Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.

Despre dependențe

Dependență e un cuvînt care fără îndoială are o conotație puternic negativă. Orice dependență e rea și orice ne dă dependență e rău. Eu nu sînt de aceeași părere. Și nu mă refer la „dependența” de aer sau de hrană. Nu e ca și cum vreo zece ani nu am fi avut nevoie de aer și la un moment dat l-am fi încercat, ne-ar fi plăcut și din momentul ăla n-am mai putut trăi fără el. Dependența e ceva ce intră în meniul tău, ceva de care înainte habar nu aveai că există și deci nu-i simțeai în niciun fel lipsa. Doar că după ce a intrat în viața ta, dacă e o dependență cu adevărat puternică, viața devine inconceptibilă fără acel ceva.

Nu am de gînd să fac o clasificare a formelor de dependență și nici măcar o sumară trecere în revistă.   O să spun doar că, da, în general dependența de anumite substanțe e rea. Cel mai rău exemplu ar fi heroina, care reușește să facă orice altceva lipsit de importanță pînă acolo încît un îndrăgostit e dispus să își trimită iubita să se prostitueze pentru a face rost de următoarea doză sau pînă la a fura din casă banii de medicamente ai mamei care e pe moarte. Cel mai benign exemplu de dependență de substanțe ar fi dependența de cafea, care, în ciuda anumitor efecte negative, are mai multe pozitive, după cum o dovedește faptul că a ajuns să joace un rol așa de important în cultura mondială.

Sigur, se poate abuza de cafea așa cum se poate abuza și de lapte degresat, dar în general nu se moare de la cafea după cum bine ne arată dependenții de cafea care se numără cu sutele de milioane, probabil ajungînd undeva aproape de un miliard.

Mai ales în lumea nostră modernă sau postmodernă, în care munca fizică nu mai face parte din activitatea multora, cafeina a devenit o substanță absolut necesară în meniul omului modern. Eu unul nu sînt (încă) un dependent de cafea în adevăratul sens al cuvîntului și nici nu mi-am propus să ajung, doar că dacă aș ajunge nu ar fi deloc o tragedie.

Există un tip special de dependență care nu mai poate fi definită strict ca dependență dar care totuși este dependență, și anume dependența de anumite persoane. Poate fi bună dar poate fi și rea, probabil de cele mai multe ori e rea, căci presupune subordonarea personalității dependentului față de personalitatea celui de care e dependent. Dar îndrăgostiul e cît se poate de dependent de obiectul iubirii lui și nu cred că se va trezi cineva să zică despre asta că ar fi rău.

Am făcut astfel trecerea către acel fel de dependențe care sînt mai mult obiceiuri decît dependențe, dar care pot, în orice caz, produce stări asemănătoare sevrajului. Acestea în general sînt bune sau neutre. Rutina zinică poate avea puterea psihologică a dependenței iar cel care e scos din ea e scos totodată și din sărite.

Acum două luni cînd am început să înot mă duceam la bazin mai mult din obligație: știam că am nevoie de exercițiu iar înotul e mai bun decît multe forme de exercițiu fizic așa că, mai ales că plătisem pentru trei luni, mi-am zis că aș face bine să mă duc în fiecare zi. Aseară, din nu știu ce motiv, bazinul era închis. La început nu mi-am dat seama ce se întîmplă cu mine dar încet, încet a pus stăpînire pe mine o stare de nervozitate care la un anumit nivel poate fi comparată cu sevrajul. Mi-a trecut azi cînd am fost și am înotat iar apoi am petrecut vreo 15 minute într-o saună atît de fierbinte că îmi ardea pielea. Iată o dependență cît se poate de bună și de sănătoasă. Sînt convins că mai sînt și altele.

Aseară, în spasmele blînde ale sevrajului provocat de lipsa de înot am scris articolul ĂSTA despre zeii de astăzi.

Iadul din celălalt

Sartre credea că iadul este celălalt. Prin asta voia să spună, cred, că în celălalt libertatea noastră îşi găseşte limita, că ceilalţi, prin simplul fapt că suferă şi ei, la fel ca noi, de păcatul de a exista, se pun în calea devenirii noastre libere. Toată „moralitatea” e, în viziunea asta, un sistem opresiv ce mă mutilează pe mine ca individ, la fel ca şi toate convenţiile sociale etc. Poate Sartre se gîndea la mai mult decît atît, sau la mai puţin, nu ştiu, cînd zicea că iadul este celălalt.

Eu nu cred că iadul este celălalt, dar cred noi ne dorim ca celălalt să fie iadul. De fiecare dată cînd cineva zice „Du-te dracu!”, mai în glumă sau mai în serios, îşi exprima dorinţa de a-l trimite pe celălat în iad, nu-i aşa? Sau, în orice caz, în altă dimensiune, să respire alt aer, să nu mai ocupe acelaşi spaţiu în care sîntem nevoiţi să ne ciocnim unii de alţii. Dar ce voiam să spun prin faptul că noi ne dorim ca celălat să fie iadul, e altceva. Se întîmplă frecvent ca cei din jurul nostru să facă lucruri urîte. Cînd cel care face lucruri urîte e o persoană care ne e cu totul indiferentă sau pe care nu putem să o înghiţim, chestiile urîte pe care le face respectivul ne procură un sentiment oarecum vecin cu fericirea. O fericire josnică, întemeiată pe sentimentul de high pe care ni-l procurăm din înjosirea altcuiva. Nimeni nu e cruţat de fericirea asta, nici chiar cele mai înalte spirite. Dar chiar şi atunci cînd o persoană apropiată, iubită sau frate, tată sau prieten, face chestii urîte, încercăm un sentiment asemănător în esenţa lui. Această esenţă nu e fericirea, ci simpla bucurie a răului. Poate sîntem dezamăgiţi, răniţi, indignaţi de chestia urîtă, care poate să fie mică sau mare, nu contează atît de mult asta. Poate plîngem, poate ne vine să ne spargem capul de pereţi  ca un drogat în sevraj, să ne zgîriem pielea. Dar cu toate astea, aproape de fiecare dată, undeva acolo în abisurile fiinţei noastre, zace bucuria răului, bucuria că prin chestia urîtă pe care fiinţa dragă a făcut-o, respectivul ne-a dat cumva dreptul să nu-l mai tratăm ca pe o fiinţă umană, să ni-l închipuim ca pe o entitate rea în mod radical şi de care nu mai vrem să auzim niciodată.

Gîndurile astea sînt bazate pe observarea modului în care eu îi tratez pe ceilalţi şi în care ei mă tratează ei pe mine. Am observat toate astea cu ochiul meu de vultur, de la o înălţime la care ştiu că pot ajunge. Dar să nu mai continui, că încep să semăn cu Nietzsche.