Destinul m-a dus în mormînt şi apoi la liceu, iar Lars von Trier e un fel de zeu

Săptămîna trecută am ajuns din greşeală în mormîntul Iuliei Haşdeu. Pentru cine nu ştie, Iulia Haşdeu a fost un copil minune, iar mai tîrziu un adolescent minune. Din păcate pentru ea, n-a mai apucat să fie şi un adult minune, pentru că a murit la 19 ani. Tatăl ei, Bogdan Petriceicu Haşdeu, n-a putut să accepte că a murit şi a încercat să îi contacteze spiritul. Aşa s-a creat legenda că spiritul ei poate fi contactat, legendă care i-a făcut pe nişte studenţi să îi fure capul din mormîntul care se vede în pozele de mai sus, pentru a-l folosi în şedinţe de spiritism. N-am înţeles prea bine, dar din cîte spunea un nene care avea grijă de mormîntul ei, se pare că i-au pus capul în mini-coşcigul din imagine. Pentru un popor de oameni superstiţioşi şi îmbibaţi de o religiozitate magică cum sînt românii, Iulia Haşdeu s-a transformat într-un fel de sfînt al studenţilor, spune un zvon.

O să fac şi eu un exerciţiu de superstiţie să văd dacă sînt în stare de aşa ceva. Iată : La cîteva zile după ce am intrat în mormîntul Iuliei  Haşdeu (era acolo şi o ziaristă de la Adevărul care n-a avut curaj să intre fără mine), stelele sau destinul sau spiritul Iuliei Haşdeu sau oricine altcineva trage sforile comediei umane a făcut să mă mut lîngă Liceul Iulia Haşdeu.

Aseară am fost în mall Vitan şi am văzut Melancholia. Mall-ul nu e cel mai bun loc unde să vezi un film bun (şi Melancholia e unul dintre cele mai bune filme făcute vreodată), pentru roieşte de (cum să le zic ca să îmi rezolv setea de a-i jigni fără a mă murdări pe mîini făcînd asta?) tot felul de exemplare ale faunei urbane (mulţumesc Radio Guerrilla că m-ai scos din impas) care aleg filmul după titlu şi locuri libere, adică n-au habar la ce film se duc. Li se zice ţărani de mall. Eu zic că asta e o jignire pentru ţăranul care odată era talpa ţării. Mă rog. Cert e că aseară lîngă mine au nimerit cei mai ţărani dintre ţărani, adică două gorile şi două piţipoance, care ronţăiau popcorn şi rîdeau tare. Probabil Lars von Trier mi-a dat curaj, pentru că i-am pus din primul minut la punct şi se vedea că fac eforturi să facă linişte. La scurt timp, pentru că, evident, Lars von Trier nu era pe gustul lor, au început să se întrebe cînd se termină filmul. Eu am profitat prompt de ocazie şi le-am spus că filmul ţine 2 ore şi 15 minuter. Cînd au auzit au răsuflat uşuraţi şi în două minute se căraseră iar eu eram în sfîrşit fericit.

O să fie multe recenzii pentru Melancholia, făcute de oameni care se pricep la asta, aşa că n-o să scriu şi eu una. O să spun doar că Lars von Trier are dreptate cînd spune că e cel mai mare creator de film în viaţă. Pentru că vorbeam de spiritul Iuliei Haşdeu, îndrăznesc să spun că după părerea mea e cel mai mare şi dintre cei morţi.

Înger şi demon

Fiecare dintre noi are potenţialul să fie criminal sau sfînt. Cei mai mulţi dintre noi sînt mediocri: nu exagerăm nici cu răul, nici cu binele. Cînd spun că avem potenţialul, vreau să spun că într-o situaţie suficient de provocatoare, am putea să facem genul de lucruri care ne-ar duce în puşcărie. Am putea să ucidem, să furăm, să facem trafic de droguri, să lovim cu maşina şi să fugim de la locul accidentului. Cei mai mulţi oameni care ajung să facă lucrurile astea, nu le-ar fi făcut niciodată dacă circumstanţele în care le-au comis nu au fost cele care au fost. Maximă: în  funcţie de circumstanţe, orice om e în stare de orice. Maxima doi: să fii cu adevărat om (individ, actor moral), înseamnă să fii în stare să te ridici de-asupra circumstanţelor.

Zilele astea am avut ocazia să am în faţă un criminal. Am destul de des criminali în faţă, într-un context care îi face pe toţi să se compoarte ca mieluşei. În faţa comisiei de eliberare condiţionată din penitenciarele Rahova şi Jilava, comisie din care trebuie să facă parte şi un consilier de probaţiune, spune legea. Şi cum eu încă sînt consilier de probaţiune, fac parte din comisiile astea în fiecare miercuri şi joi. De fiecare dată observ cum oamenii ăştia, care în alte condiţii se comportă ca nişte animale feroce, adoptă în faţa comisiei, cu mici excepţii, atitudini de îngeraşi nevinovaţi. Cîtedoată îmi spun că mi-ar plăcea să fiu eu însumi în puşcărie ca să arăt (cui? mie? altcuiva?) că pot să mă comport ca un deţinut model şi că merit să fiu eliberat condiţionat fără nicio reţinere din partea comisiei. Sigur, în momentele alea uit că a trăi în puşcărie înseamnă a trăi în iad. Revenind la criminali, deşi am mai văzut, ieri am văzut unul care a făcut o impresie puternică asupra mea. Nu pentru că era mai fioros decît alţii, ci tocmai pentru că era mai blînd. Adică părea mai blînd. Era în puşcărie pentru că omorîse cu sînge rece o procuroare şi pe soţul ei. Îi împuşcase în cap, dacă îmi amintesc bine. De 20 de ani era în puşcărie. Acum avea 48 de ani, dar arăta de parcă avea 58 sau 68. În orice caz, tatăl meu, care are în jur de 58, arată mult mai tînăr decît omul ăsta de 48. Încă o dovadă că timpul e relativ, nu-i aşa? Sau cel puţin efectele trecerii lui asupra noastră. În faţa comisiei, însă, omul ăsta nu arăta ca un criminal. Arăta ca oricine altcineva, şi oricine altcineva putea fi în locul lui. Pentru mine, imaginea acelui om, stînd timid şi spăşit în faţa comisiei, e un argument pentru nedeterminarea naturii umane. Nu scria nicăieri pe el criminal, şi sînt convins că nici în genele lui nu scrie nicăieri criminal. Criminalul care stătea în faţa mea era rezultatul unor circumstanţe provocatoare, unor alegeri deliberate şi, bineînţeles, al unor caracteristici psihice şi fizice determinate de zestrea lui genetică.

Ce uităm atunci cînd ne uităm la un criminal, e că toţi avem potenţialul pentru a merge în pantofii lui, cum zic americanii, şi că el de asemenea a avut potenţialul să umble în ai noştri. Chiar dacă, printr-o faptă deosebit de gravă, cum ar fi să împuşti un procuror în cap, de la mică distanţă, şi l-a compromis definitiv.

Ieri în Jilava, între comisia de la spital şi cea de la penitenciar, am scris o poezie pe care am pus-o pe blogul meu în engleză (cogito.co.cc ) , pe care nimeni nu prea îl citeşte.

PS din 29.12.2010: Nici eu nu îl mai citesc şi nici nu îl mai scriu. Şi nici în Jilava nu mai merg, cel puţin în următoarele patru luni.  Nu ştiu de ce, aerul din Jilava a fost mereu o muză extrem de generoasă cu poetul din mine.