Reflecţii rutiere despre semnificaţia timpului

De fiecare dată cînd fac o depășire cu mașina,  mă întreb de ce o fac. De fapt, nu mă întreb chiar în timp ce o fac, pentru că atunci trebuie să fiu atent la drum. Dar mă întreb înainte de a călca accelerația  sau după ce am terminat-o.  Mă mai întreb și cînd îi văd pe alții depășind. De ce conducem repede? În niciun caz ca să cîștigăm timp. Timpul, oricît de prețios ar fi, e cea mai risipită resursă. Facem zece depășiri „la limită”, doar pentru ca cinci minute mai încolo să oprim pentru diverse nevoi fiziologice, pentru vreo cafea sau doar ca să admirăm peisajul.  Mergem pe șosea depășind cu mult toate limitele de viteză, doar pentru a ajunge acasă și a pierde vremea ca niște zombie în fața televizorului (nu e cazul meu, căci eu nu mă uit la televizor, dar am și eu modalitățile mele preferate de a pierde vremea). Ne place să conducem cu viteză din două motive principale, aș zice eu. Unul este plăcerea extrem de meschină, dar foarte omenească, de a-i lăsa pe ceilalți în urmă, de a trece și în fața ăstuia, și a ăstuia și așa mai departe pînă se termină fețele. Iar al doilea, mai puțin meschin dar la fel de omenesc, e că efectiv ne place viteza. Ne place viteza așa cum ne place o mîncare bună. Viteza face ceva corpului nostru, iar corpul nostru transmite creierului că îi place chestia asta pe care i-o face viteza și atunci, folosindu-se de căi care ocolesc conștientul, îl convinge pe acesta să îi comande tot lui, mai exact piciorului, să apese și mai mult pe accelerație.

Fiecare secundă, pusă lîngă o altă secundă și așa mai departe pînă adunăm un număr rezonabil de secunde, e o comoară incredibilă. E adevărat, în cele din urmă murim și sîntem îndreptățiți din cauza asta să ne întrebăm  „what’s the point?!” Dar avem nemurirea în suflet  și din cauza asta putem să trăim viața ca și cum ar avea sens. Dacă am rezolvat problema sensului vieții sau am reușit să o ignorăm, mai rămîne să ne dăm seama că secundele care zboară pe lîngă noi sînt mai prețioase decît o ploaie cu picături de aur, de exemplu. Dacă ar ploua cu aur și am putea să păstrăm doar aurul pe care îl prindem în aer, oare am sta la fel de nepăsători cum stăm acum și lăsăm secundele să treacă pe lîngă noi?

E amuzat că timpul ni se pare prețios doar cînd sîntem la volan și  încercăm să cîștigăm 5 sau 50 de minute cu prețul a mult combustibil și posibil al vieții noastre sau a altcuiva. Cel mai rău e atunci cînd cineva moare din cauza altcuiva. Oare nu e fraza pe care o auzim atît de des în reportajele despre accidente (  „a intrat pe contrasens și a izbit frontal o mașină care circula regulamentar” ) unul dintre cele mai urîte lucruri din cîte se pot auzi în media? Și mass-media românească e o chestie în care urîtul se găsește în multe și variate forme, știe toată lumea asta.

Aeroportul internaţional Henry Coadă

De obicei scriam fără vreo continuitate tematică, dar în ultimul timp, observ, nu pot să scriu fără să mă refer la dulcea noastră patrie care uneori e aşa de amară.

Aşteptînd în aeroportul Henry Coandă, un loc în care te-ai aştepta să respiri un aer mai internaţional, respiri de fapt un aer cît se poate de românesc. Există, desigur, şi adieri internaţionale, produse de unii pasageri care expiră aerul adus din alte ţări. Dar comparat cu aceste adieri, aerul românesc e de-a dreptul sufocant. Cu ce să încep?

Cu engleza de baltă pe care o auzi în difuzoarele aeroportului, de unde se anunţă că pentru mai multe informaţii despre trenurile care duc în Gara de Nord you should ask at the information office ? Exprimarea asta, deşi nu e neapărat greşită, nu e deloc cea mai potrivită. Dar asta nu ar fi o mare problemă. O problemă ar fi că în timp ce pasagerii ies pe cele două uşi, singurele de la sosiri internaţionale, angajaţi ai aeroportului le vin în întîmpinare cu cărucioare de bagaje pe care vor să le ducă înapoi în zona unde se ridică bagajele. Chiar nu există altă cale, într-un aeroport internaţional, pentru a duce cărucioarele alea înapoi? Trebuie neapărat printre călători ameţiţi care nu înţeleg de ce nu pot să înainteze?

Şi mai interesant e cînd chiar un pasager, tot român, blochează aceiaşi poartă după ce a văzut că la bara unde se îngrămădesc cei ce aşteaptă pasagerii proaspăt aterizaţi, sînt trei fete frumoase şi gălăgioase care îl aşteaptă cu o foaie mare pe care scrie numele lui. Băieţaşul nostru, după ce vede foaia, se opreşte uimit pe loc şi stă aşa cam şapte secunde. Imaginaţi-vă: 0,1,2,3,4,5,6,7 secunde sau poate mai mult în care şmecheraşul stă ca paralizat în dreptul uşilor, în timp ce în spatele lui se face coadă. Poate unii or să mă acuze că sînt invidios pe norocosul acela care era aşteptat de trei fete frumoase. Şi poate eram invidios, dar asta nu face reacţia lui mai puţin idioată. Recunosc, poate şi eu aş fi fost uimit în locul lui, dar nu atît de uimit încît să uit că în spatele meu se face coadă.