Viața e vis sau ger și Mahler

E foarte ușor să scrii pe blog, pentru  că nu te corectează nimeni. Azi mi-am început ziua încercînd să modific un articol pe care l-am terminat acum cîteva zile, conform sugestiilor făcute de cineva care l-a analizat serios și mi-a făcut o mulțime de observații punctuale. La început am fost ușor deprimat, dar pentru că toate observațiile erau pertinente și valoroase, în cele din urmă am ajuns să simt o plăcere deosebită în a modifica ceea ce la un moment dat mi se părea bun. Nimic din ceea ce facem nu e bun în mod definitv, dar la un moment dat tot trebuie să ne oprim din corectat.

Eu a trebuit să mă opresc mai devreme decît plănuisem, pentru că prietena care acum ceva timp m-a invitat să vorbesc despre Probațiune la seminarul ei și apoi mi-a făcut cadou un ibric de cafea, m-a invitat azi la teatru. Am văzut Viața e vis, la Odeon. Ca să fiu blînd, piesa n-a fost deloc de vis. E adevărat, costumele, decorurile și sunetul au fost spectaculoase. Deci a fost o foarte stimulantă din punct de vedere vizual, auditiv și chiar olfactiv, căci la un moment dat un actor a fumat o  țigară întreagă pe scenă și fumul a ajuns pînă la mine. Sau doar mi s-a părut. Dar din punct de vedere cognitiv, piesa n-a strălucit. În orice caz, eu n-am  înțeles nimic din ea. Dacă era ceva de înțeles acolo, probabil mesajul intenționat de autor a fost: piesa mea n-are sens, și tocmai în asta rezidă sensul ei, deci înțelegeți și voi ce vreți. N-a avut dialog, n-a avut monolog. În afară de costume și decoruri extravagante, nu prea a avut nimic. Nu cred că am fost doar eu de părerea asta, pentru că la un moment dat din primul rînd au plecat două doamne care păreau a fi văzut piese de teatru toată viața lor. Dacă nu cumva erau chemate de amanți la o înîlnire urgentă și secretă, aș presupun că mult mai probabil e că nu le-a plăcut piesa. Printre lucrurile intresante din piesă au fost și o bicicletă și o tipă topless.

Tipa topless a rămas la teatru, dar bicicletă am avut și eu. Da, în ciuda vremii de afară și a prietenilor mei mirați, eu merg cu bicicleta și pe vremea asta. Și în seara asta chiar am mers, mai mult de 20 de kilometri. La un moment dat, după aproape 90 de minute de mers cu bicicleta prin ger, mult după ora zece și mult sub minus zece grade, am avut o revelație. Căștile mele AKG K77, pe lîngă un sunet excelent au și calitatea de a-mi acoperi în întregime urechile, ceea ce pe vreamea asta și pe bicicletă înseamnă foarte mult. După 90 de minute pe bicicletă îmi înghețaseră mîinile și picioarele și simțeam durere. Totodată, îmi părea rău că nu am dat pe acasă să iau mașina, deși faptul că ardeam calorii și-mi puneam la lucru diverși mușchi, mă făcea să-mi pară mai mult bine decît rău. Însă din căști muzica lui Mahler mă făcea să simt plăcere. O plăcere tristă, melancolică, dar plăcere. Gerul și muzica lui Mahler m-au făcut să înțeleg ceva în plus despre suferință. Da, suferința e inevitabilă pe lumea asta. Se poate spune că orice altceva e vis, doar suferința e reală, pentru că la ea revenim de fiecare dată, după scurtele popasuri în oazele de fericire. Dar există două moduri de raportare la suferință, și asta am înțeles eu cu claritate avînd mîinile și picioarele înghețate și cu partea a treia din simfonia a 9-a răsunîndu-mi iar și iar în cap.

Unul e cel pasiv sau reactiv. E specific celor care află că există suferință pe lume doar atunci cînd îi lovește pe ei nenorocirea. Aceștia se văicăresc, înjură, își smulg părul din cap și cam atît. Celălat mod, activ sau proactiv, e a priori conștient de existența suferinței, pe care o simte chiar cînd nu e a lui, îi iese în întîmpinare, ca în artă, cu o privire eroică  dar totuși deznădăjduită. Căci arta, adevărata artă, nu este altceva decît o mînă întinsă suferinței în încercarea de a o îmblînzi, de a face pace cu ea înainte de a da nas în nas cu ea.

Cum să faci rost de un ibric de cafea în cinci pași

Nu mi-au plăcut niciodată textele care îți spun cum să faci nu știu ce în zece pași. De aceea, eu o să scriu un text despre cum să faci rost de un ibric de  cafea în mai puțini pași.

Primul pas este să lucrezi la Serviciul de Probațiune de pe lîngă Tribunalul București.

Al doilea e să ai o prietenă bună care ține un seminar la facultatea  de Sociologie și Asistență Socială.

Al treilea este să nu îți fie frică să vorbești studenților de anul unu de la facultatea de Sociologie și Asistență Socială despre ce este Probațiunea, după ce ai fost invitat să faci asta de către prietena mai sus menționată.

Al patrulea este ca după seminar prietena ta să te invite la un ceai pe Smîrdan și acolo tu să ii povestești că îți fierbi apa pentru cafea într-un castron subțire de tablă, pentru că nu ai ibric deoarece ești un băutor mai degrabă proaspăt de cafea, iar alte recipiente sînt prea mari și durează prea mult pînă se fierbe.

Și, în sfîrșit, al cincelea pas, care nu mai depinde în niciun fel de tine, este ca buna ta prietenă să se ofere să îți facă ea cadou un ibric, așa, ca mulțumire că ai acceptat să te duci la seminarul ei.

Lucrurile s-au întîmplat cu o viteză amețitoare, așa că acum, la scurt timp după ceai, am deja ibricul. In your face, castron de tablă!!!

Screw the money-sau cum sa iei decizii cu inima

N-am fost niciodată bun la luat decizii. Mă poticnesc în cele mai mici alegeri. Uneori aș prefera să le ia altcineva pentru mine, deși știu foarte bine că voința liberă e cel mai important lucru din Univers.

Într-un episod din The big bang theory (care, acum că l-am terminat, nu mai mi se pare deloc așa de strălucitor cum mi se părea după primele cîteva episoade- dar cred în continuare că e interesant pentru că aduce știința, oricît de schilodită, într-un serial de comedie) Leonard, scos din sărite de insistența lui Sheldon de a respecta unul dintre punctele contractului pe care l-au semnat, la insistențele lui Sheldon, cînd au devenit colegi de apartament, afirmă furios: „Well, screw the roommate agreement” . Sheldon răspunde, calm, ca de obicei: „You don’t screw the roomate agreement, the roommate agreement screws you”.

Nu mi se pare o replică așa de strălucită încît să merite citată, am reprodus-o aici pentru că am fost și eu în situația să zic ceva asemănător. Un prieten pe care l-am cunoscut aici în Uppsala pleacă într-o călătorie în nordul Norvegiei (cît de Nord e asta?!), în insulele Lofoten, un loc de vis, după cîte aud. M-a invitat să merg și eu. Călătoria asta vine exact la finalul perioadei mele de stat în Suedia și are potențialul să fie cireașa de pe tort, ca să zic așa. Numai că nu e chiar ieftină și eu am multe cheltuieli de făcut cînd ajung acasă (nu aș fi vrut să ajung astfel de chestii pe blog, dar în contextul ăsta mi se pare justificat, ha, ha). Însă toți cei care m-au auzit, m-au încurajat să merg, pînă și Grace Davie, profesoara care m-a ajutat foarte mult în ultimele luni să devin ceva mai sociologic în gîndire. Astfel că o să ajung foarte sus, în Cercul Arctic, unde soarele nu apune niciodată, o să văd deci „soarele de la miezul nopții” . Din fericire, o să fie destul de cald să pot dormi în cort. Poate chiar să înot.

Așa că l-am parafrazat și eu pe Leonard și am zis  „Screw the money”. Sper doar să nu ajung la vorba lui Sheldon, adică în situația în care  „the money screws me”.

În altă ordine de idei, am avut deja o cireașă pe tortul meu suedez, doar că ceva mai academică. Mi-am încheiat vizita la Universitatea Uppsala cu o prezentare în cadrul unui seminar la care au asistat cîțiva profesori, cercetători, alți doctoranzi de aici. Nu știu cît de bună a fost, dar reacțiile au fost pozitive și am reușit să fac audiența să izbucnească în rîs de vreo trei ori. Intenționat, deci nu rîdeau de mine.