Maneaua perfectă

Am auzit zilele astea o manea. N-am ascultat niciodată o manea, dar am auzit destule. Una dintre trăsăturile caracteristice ale industriei manelelor în România este radicala ei lipsă de creativitate. Asta nu înseamnă că nu există şi manele cu totul originale, probabil că există. Doar că în general „creaţia” muzicală în manele nu e nimic altceva decît preluarea cu o maximă nonşalanţă a unor melodii gata făcute şi punerea lor pe ritmuri consacrate. Din punctul ăsta de vedere, se poate spune şi despre Ponta că este un manelist. Iar cînd vine vorba de texte, acestea sînt atît de simple şi repetitive încît poţi să zici  că scriitorul (?) de texte pentru manele nu face altceva decît să recombine la infinit cîteva cuvinte cheie ca valoare şi duşman.

Dar maneaua pe care am auzit-o zilele astea e diferită. Nu mai ştiu cum se numeşte, dar textul manelei constă în verbalizarea notelor muzicale cîntate. Cîntăreţul, deci, în loc de alte versuri nu face altceva decît să pronunţe notele muzicale ale melodiei pe care o cîntă: si minor, la minor, fa minor şi aşa mai departe (mai toate tonurile erau minore- le plac minorele, se ştie)

După părerea mea (de nespecialist), maneaua asta reprezintă un fel de apogeu al industriei manelelor, deoarece în ea parcă străluceşte slab, timid, aproape imperceptibil (la fel  ca muzica în manele), un moment de onestitate dezarmantă a manelistului. El renunţă să mai disimuleze prezenţa sensului, să mai mascheze prin „duşman” şi „valoare” vidul care e de fapt singura substanţă a oricărei manele. Prin dedublarea notelor în limbaj, manelistul afirmă şi îmbrăţişează nimicul care e temelia artei sale. Momentul ăsta mie mi se pare sublim, nepreţuit, de o frumuseţe fără număr, cum ar zice manelistul însuşi.

Cogito

E ziua mea şi am decis să mă nasc pe mine însumi, cum ar veni.  Pentru cine nu ştie, Cogito înseamnă gîndesc pe latineşte. În cultura occidentală verbul ăsta a fost făcut vedetă de Descartes, care a produs un declic fundamental în filosofia modernităţii (unii zic că cu el a început de fapt filosofia modernă-eu nu ştiu ce să zic, nu mă pricep) cu celebra sa „Dubito ergo cogito, cogito ergo sum”

Nu mai ştiu cum am ajuns să mă identific cu acest cogito. Rădăcinile acestei întovărăşiri se pierd undeva în negurile, de mult apuse, ale adolescenţei. Cert e că la un moment dat am început să folosesc cogito pe internet, ca id. Pe internet fiecare site vrea un nume de la tine, un nume de utilizator, o identitate virtuală. Ţi se cere să naşti instant cîte un nou alter-ego. Eu am încercat să rămîn la cogito, pe unde s-a putut. Pe Yahoo, de exemplu, cogito era luat, aşa că am zis cogitocata.

Ziceam că am decis să mă nasc pe mine însumi de ziua mea. Sună fantastic, dar chiar aşa e: am decis să îmi fac pagină pe Facebook, ca persoană publică. Am ales categoria scriitor, pentru că scriu. N-am publicat deloc literatură, deci nu sînt de fapt scriitor. Dacă ai blog nu se cheamă că eşti scriitor, oricît de mult şi de bine ai scrie. Un scriitor este cel care e recunoscut ca atare de cei din jur, iar recunoaşterea asta înseamnă să publici cărţi. Da, am publicat şi eu o carte, dar aia nu se pune. Dacă îndrăznesc să mă cred scriitor e pentru că mă simt scriitor, adică simt că dacă o să fac ceva pe lumea asta, o să aibă legătură cu scrisul. Există un pasaj foarte frumos din Borges unde el spune că a ştiut dintotdeauna că destinul său e literar, că o să i se întîmple lucruri rele şi unele lucruri bune, dar că pînă la urmă toate o să fie trasnspuse, transformate în cuvinte; mai ales cele rele, spune el, pentru că fericirea nu are nevoie să fie transformată. Fericirea nu are altă finalitate în afară de ea însăşi. La fel simt şi eu. Asta nu înseamnă că sînt un idiot arogant care se compară cu Borges, ci doar că simt o afinitate sufletească pentru cuvintele lui, atîta tot.

 

Nu trebuie să mai explic de ce am simţit nevoia să mă nasc din nou pe Facebook: ca să exist şi eu pe internet. E singura cale de a primi „like-uri”. Ştiu că orice reclamă e frivolă şi însăşi personificarea frivolităţii, dar cine poate să scape logicii capitalismului? Nimeni. Nici măcar cogito. Aşa că am trimis invitaţii către prietenii mei de pe Facebook, ca să îi anunţ că am pagină şi că le aştept cu infrigurare like-urile. Din cinci sute şi ceva, trezeci şi ceva au dat like. Ceilalţi încă nu. Ştiu de ce doar trezeci şi ceva. Invitaţia de a-ţi plăcea ceva e frivolă (abuzez de cuvîntul ăsta pentru că se potriveşte de minune aici). Dar nu de plăcut e vorba aici, ci de atenţie. Un like înseamnă recunoaşterea existenţei, atîta tot. Şi m-aş bucura foarte mult de mai multe semne alre recunoaşterii existenţei lui Cogito. Dar, cum zicea bancul ăla: vise, Mărie, vise!

 

Cafeaua și modernitatea

Dupa ce am scris despre ibric, acum simt nevoia să scriu despre cafea. Poate cafeaua are și dezavantaje sau efecte negative, dar pentru mine are marele avantaj de a mă ajuta să scriu. Pentru mine e un avantaj vital, pentru că  încep din ce în ce mai mult să înțeleg că  m-am născut pentru scris. Cu alte cuvinte, indiferent de dezavantaje, cafeaua are pentru mine funcția de a mă ajuta să îmi împlinesc sensul vieții.

Orice activitate fizică produce prin ea însăși și starea necesară de care e nevoie pentru continuarea ei. Mai simplu spus, e greu să adormi cînd ai de tăiat lemne sau zidit case, de exemplu. Scrisul și activitățile sedentare în general, nu au efectul ăsta. De aceea cafeaua mi se pare a fi un ingredient necesar în societatea modernă, o societate în care activitățile nefizice reprezintă un procent din ce în ce mai mare din ceea ce altă dată era numit producție. Astăzi, cele mai multe activități productive se petrec în fața calculatorului (ăsta e și motivul pentru care petrec atît de mult timp pe Facebook-cînd nu sînt în fața calculatorului nu îi simt în niciun fel lipsa, dar cînd sînt la calculator, tentația de a intra întruna pe Facebook e irezistibilă), și de aici importanța funcției cafelei.

Eu tocmai am terminat de scris un articol care sper să fie publicat curînd într-o revistă de specialitate și nu aș fi reușit să fac asta fără cafea. Energia nu e punctul meu forte, astfel că după o zi la serviciu îmi e aproape imposibil să scriu. Cafeaua, însă, face minuni cu energia mea. Da, în final mă lasă epuizat, dar măcar am realizat ceva. Da, crează dependență, dar măcar nu e o dependență atît de criminală ca a nicotinei. Blestemata asta de substanță, nicotina, crează o dependență mult mai puternică decît a heroinei. Și e atît de trist că mulți, inclusiv scriitori geniali, ajung la concluzia că sînt dependenți de gest pentru a scrie. Nu de gest sînd dependenți, ci de nicotină. Iar iluzia că țigara ar contribui cu ceva la vreun proces creativ sau de alt fel, e doar atît, o iluzie. Criminală iluzie.

Blogging vs creație:un metapost

O să sărbătoresc trecerea mea pe WordPress într-un mod foarte ciudat. Voi spune care e concepția mea despre blogging.

Din punctul de vedere al unui scriitor, bloggingulul e pentru un act de creație ce e masturbarea pentru actul sexual. Consum de energie, senzația că ai făcut ceva, poate și o oarecare satisfacție, dar nu creație.