Postul Paştelui

Nu e prima dată cînd pasiunea cu care Fabian urăşte religia mă face să scriu, deci nu e prima dată cînd e în rolul de muză. Într-un post în care scriam ceva despre cum e  viaţa în ţările islamice, el s-a năpustit din nou asupra religiei, aducînd iar vechiul argument al noilor ateişti conform căruia religia e responsabilă de toate relele din lume.

Nu are sens să înerc să fac eu pe avocatul religiei, mai ales cînd acuzaţia e atît de subţire. Ştie toată lumea că cel mai sîngeros episod din istoria umanităţii a avut loc tocmai într-o perioada şi într-un context în care religia era aproape inexistentă sau se dorea extirparea ei, spălarea jegului dintre degete, cum foarte plastic zicea cineva (pentru cine nu şi-a dat seama, mă refer la comunism şi fascism). Şi apoi, să vorbeşti despre religie în general e absurd şi nu duce nicăieri. Există nu religie, ci religii, fiecare cu specificul şi cu urmările ei în plan social, individual, etic, etc.

Cînd i-am răspuns lui Fabian am făcut afirmaţia, tare pentru unii, că Creştinismul este cel care a produs ştiinţa aşa cum este ea practicată astăzi în Occident. Că ştiinţa modernă este un produs al Occidentului, nu neagă nimeni, dar că ar avea vreo legătură cu Creştinismul nu e chiar o idee intuitivă. Nu este un conflict permament între ştiinţă şi religie (Creştinism)? Na încercat Biserica Evului Mediu să ardă pe rug, încă din scutece, ştiinţa şi pe cei ce o practicau? La prima întrebare răspunsul este nu iar la a doua e da, dar niciuna din aceste întrebări nu are de fapt legătură cu modul în care Creştinismul şi tradiţia iudeo-creştină în general au produs ştiinţa modernă.

Cum s-a întîmplat asta? Că îi place sau nu lui Fabian (sigur nu-i place), omenirea a fost dintotdeauna religioasă. Cine nu mă crede, să-l întrebe pe Mircea Eliade sau pe alţi istorici ai religiilor. Pentru toate religiile, întregul univers era ca o prelungire a corpului lui Dumnezeu. Din acest motiv, totul, dar absolut totul, era sacru. Pietrele, copacii, animalele, stelele, soarele etc, erau cumva parte din dumnezeu sau chiar dumnezei în sine. Peter Berger, unul dintre cei mai importanţi sociologi ai religiei încă în viaţă, scria că secularizarea a început odată cu Moise şi cu iudaismul în general. De ce? Pentru că Iudaismul a fost prima religie care a adus pe scenă un Dumnezeu trasncedent, adică un Dumnezeu care nu era deloc parte din natură, ci era cu totul în afara ei. Deci nu mai există pietre, animale etc sfinte, ceea ce creează dintr-o dată un vid de sacru, un loc care mai tîrziu avea să fie umplut  de investigaţia ştiinţifică.

Dar asta e doar o condiţie negativă a ştiinţei. Adică, bun, s-a făcut loc pentru ştiinţă, dar de ce să o facem?! Să nu uităm că pe vremea aia nu visa nimeni la iPhone-uri şi că scriitori de science fiction, chiar şi cei mai timpurii, ca Jules Verne, sînt ei înşişi produsul unei epoci ştiinţifice. Creştinismul este cel care a oferit motorul pentru ştiinţă, după ce iudaismul pregătise terenul prin extragerea lui Dumnezeu din lume, ca să zic aşa.

Cei mai mari oameni de ştiinţă au fost creştini, de exemplu Sir Isaac Newton, despre care s-a spus că a scris mai mult despre Daniel şi Apocalipsa (cărţile profetice ale Bibliei) decît a scris despre gravitaţie şi mişcările stelelor. Pentru Newton, cunoaşterea naturii şi înţelegerea secretelor ei nu era nimic altceva decît cea mai bună cale de a-l cunoaşte pe Dumnezeu şi a-i înţelege secretele. Şi iată că ştiinţa, motivată de dorinţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, putea acum să disece în voie broaşte şi pietre, fără frica de insulta vreun duh sau vreun zeu. Aşa s-a născut ştiinţa modernă, şi e ironic că astăzi se vorbeşte atît  de mult despre conflictul dintre ştiinţă şi religie.

Urmînd acest fir ironic al modului în care Creştinismul a contribuit la apariţia ştiinţei moderne, acelaşi Peter Berger scria că Creştinismul şi-a săpat singur mormîntul.

La urma urmelor, Creştinismul are în centru un mormînt. Dar unul gol. Cel pe care îl ortodocşii îl sărbătoresc duminica asta iar catolicii şi protestanţii l-au sărbătorit duminica trecută.

Nici nimicul nu mai este ce era odată

La un moment dat, oamenii inventaseră o substanţă despre care credeau că umple spaţiul şi pe care o numeau eter. Pînă la urmă, experimentele au arătat că eterul este un concept fără corespondent în realitate, adică science-fiction. El a fost înlocuit de conceptul de vid: acolo unde se termină atmosfera, în spaţiul cosmic, e vidul. Adică nimic. Căci vidul e nimic şi nimicul e vid. Sau nu e aşa?

 

Cînd spunem vid, avem senzaţia că ne referim totuşi la ceva, chiar dacă intenţia cuvîntului este de a exprima nimicul. Gîndirea e pîndită la tot pasul de paradoxuri, şi de fiecare dată cînd încercăm să gîndim nimicul sau infinitul sfîrşim în paradox.  Bunul simţ ne spune totuşi că nimicul este nimic, că, adică, vidul este nimic şi  cu asta basta!

Doar că ştiinţa e cel mai mare duşman al bunului simţ, căci, între noi fie vorba, mi se pare chiar că ştiinţa şi-a luat încercarea de a face de rîs bunul simţ ca maximă prioritate. Mă refer aici la ştiinţă în general şi vreau să spun că realitatea pe care ne-o arată ştiinţa e întotdeauna altfel decît credeam noi, adică bunul simţ.

Este în ştiinţă un domeniu unde chestia asta are o amploare maximă, şi anume fizica cuantică. Mecanica cuantică, care se ocupă cu comportamentul (foarte deviant) al particulelor elementare (subatomice), ne descoperă o realitate care sfidează cu neruşinare bunul simţ. Asta în cuvintele mele. În cuvintele ştiinţei: mecanica cuantică este contraintuitivă în cea mai mare măsură.

Un exemplu de astfel de sfidare flagrantă a bunului simţ este ceea ce în mecanica cuantică este numit superpoziţie. Ce e asta? În realitatea de zi cu zi, un obiect poate să ocupe doar o poziţie în la un moment dat. El poate să ocupe două poziţii diferite, dar la momente diferite în timp.  La nivel cuantic, însă, un obiect subatomic poate să fie în poziţia A şi în poziţia B în acelaşi timp. Nu doar că este în poziţia A şi B în acelaşi timp, dar ocupă şi toate poziţiile dintre A şi B. În acelaşi timp. Dacă asta nu face să vă stea mintea în loc de mirare, înseamnă că nu reuşesc să transmit nimic prin scris şi ar trebui să mă apuc de cîntat. Manele, eventual, pentru că la altceva nu aş fi bun. Dar pe cine păcălesc eu, nu aş fi în stare să cînt manele. E nevoie de talent şi pentru alea.

Aşadar, ăsta e un exemplu de sfidare a bunului simţ. Dar ceea ce mie mi se pare exemplul ultim de sfidare a bunului simţ, este tot o predicţie a mecanicii cuantice, şi anume aceea că vidul nu este de fapt vid sau gol sau nimic. Vidul, departe de a fi gol sau nimic, colcăie cu ceea ce fizicienii numesc particule virtuale. Adică particule care apar din senin (sau din nimic, orice ar fi şi nimicul ăsta de gradul doi din care apar chestii în nimicul de gradul unu), pentru o foarte, foarte scurtă bucăţică de timp, şi care se întorc de unde au venit, adică din nimic. Asta era predicţia, care a fost recent confirmată de un experiment în care fotoni au fost creaţi din nimic, în laborator, despre care puteţi citi aici.

Pentru că deja am scris prea mult, o să mai spun doar că, uite domne, nici nimicul nu mai este ce era odată!

 

 

Planeta maimuțelor

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.

Puşcărie te halesc

Nu, nu m-am tîmpit. Nici nu m-am cocalarizat sau manelizat. Am pus titlul ăsta doar ca să şochez (dacă aş fi pus semnele de punctuaţie necesare aş fi stricat toată şmecheria). De fapt, chiar vreau să scriu două vorbe despre puşcărie şi despre mîncarea de acolo. Cîteodată, joia, cînd serviciul mă trimite prin Jilava, am ocazia să mănînc acolo. Cantina sau popota cadrelor e un loc oarecum intim, cu mîncare bună şi foarte, foarte ieftină. Azi am mîncat peşte  cu mămăliguţă şi usturoi şi cu îngheţată la desert. Totul cu doar şase lei. Să tot mănînci în puşcărie. Aproape că îmi pare rău că nu am drum zilnic pe acolo.

Poate unora li s-a întors pe dos stomacul în secunda în care au auzit de mîncare asociată cu puşcăria. Am văzut şi mîncarea deţinuţilor şi am şi mirosit-0, plimbată pe secţie în nişte butoaie de aluminiu, şi mi s-a întors şi mie pe dos stomacul. Probabil mîncarea îndeplineşte toate standardele de iegienă etc, dar cînd vine vorba de miros, modalitate de prezentare etc., te face să crezi că ar putea să fie şi viermi acolo.

Pentru că a venit vorba de viermi, o fac un salt din Jilava în adîncimile spaţiului cosmic. Din fizica teoretică, science fiction-ul a luat conceptul de gaură de vierme şi l-a bagatelizat uşor, dar în esenţă gaura de vierme e ceva foarte serios. Gaura de vierme, din cîte îmi amintesc eu, e o modalitate de a parcurge distanţe incredibil de mari sugerată de anumite teorii din fizică. Conform acestor teorii, în anumite condiţii spaţiul se îndoaie şi face ca două puncte situate la milioane de ani lumină distanţă să ajungă unul lîngă altul făcînd astfel posibilă trecerea dintr-unul în altul, ca şi cum ai trece o punte. Recent citeam un articol în care se spunea că viermii ar putea ajuta omul să ajungă departe în spaţiu. Cînd am văzut titlul (ca să  vedeţi cît de important e titlul şi de ce am riscat să-mi stric reputaţia apelînd la unul aşa de colorat)  gîndul mi-a fugit imediat la găurile te vierme (metaforic) pe care le ştiam eu din SF şi fizica teoretică. Doar că în articolul respectiv era vorba de viermi din ăştia de pe pămînt pe care îi găsim uneori prin mîncare, şi nu doar în Jilava. Se pare că anumiţi viermi îşi pot aduce contribuţia la prevenirea anumitor probleme de sănătate asociate cu călătoriile foarte lungi din spaţiu. Cu alte cuvinte, viermii sînt de viitor. Parcă şi văd oamenii viitorului dormind cîţiva ani într-o cutie plină de viermi. Dar cred că astfel am sugerat un coşciug cu un cadavru în descompunere, atingînd astfel pentru prima dată pe blogul meu dimensiunea horror. Îmi cer scuze de la cititorii mai sensibili.

Șoc cultural

Se pare că în viitor diferențele dintre sexe vor fi atît de mult minimalizate încît poate la un moment dat nu va mai avea rost sa vorbim despre femei și bărbați. Dacă ăsta e viitorul, atunci  eu aș prefera să trăiesc într-o lume în care robotii domina omenirea sau chiar într-una distrusă aproape în întregime vreun dezastru nuclear. Orice variantă mi se pare mie mai bună decît una în care nu mai există bărbați și femei ci doar o nouă formă uni-sex a fostei Homo Sapiens.

Dar ce mă face pe mine să întrevăd un astfel de viitor? s-ar putea întreba cineva. O să vorbesc din nou despre Suedia, dacă tot mai sînt pe aici pentru o scurtă perioadă de timp. Nu mi se pare mare lucru că există un partid politic al feministelor, asta mi se pare chiar firesc. Dar mi se pare mare lucru că bărbații  vor să semene din ce în ce mai mult cu femeie iar femeile cu bărbații. Ca și cum ar fi un punct mediu pe axa dintre cele două sexe unde și-au propus să se întîlnească. Și nu mă refer la homosexuali și nici la metrosexuali. De fapt, în Suedia majoritatea bărbaților sînt metrosexuali, ceea ce îi face pe finlandezi, după cum îmi povestea o finlandeză, să exagereze puțin și să spună că toți bărbații suedezi sînt homosexuali. Poate nu e așa de important că moda a devenit la fel de importantă pentru bărbați cum a fost mereu pentru femei, nici că tot mai mulți au împrumutat masiv din arsenalul de instrumente pro-frumusețe al femeilor.  Dar mie mi se pare că înseamnă ceva, și anume că ambele sexe fac pași mari către punctul imaginar pe care l-am menționat mai devreme.

O să dau un exemplu din cealaltă tabără acum, adică a femeilor, de unde a venit și  „șocul cultural”. Aseară eram într-un grup format exclusiv din suedezi, cu excepția mea și a unui prieten de-ai mei din Austria. Paote trebuie să spun înainte că nivelul de educație etc al suedezului mediu e incomparabil mai sus decît al românului mediu. Astfel, mă aflam aseară așezat lîngă o fată pe la vreo 23 de ani, manierată, care cîntă la pian și vorbește trei limbi. Dintr-o dată a făcut ceva ce nu am putut să-mi cred urechilor. Adică a rîgîit. Și a rîgîit puternic, bărbătește. Menționez că nu era deloc beată. Gazele acumulate proveneau de la o băutură răcoritoare. Eu eram oarecum șocat, dar încercam să nu arăt asta, bineînțeles. Imediat, ea se întoarce zîmbitoare la mine și mă întreabă dacă în România fetele fac asta. I-am răspuns că nu prea, în România fetele nu prea fac asta. Apoi am făcut imediat legătura cu o fată pe care am văzut-o făcînd același lucru pe stradă, dar aceea era îmbrăcată Goth și părea beată, așa că nu am băgat în seamă incidentul.

N-o să mai comentez mult asupra semnificației acestui fapt, am încercat să fac asta la început. Povestea asta de la final a fost intenționată ca ilustrație.

De unde vin bancurile?

Am citit mai demult o povestire de Isaac Asimov, al cărei titlu nu mai mi-l amintesc, dar care răspundea, într-o manieră ficţională, întrebării “de unde vin bancurile?”. Cred că oricine ajunge să se întrebe la un moment dat asta. La modul cel mai general, întrebarea sondează chiar natura şi originea umorului însuşi, iar la modul mai concret se preocupă de izvorul bancurilor. Cine inventează bancurile? Am încercat eu însumi odată să „inventez” un banc, dar n-a fost prea reuşit. Mai ştiam un banc inventat de un cunoscut de-al meu, dar nici acela nu era prea reuşit. Şi atunci, cine inventează bancurile geniale care ne fac pe toţi să rîdem? Probabil nişte oameni geniali, dar răspunsul ăsta nu ne ajută foarte mult.

În povestirea lui Asimov, cel care ne-a dat legile roboticii înainte de a avea roboţi (prima lege a roboticii spune că un robot nu poate ucide  un om, iar celelalte sînt derivate din aceasta), umorul în general şi  bancurile în special ţin de un experiment extraterestru. O rasă extraterestră care se joacă cu noi a inventat bancurile şi le-a pus în circulaţie pentru a experimenta. Povestirea lui Asimov e fără îndoială inteligentă şi bine scrisă şi în plus se găsesc în ea cîteva bancuri excelente pe care Asimov le-a cules din diverse culturi, dar are nişte probleme.  Pe scurt, într-un viitor îndepărtat omenirea a dezvoltat nişte supercomputere care au capacitatea de a răspunde la cele mai profunde întrebări ale oamenilor. Asta e prima problemă a povestirii lui Asimov, căci el presupune că ştiinţa poate răspunde la cele mai arzătoare întrebări ale spiritului uman, ceea ce ştiinţa serioasă nu poate pretinde nici spera. Ştiinţa poate în cel mai bun să descrie şi să explice tot ce există, deşi nici asta nu e probabil că se va întîmpla vreodată, dar în niciun caz nu va putea răspunde la întrebarea de ce există ceva mai degrabă decît nimic (întrebare pe care unii o consideră şi întrebarea fundamentală a filosofiei). Oricum, să mergem mai departe cu Asimov şi să-i facem concesia că în viitor oamenii au inventat nişte supercomputere care pot răspunde la toate întrebările. După ce au pus toate întrebările care le-au venit în minte, oamenilor le-a secat inspiraţia, aşa că principala lor preocupare a rămas aceea de a pune cele mai relevante întrebări. În acest scop au fost aleşi dintre cei mai inteligenţi pămînteni un grup de slujitori ai Supercomputerului, adică tot un fel de preoţi (oare de ce, orice ar face omul, chiar şi un spirit prodund antireligios ca Asimov, ajunge iar şi iar la religie?). Doar aceştia aveau voie să pună întrebări calculatoarelor supreme. Unul dintre aceştia, după ce probabil pusese întrebări ca “are viaţa sens?” , “dacă da, care e acesta?” “există Dumnezeu?” şi primise răspunsuri definitive şi irevocabile la toate, se plictisea  de moarte. Trăia probabil sentimentul suprem de plictiseală al celui care există într-un univers în care nu mai există niciun mister, în care explicaţia a aplatizat toate încreţiturile realităţii care excită spiritul. Aşa că, pe ascuns, ca să nu-şi piardă locul de muncă, i-a venit ideea să întrebe de unde vin bancurile. În acest scop a introdus mii de bancuri în supercomputer şi a pus acestuia întrebarea. Răspusul acestuia îl ştim deja: experiment extraterestru. Apoi preotul nostru ateu pune o altă întrebare: ce se va întîmpla în ziua în care oamenii vor afla răspunsul la prima întrebare. Iar răspunsul a fost, fireşte, că în ziua aia experimentul se va încheia, implicaţia directă fiind că va dispărea însuşi umorul. Ca să testeze, eroul nostru citeşte un banc şi îşi dă seama că nu mai poate rîde. Şi din ziua aia n-a mai rîs nimeni niciodată la auzirea unui banc. Asimov nu ne spune dacă rîsul din alte motive decît bancuri a rămas totuşi posibil.

Eu cred că asta e singura povestire din istoria literaturii care suferă de o problemă pe care dacă aş fi critic literar poate aş reuşi să o numesc. Problema e că, dacă ţi-o poţi imagina adevărată, atunci e falsă. Orice povestire, mai ales cele sf, îşi creează un spaţiu în imaginaţie în care sînt reale. Dar povestirea asta nu poate fi reală nici măcar în acel spaţiu virtual din imaginaţie, pentru că în momentul în care ţi-o imaginezi reală acolo, consecinţele realităţii ei s-ar refrînge în mod necesar şi asupra lumii reale. Poate nu e chiar aşa, poate nu ştiu nici eu prea bine ce vreau să spun, dar acesta a fost primul gînd după ce am citit povestirea, acum cîţiva ani.

Chiar dacă nu e aşa, şi chiar dacă povestirea lui Asimov e acceptabilă din punct de vedere al coerenţei interne şi al legăturii ei cu lumea imaginară pe care o creează, în niciun caz nu putem accepta răspunsul ei cu privire la originea bancurilor, pentru că, uite, dacă spun acum un banc, cu condiţia să fie bun, pun pariu că o să rîdă toată lumea.

În cazul acesta, nu ne rămîne decît să ne întrebăm în continuare de unde vin bancurile…