticate mult timp înainte de acea dată. Nu ştiu dacă asta dă sau nu apă celor care aşteaptă sfîrşitul lumii în 2012, dar în orice caz ar trebui să dea nişte fiori oricărui om care respiră. Ne aminteşte cît de fragili sîntem, că lumea noastră atîrnă efectiv de un fir de păr, chiar dacă, de aici de jos şi cu soarele strălucind vioi pe cer, ni se pare că Pămîntul nostru e etern. Doar noaptea ne mai aduce aminte de terorile care ne înconjoară. Să nu-mi spuneţi că n-aţi fost niciodată bîntuiţi de vreo teroare în timpul nopţii! Măcar un coşmar înfricoşător, dacă nu ceva mai serios.

Cine vrea, poate să citească aici  mai multe despre cometa asta, despre care s-a spus că probabil o să fie cel mai luminos eveniment din istoria cosmică a Pămîntului.

Melancholia sau voluptatea sfîrşitului

Ieri, un asteroid uriaş a trecut la mustaţă pe lîngă planeta noastră. Dacă nu mă credeţi, puteţi să citiţi aici despre asta. „La mustaţă” nu înseamnă în cazul ăsta că a trecut milimetric. A trecut, de fapt, milometric, mai exact pe la cîteva sute de mii de kilometri, dar ţinînd cont că a trecut cu 60.000 km mai aproape decît Luna, la scară cosmică întîlnirea a fost cît se poate de la mustaţă. Astronomii ştiau bine traiectoria asteroidului şi ne anunţaseră că nu există nicio şansă să ne lovească. Bazîndu-se pe faptul că uneori calculele oamenilor de ştiinţă nu sînt tocmai exact, unii au speculat şi data asta un sfîrşit al lumii. Acum că asteroidul a trecut pe lîngă noi, o întîlnire cosmică care n-a avut niciun efect asupra animăluţelor de la sol care şi-au văzut netulburate de afacerile lor zilnice, e limpede că nici de data asta cei care speculau sfîrşitul lumii n-au avut dreptate. Dar ce se poate observa, de data asta şi de fiecare altă dată cînd se zvoneşte sfîrşitul lumii, e că există printre foarte mulţi semeni ai noştri ceva ce am putea numi „voluptatea sfîrşitului”.

Cei mai mulţi oameni sînt speriaţi de moarte de ideea de sfîrşit al lumii, însă chiar şi aceştia trăiesc uneori cu voluptate şi un soi de extaz ideea  unui final absolut al tuturor lucrurilor. E vorba de un fel de proiecţie la scară cosmică a sentimentului, pe care l-am încercat toţi la un moment dat, că am vrea să nu mai fim sau să nu ne fi născut niciodată. Sînt unii în care sentimentul ăsta ia amploare şi care îi face ori să se îmbete de voluptatea sfîrşitului lumii, îmbrăţişînd cu entuziasm orice zvon apocaliptic, ori să se sinucidă.

Melancholia, ultimul film al lui Lars Von Trier, este despre sfîrşitul lumii. Hollywoodul e destul de obsedat de filme despre sfîrşitul lumii (Armageddon, Deep Impact, 2012, The day after tomorrow, ca să dau doar cîteva titluri) care în general sînt foarte sau foarte proaste. Lars Von Trier, care după părerea mea e cel mai important creator de filme în viaţă, a făcut şi el un film despre sfîrşitul lumii, dar uitaţi-vă la film ca să vedeţi ce a făcut! Nu se compară cu nimic făcut la Hollywood pe tema asta, şi din cîte ştiu, în Europa sfîrşitul lumii n-a fost o temă care să fascineze prea mult producătorii de film.

Cine a văzut Melancholia, ar fi văzut cu alţi ochi asteroidul care a trecut ieri pe lîngă noi. S-ar fi gîndit că poate, totuşi, astronomii au greşit calculele. Bun, asteroidul de ieri n-ar fi adus sfîrşitul lumii, ar fi fost doar echivalentul a 65 de bombe atomice. Dar nu asta e important. Filmul lui Von Trier nu este propriu-zis despre sfîrşitul lumii, ci tocmai despre voluptatea sfîşitului lumii de care scriam la început şi de care Justine e posedată. Nimeni în istoria cinematogafiei n-a mai reuşit să creeze un sfîrşit al lumii şi al vieţii în general atît de absolut! Pentru că prin intermediul lui Justine, care ştie că sîntem singuri în univers, sîntem asiguraţi că odată cu Pămîntul este distrusă viaţa însăşi.

Dar să mă opresc, pentru că filmele lui Von Trier nu pot fi povestite. Trebuie văzute şi trebuie ca cel ce le vede, dacă poate, să se lase spulberat de ele aşa cum Melancholia a spulberat Pămîntul.

Sfîrșiturile lumii

Scriam odată că sfîrșitul lumii vine din Ferentari. Acum aș putea scrie că sfîrșitul lumii vin din Japonia sau din Libia. Ambele locuri au trimis și trimit în continuare unde de șoc prin întreaga lume. Dezastrul din Japonia este cel mai scump din istoria omenirii, citeam undeva. Și este cel mai semnificativ pentru lume în întregul ei pentru că niciodată în istorie n-a mai existat o lume în felul în care există azi, adică o societate interconectată și globalizată. Mai demult, oamenii traiau în țări izolate, cumva asemănătoare insulelor. Astăzi trăim într-un sat global și ce strănută cineva în China poate avea efecte imediat în România sau Marea Britanie.

Dincolo de numărul de morți, de oameni care locuiesc în corturi, de distrugerea drumurilor, de radioactivitate și așa mai departe, cineva scria că semnificația dezastrului din Japonia stă în aceea de a ne fi arătat foarte clar fragilitatea oricărei construcții omenești. Căci Japonia nu e o țară oarecare, ci este una dintre cele mai avansate din lume, cu sisteme de protecție extrem de sofisticate, cu trenuri care nu cumulează împreună un minut de întîrziere într-un an și așa mai departe. Eu am avut mereu sentimentul fragilității oricărei construcții omenești, poate din cauza asta am și o înclinație serioasă către metafizic.

Revenind la sfîrșitul lumii, el poate veni de oriunde: din Ferentari (cineva din Ferentari mi-a lăsat un comentariu foarte supărat la postul Sfîrșitul lumii vine din Ferentari , îmi pare rău că nu a fost clar pentru toată lumea că foloseam Ferentariul ca un simbol, nu mă refeream în primul rînd la cartierul bucureștean și în orice caz nu la întreg cartierul, mă refeream mai ales la cîteva străzi din Prelungirea Ferentari, dacă e nevoie să mă localizez, totuși), înțeles ca sfîrșit al umanității prin droguri- din Africa, înțeles ca victorie a bolii și sărăciei- din Orientul Mijlociu, ca victorie a războiului asupra păcii- din Japonia, ca victorie a naturii dezlănțuite asupra sisificelor întreprinderi omenești. Și mai poate veni oricînd din mine însumi, ca eșec al vreunui organ vital sau al spiritului, adică al capacității mele de a-mi păstra și dezvolta umanitatea.

Carvasăzică, perspective de sfîrșit al lumii avem din belșug. Umanitatea pare a fi un fir subțire de apă de al cărui izvor el însuși se îndoiește și habar nu are unde se varsă și nici de ce curge. Totuși, credința mea e că sfîrșitul lumii n-o să fie un accident. O să fie climaxul istoriei și împlinirea acesteia, și din motivul ăsta nu avem motive să ne temem  de niciunul dintre sfîrșiturile lumii enumerate mai sus. Ar fi, însă, uman din partea noastră să ne lăsăm păstrunși de suferința japonezilor și libienilor, doar așa putem fi siguri că sfîrșitul lumii n-a venit deja!

 

NASA, viața de pe alte planete și moartea de pe a noastră

Peste cîteva ore, NASA urmează să facă un anunț pe care lumea îl așteaptă cu sufletul la gură. Unii cred că NASA o să anunțe că a fost descoperită viață extraterestră. Alții, mai rezervați, atrag atenția că NASA face frecvent anunțuri de tipul ăsta și că nu e cazul să ne excităm (to get excited) așteptările. Alții, mai panicoși din fire, cred că e posibil ca NASA să ne anunțe că vine un meteorit spre noi, ca în Armaghedon (doar că fără Bruce Willis care să ne salveze).

Oare cum ne-am trăi ultima zi sau ultimul an din viață, dacă NASA ar anunța că ne va lovi un meteorit? Oricum, e extrem de puțin probabil ca NASA să facă un astfel de anunț și la fel de puțin probabil e să anunțe descoperirea omuleților verzi (sau albaștri, culoarea e secundară). Totuși, e interesant să ne gîndim la ce ar însemna asta pentru noi.

Sfîrșitul lumii poate veni oricînd, pentru că eu pot muri oricînd, iar odată cu mine se termină lumea. Nu sînt solipsist, dar pentru un individ oarecare nu e nicio diferență dacă dispare el sau dacă dispare lumea întreagă. Așadar, in your face, NASA, nu ai ce vești mai proaste să îmi aduci decît cele pe care le știam deja!

Cît despre veștile bune, căci descoperirea vieții extraterestre ar fi fără îndoială o veste extraordinară, nici ele nu mă dau pe spate. Dacă ar exista viață, ar trebui să fie tot bazată pe carbon, căci din cîte știu eu altfel de viață nu poate exista în universul ăsta. Așadar, ar fi viață supusă acelorași legi ale degradării universale ca și viața noastră. Ar fi interesantă pe moment, dar mă îndoiesc că studierea ei ne-ar face nemuritori. Și chiar dacă ne-ar face nemuritori (sau măcar pe cei mai bogați dintre noi, căci dacă ar fi descoperită nemurirea, fără îndoială că ea ar fi accesibilă doar celor care acum au avioane  personale și yachturi), entropia spune că săgeata timpului e îndreptată în jos. Adică, pe cît de sigur este că universul a avut un început în timp (și e sigur), pe atît de sigur este că va avea și un sfîrșit. Am citit mai de mult o carte scrisă de un intelectual francez care credea că trebuie să începem să ne facem griji de ce o să se întîmple cu viața după ce se va stinge soarele nostru. O să ziceți că tipul gîndea departe. Eu o să zic că tipul nu gîndea destul de departe. Chiar dacă viața ar supraviețui după dispariția sistemului nostru solar, viața nu poate în niciun caz supraviețui în ACEST univers fizic, pentru că întreg universul e condamnat la moarte termică! Asta ne-o spune cît se poate de limpede al doilea principiu al termodinamicii, principiul entropiei. Dacă am putea să trăim un milion de ani, de exemplu, cînd ne-am apropia de moarte, viața ni s-ar părea la fel de scurtă ca acum, cînd doar cei mai  tari dintre noi ajung la o sută. Singura soluție pe care o permite problema umană este, s-a spus de multe ori, infinitul!

Așadar, aș recomanda lumii întregi să se calmeze. De la NASA nu putem aștepta nici vești mai rele decît cele pe care le știm deja, nici mai bune. Omenirea a primit, în toată istoria ei, o singură veste bună, și asta a fost nașterea unui Copil într-un staul de vite, acum două mii de ani.

Ce vremuri trăim domnule, ce vremuri!

Probabil toate generațiile din istorie au trăit cu sentimentul că trăiesc vremuri extraordinar de interesante, la fel cum fiecare individ trăiește cu impresia că e buricul pămîntului și că e extrem de interesant.

Dar vremurile pe care le trăim astăzi sînt absolut fascinante și devin din ce în ce mai interesante cu fiecare zi. Astăzi oamenii nu mai își amintesc panica ce cuprinsese întreaga lume înaintea de lansarea celui mai mare accelerator de particule construit vreodată, din cauza zvonurilor ca e posibil să apară vreo gaură neagă care să ne înghită pe toți. Zvonurile erau dezmințite de oamenii de știință serioși, dar mulțimilor le-a plăcut întotdeauna gustul senzaționalul, chiar dacă senzaționalul însemna în cazul ăsta frica de sfîrșitul lumii.

Adevăratul senzațional se produce însă abia astăzi, cînd experimentele se derulează în liniște, lăsate în pace de presa de scandal care a plecat de la CERN probabil dezamăgită că nu a venit sfîrșitul lumii pe care ar fi vrut să îl relateze în direct. Experimentele sînt programate pentru zece ani, din cîte știu eu, iar energia la care sînt ciocnite particulele crește trepate, astfel încît cele mai spectaculoase rezultate sînt programate să apară mai tîrziu. Totuși, în urma ciocniri anumitor particule subatomice, deja s-a obținut ceva asemănător cu supa originară (quark-gluon plasma-despre care ziceam eu astăzi pe Facebook că vreau să mă scald în ea, dar statusul meu n-a creat niciun ecou pe acolo) plin care se plimbă cele mai elementare particule, așa cum existau ele, cred fizicienii, imediat după Big Bang.

Tot zilele astea, niște astronomi au folosit un telescop al cărui nume l-am uitat, pentru a face niște observații absolut uimitoare. După ce au îndepărtat lumina care de la vine de la stelele mai apropiate, astronomii au ajuns la concluzia că ce se vede în fundal sînt primele stele din Univers, aflate acum la vreo treisprezece miliarde de ani lumină (cam cît se crede că are Universul). A privi cu telescopul pe cer înseamnă efectiv a privi înapoi în timp. Oamenii ăștia, avînd un telescop suficient de mare, cred că au reușit să vadă chiar începutul Universului.

Și asta vine odată cu experimentul de la CERN unde cu ajutorul LHC-ului (Large Hadron Collider) fizicienii se uită tot la începutul universului, dar la nivel cuantic, adică micro, spre deosebire de cei care privesc cerul, adică la nivel macro.

Dacă nici astea nu sînt vremuri extraordinare, atunci n-au existat niciodată vremuri extraordinare și e puțin probabil să existe vreodată.