Ochi dulci soarelui

Astăzi am tăiat un frasin împreună cu bunicul meu. Aseară mi-a venit din senin să sar în tren și să fug din București. Astăzi a fost senin și aproape cald aici la Vîrtoape. Nu știu la București. Nici nu mă înteresează. De ce m-ar interesa, dacă nu mai sînt acolo. M-am felicitat pentru decizia inspirată de a sări în tren și a veni acasă. În sufletul lui, m-a felicitat și bunicul, pentru că aștepta de mult o mînă de ajutor să taie frasinul. Astăzi am tăiat prima dată cu drujba. (E mult mai ușor decît pare-toate lucrurile sînt mult mai ușor decît par atunci cînd le apuci de coarne) Am tuns crenguțele, am scurtat crengile, am împărțit trunchiul frasinului în bucăți tocmai bune pentru spart cu securea. Toate astea sub razele binevoitoare ale soarelui. Și bineînțeles, și de data asta,  ca și în alte ocazii cînd soarele și-a arătat brusc fața din spatele unei pături groase de nori, am luat-o personal. Soarele își arăta fața ca să mă vadă pe mine, ca să mă încălzească pe mine. E minunat să poți lua un răsărit de soare personal. Și tu poți s-o faci, nu e deloc greu. E mai ușor decît să tai cu drujba. Existența în întregimea ei e personală- de la cea mai mică particulă elementară pînă la cea mai mare gaură neagră de la capătul universului. Astăzi lumea a uitat asta. Astăzi nu mai e nimic personal. Nici măcar persoanele. Totul e obiectiv. Totul e științific. Totul e număr. Totul e mort. Dar putem să ne aducem aminte. Tot ce trebuie să facem e să ne uităm drept în ochii soarelui și să-i facem cu ochiul. Negreșit ne va răspunde. Asta e tot.

Anunțuri

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!