Prea frumos să fie adevărat?

Cînd aveam în jur de de 12 ani, m-am apucat să fac o listă cu cărțile pe care le citisem pînă atunci. Îmi amintesc că scrisesem  vreo trei pagini de  „caiet studențesc ” cu titluri de cărți. Îmi pare rău că nu am continuat lista aia, nu pentru a mă lăuda cu numărul de cărți citite, care oricum nu ar fi deloc impresionant, cît pentru a-mi aduce din cînd în cînd aminte, uitîndu-mă peste ea, cîte lucruri am uitat.

Tocmai am terminat o carte (The Double Helix, James D. Watson, care e povestirea aventurii descoperirii structurii ADN-ului din perspectiva celui care a luat premiul Nobel pentru asta) în care am aflat cu surprindere că și pentru biologi frumusețea e importantă. Știam că pentru fizicieni frumusețea poate să fie chiar un principiu de cercetare (dacă îmi amintesc bine, Dirac era convins că o ecuație e greșită dacă era urîtă-cu mențiunea că doar un matematician poate înțelege ce înseamnă urît cînd vine vorba de o ecuație), dar credeam că biologii nu dau prea mulți bani pe ea, pînă am citit că Watson, după ce a construit modelul ADN-ului, deși nu avea toate dovezile, credea că „o structură atît de frumoasă nu putea să nu existe” iar un coleg de-ai lui scria aproape același lucru: „structura era prea drăguță pentru a nu fi adevărată” (parcă sună mai bine în engleză: the structure was too pretty not to be true).

Articolul meu de data trecută a stîrnit o oarecare controversă, pentru care îi sînt recunoscător în primul rînd lui Fabian, care a atacat cu pasiune ideile mele despre Dumnezeu dintr-o perspectivă ateistă și scientistă (scientismul face din știință un fel de religie, și după cîte pot să îmi dau seama, Fabian e un bun exemplu de scientism). Doar că eu nu îmi propuneam să pornesc o controversă despre existența lui Dumnezeu. Știu foarte bine că o astfel de discuție, deși are întotdeauna pretenția că se desfășoară pe un teren rațional, adică unde contează argumentele raționale, în realitate se desfășoară pe un teren preponderent emoțional, unde pasiunile au prioritate în fața argumentelor raționale. Chestie care e valabilă atît pentru teișit cît și pentru teiști, în egală măsură. Din astfel de motive, controversa asta nu duce niciodată nicăieri, adică nimeni nu convinge pe nimeni, și desigur că nu mă așteptam ca ea să ducă undeva tocmai pe blogul meu. Tot ce am încercat eu să spun a fost că Dumnezeu se întoarce astăzi pe agenda intelighenției occidentale, chestie care poate fi negată doar de cineva prost informat.

Cu toate astea, uite că mai arunc un pai pe focul discuției despre existența lui Dumnezeu, pornind tocmai de la importanța frumuseții în știință. Dawkins spunea că Dumnezeu e o idee prea complicată (nu văd cum ideea de Dumnezeu e mai complicată decît ideea multiversului postulat de principiul antropic tare, dar asta e altă poveste) ca să fie adevărată, căci ideile adevărate, cele științifice, sînt întotdeauna simple. Lăsînd la o parte faptul elementar că nu toate ideile adevărate sînt neapărat și științifice, ce o să fac eu e să întorc invers argumentul lui Dawkins prin a spune că ideea de Dumnezeu e pur și simplu prea frumoasă ca să nu fie adevărată. Sau altfel spus, o ființă asemănătoare lui Dumnezeu e prea frumoasă ca să nu existe.

Maneliștii de la Coldplay

Citez din memorie cîteva versuri dintr-un cîntec (nu-mi amintesc care) al trupei Coldplay. Doineau ei, aproximativ, așa: I used to roll the dice, see the fear in my enemies eyes. Pentru cine nu înțelege, e vorba de a da cu zarul ca să moară dușmanul, după traducerea și adaptarea făcute de mine. Nu-i așa că atunci cînd citim versurile astea parcă începe să ne răsune în cap o manea?

Spun asta nu pentru a coborî trupa Coldplay la nivelul maneliștilor noștri, ci doar pentru a-mi pune la încercare propria prejudecată că tot ce spun maneliștii sînt a priori prostii. Poate  sînt. Dar poate nu sînt toate. Totuși, cred că aici exagerez cu auto-punerea-la-încercare.

Revenind la Coldplay, băieții ăștia sînt capabili de niște versuri incredibil de bune, demne de pana unor filozofi sau scriitori de Nobel. În The Scientist, de exemplu, cîteva versuri sună cam așa: Questions of science, science and progress, don’t speak as loud as my heart. După cum le înțeleg eu, versurile astea sînt un fel de manifest antiscientist. Scientismul este ideologia care spune că doar ceea ce este științific este important. Dar știința, oricît de bună ar fi, și este foarte bună, nu poate explica totul. O realitate redusă doar la ceea ce poate fi explicat științific, este o realitate extrem de sărăcită, sărăcită chiar de ceea ce e mai important în viață, cum ar fi dragostea, idealurile și în general valorile din care sînt construite omenescul. Coldplay ne-o spune pe șleau: inima, adică ceea ce scapă științei, are o vocea mai puternică decît aceasta. Sensul vieții, dacă există vreunul, rezidă exact în ceea ce  eludează știința. Și bine face că o eludează, căci dacă ar pune știința mîna ei luminătoare pe chestia asta, ar distruge-o, așa cum distruge un student o broască pe care vrea să o cunoască disecînd-o.

Nu mă aștept să aud vreodată să aud de la maneliștii noștri vreun vers care să aibă măcar pe jumătate atîta sens cît au versurile celor de la Coldplay. Mă amuz doar de apropierea verbală accidentală dintre cele două lumi altfel destul de paralele.

Particula dragostei

Nu știu de ce mai îmi vine uneori să vorbesc despre fizică, adică despre ceva ce mi-e, ca știință, în totalitate străin. Acum, de exemplu, mă gîndeam că într-o zi poate științele naturii vor încerce să ne spună ce e dragostea. Nu că nu ar fi încercat deja. Sociobiologia încearcă să explice tot ce e social prin instincte și programe genetice. Socialul e doar o un alt mod de adaptare și supraviețuire, ni se spune. Presupun că pe acolo pe undeva, adică prin social, se găsește un loc și pentru dragoste. Dar cît de departe de adevăr ni se par toate explicațiile asta, noi, celor capabili să simțim și să trăim dragostea. Dragostea e o forță, poate cea mai importantă din univers. Dar știința poate să țină cont doar de forțe pe care le poate exprima în ecuații. Între gravitație, electromagnetism, forțe nucleare slabe și tari, adică între cele patru forțe fundamentale din Univers, dragostea nu ocupă nici măcar locul cinci. De ce? Se pare că gravitația funcționează printr-o particulă numai a ei, numită graviton. Poate că dragostea nu va putea fi luată în serios de știință pînă nu se va găsi o ecuație fundamentală care să o exprime și vreo particulă care să îi explice influența și chimia.  Oare cum s-ar numi o astfel de particulă? Dragoston?

Știu că e comic, și tocmai aici încercam să ajung. Într-o lume explicată exclusiv în termeni științifici ceva esențial e pierdut, și e suficient să fii om ca să-ți dai seama de asta. Cea mai săracă concepție despre dragoste pe care o poate avea cineva e suficientă pentru a o pune cu totul în afara limitelor științei. Concluzia mea e că umanul nu se suprapune  cu științificul, adică nu în totalitate. Nu sugerez că o lume preștiinifică ar fi mai bună, dar sînt convins că un dincolo-de-știință e esențial pentru înțelegerea umanului.