Mai bine să mori de cancer decît de foame

Nu, nu mă tabloidizez. Dacă m-aș tabloidiza, aș vorbi despre schimbarea polului magnetic al Pămîntului. Știați că polul magnetic al Pămîntului s-a deplasat cu mai mult de o mie de kilometri în ultima sută de ani? De fapt, se deplasează cu vreo 75 de kilometri pe an, în ultimul timp, și accelerează pînă cînd la un moment dat o să dispară pentru o scurtă perioadă de timp, doar ca să repară inversat. Adicp polul nord o să fie polul sud și invers. Unii spun că asta ar avea efecte dramatice pentru viața pe Pămînt, în timp ce NASA de exemplu spune că nu ar fi așa dramatic (puteți citi aici ce spune NASA). Cei care spun că sfîrșitul lumii o să vină de aici sînt evident entuziaști ai anului 2012. Toată lumea îi vede prost, ca pe toți alarmiștii, de altfel. Dar vreau să le iau puțin apărarea. Fapt este că, mîine sau peste un milion sau o sută de milioane de ani,  sfîrșitul o să vină oricum. Asta e la fel de sigur pe cît e de sigur că a existat un început. Și faptul că a existat un început e foarte sigur. Ceea ce nu-i face pe alarmiștii apocalipselor de tot felul nimic altceva decît avangardiști. Poate extrem de avangardiști, dar avangardiști în orice caz

Dar uite, așa fac eu și mă pierd în paranteze stufoase. Mi se pare uneori că sînt incapabil să torc un fir narativ de la început pînă la sfîrșit fără să mă agăț de tot felul de alte scame. Mă rog, nimeni nu e perfect. Și mi se pare că m-am și tabloidizat încercînd să arăt cum ar fi să mă tabloidizez, nu-i așa? Simulare perfectă.

Titlul postului e inspirat de o discuție pe care am avut-o azi cu o colegă și pe care o mai avusesem de fapt și în alte ocazii. Discuția pornise de la alimentația de astăzi, plină de E-uri și hormoni și modificări genetice și toate chestiile astea care efectiv, spun unii, au produs epidemia de cancer cu care ne confruntăm astăzi. Eu am răspuns că totuși avem motive să fim optimiști, pentru că, cred eu, poate în zece sau douăzeci de ani aproape toate formele de cancer o să fie vindecabile.

Și în plus, alimentația de astăzi, așa păcătoasă cum e, a făcut ca pentru prima dată în istorie să fie mult mai puțini oameni care mor de foame. Alimentele moderne, aditivate și modificate genetic așa cum sînt, reușesc totuși să ofere o abundență de hrană pentru populația lumii, ceva cu totul fără precedent în istorie. E adevărat că alimentele nu sînt repartizate drept pe lumea asta (dreptatea însăși nu e repartizată drept pe lumea asta, pentru că lumea asta e, în esență, strîmbă), că unii sînt obezi în timp ce alţii sînt subnutriți. Dar cetățeanul mediu al planetei e astăzi destul de bine hrănit. Statistica poate să fie o chestie foarte amuzantă. De exemplu, dacă Ion are zece găini și Gheorghe n-are niciuna, se poate spune că fiecare dintre cei doi are în medie cinci găini.

Bun, deci ziceam că mai bine să mori de cancer decît de foame, și așa e. Moartea prin înfometare e o chestie sigură, în timp ce cancerul e o chestie probabilistică. Este foarte posibil ca cineva să fumeze toată viața, să trăiască într-un oraș poluat, să mănînce în fiecare zi mezeluri cu maioneză și cartofi prăjiți și totuși să nu facă niciodată  cancer. Dar cînd vine vorba de absența hranei, lucrurile stau altfel. E suficient să treacă mai mult de șase ore de la ultima masă că individul modern și sătul deja începe să se văicărească: mor de foame! Alimentația modernă, cu toate E-urile și hormonii ei, e un rău necesar.

Sfîrşituri şi începuturi

De cîteva zile tot zic că e ziua mea, dar abia mîine e. Din fericire nu o să am timp să mă gîndesc că ziua mea nu înseamnă de fapt nimic, nici la dramatica schimbare de prefix (împlinesc 30 de ani). O să mă gîndesc mai degrabă că poimîine plec la Stockholm pentru o conferinţă intitulată Ends and Beginnings, unde vineri o să prezint şi eu ceva la secţiunea  Religion, state and nation building in Eastern Europe.  După conferinţă o să ajung o zi în Uppsala, orăşelul unde am stat şase luni cu o bursă, acum doi ani.  Apoi la invitaţia unui foarte recent dar bun prieten norvegian o să petrec cîteva zile la Oslo şi în alte părţi din Norvegia.

Cînd eram în Uppsala, Grace Davie, profesoara şi doamna extraordinară pe care am avut norocul s-o cunosc şi să lucrez cu ea timp de cinci luni, mi-a spus cînd am ajuns la jumătatea şederii mele acolo să am grijă cum folosesc timpul care a mai rămas, pentru că întotdeauna a doua jumătate trece mult mai repede decît prima. Uite, asta mă sperie şi pe mine acum: că am împlinit 30 de ani şi că a doua jumătate trece mai repede decît prima. Toată viaţa mea de pînă acum parcă ar fi fost un singur clipit din ochi, şi mi-e frică să mai clipesc încă odată.

Primavara, moarte, dragoste și supranatural

E martie, luna în care viața începe să explodeze. Ciudat că tocmai acum mă gîndesc că înflorim și ne veștejim ca florile. Sau poate nu e așa de ciudat. Cineva drag tocmai îmi spunea că romantizez prea mult realitatea, că am o viziune prea frumoasă despre ea, că n-o văd așa cum e, adică urîtă, blestemată și condamnată la moarte. Condamnată la moarte știu că e, dar tocmai din blestemul morții înflorește frumusețea vieții în toată splendoarea ei. Dar revenind la noi, da, corpul nostru înflorește și se veștejește ca o floare, ca iarba de pe cîmp. Abia ajungem la 30 de ani, vîrful maturității, și ne vedem aruncați înapoi pe un derdeluș a cărui destinație o știm prea bine. Și ne îngrozește. Mai ales pentru femei, vîrsta de 30  de ani are o semnificație dramatică. Probabil că la bărbați semnificația asta o are vîrsta de 40.  Adică momentul în care se dezinstalează tinerețea și în locul ei începe să se insinueze bătrînețea. La început timid, apoi din ce în ce mai îndrăzneț pînă nu mai rămîne nimic din frumusețea pe care o aveam odată.

Tot ce e corporal e consumabil, inclusiv dragostea trupească, pofta sexuală sau cum vrem s-o mai numim. La o perioadă nu foarte mare de timp (nu am acum în minte exact ce perioadă, dar e în orice caz mai scurtă decît s-ar crede), toată materia din corpul nostru se schimbă. Da, din cînd în cînd toată materia care ne compune se schimbă și nu mai rămîne nici un atom în noi care să fie același. Deci periodic suferim schimbări radicale, absolute. Dar, curios, rămînem aceiași. Care e suportul identității noastre, atunci, dacă materia e periodic înlocuită în totalitate? Oare doar ce e necorporal  veșnic? Din nou, nu vorbesc aici despre vreun suflet veșnic! Sufletul veșnic e o gogoașa platoniciană pudrată cu ceva creștinism pe care creștinul de rînd, fiind nevoit,  o înghite cu plăcere. Oare singura dragoste veșnică să fie aceea necorporală? Căci tot ce e corporal e consumabil. S-ar părea că acesta e singurul răspuns posibil.  Dar nu e așa de simplu, din păcate. Corpul, așa consumabil cum e, e vital, e însăși viața. Deci nici măcar dragostea nu se poate face că nu-i pasă de el. Și atunci, să fie dragostea consumabilă? Nu, căci dragostea, la fel ca identitatea care nu depinde de schimbările atomice din corp dar care totuși îl conține virtual pe acesta, e paradox, e transcendent, supra-natural.

 

„Vreme de aprilie” se întoarce

Într-adevăr, s-a întors. Azi a fost soare și cald, chiar dacă pentru vreo cinci minute, în timpul prînzului, a plouat. Ah, schimbarea! Era o vreme cînd mi-era frică de ea, deși întotdeauna am iubit-o. Recent am înțeles că schimbarea e totuna cu viața: cu cît ne schimbăm mai mult, cu atît sîntem mai vii.

Am mai vorbit despre sinucigași. Pe unii, de exemplu Romeo și Julieta, îi admir. Pe alții îi disprețuiesc sau doar mi-e milă de ei. Însă toți sinucigașii, și fiecare dintre noi e un potențial sinucigaș, ar trebui să își amintească mereu de vremea de aprilie. Să nu uite niciodată că vremea se schimbă. Uneori e imposibil să ieși din orizontul imediat al poziției în care se întîmplă să te alfi: de acolo moartea rînjește la tine din toate părțile. Dar atît timp cît trăiești, te schimbi, adică îți schimbi poziția. Asta înseamnă că e posibil, chiar foarte probabil, ca vremea să se schimbe în așa fel încît moartea să nu se mai găsească deloc în orizonturile tale. Să ai cîte un soare în toate punctele cardinale.

Ieri am făcut o descoperire epocală. Am aflat și eu, după mai bine de trei luni de cînd sînt aici, că prin rețeaua Universității Uppsala, cea care îmi dă mie internetul, am acces la un număr foarte mare de jurnale academice. Asta poate nu pare cine știe ce, dar e visul oricărui cercetător. Nimic mai frumos decît să stai pe scaunul tău și să ai acces gratuit la publicații prestigioase din toate cîmpurile academice. Așa că am început să sap. Am luat , pentru început, fiecare număr din Journal for the scientific study of religion începînd cu anii 1960. Am ajuns la 1970 și deja am 150 de articole care mă interesează. Cînd o să ajung la zi, o să am atîtea articole, că probabil n-o să le citesc vreodată pe toate, dar cel puțin știu că am epuizat cel mai important jurnal din domeniul sociologiei religiei. E o ușurare și în gîndul ăsta. E o ușurare pentru că pînă ieri mă apăsa gîndul că, deși citesc destule cărți, nu sînt deloc la curent cu ce se publică prin jurnale, și mare parte din viața academică pe acolo se desfășoară. De ieri, orizonturile mele au suferit o expansiune bruscă și azi mă simt mult mai bine. Vreme de aprilie…

Cum am întîlnit-o pe Brigitta

M-am trezit într-o lume străină, azi dimineață, și nu mă refer la țară. Am căutat în zadar familiarul știind că am pierdut ceva și că am cîștigat altceva. Sau că sînt pe cale să cîștig ceva ce deocamdată înțeleg prea puțin. Întrebarea e: ce risc să pierd?

Mai tîrziu o  să citesc rîndurile astea fără sens și o să zîmbesc condescendent către sinele meu de acum, sau poate amar, cu nostalgie. Sau poate n-o să zîmbesc deloc. Dar, în orice caz, o să-mi mulțumesc că le-am scris. Că m-am pus în gardă față de istorie.

Dar gata cu exprimările enigmatice. Azi am întîlnit o femeie interesantă. O doamnă de 73 de ani care a lucrat 25 de ani la teza ei de doctorat, pe care a terminat-o anul trecut. Era veselă (probabil de la cele două pahare de vin pe care le băuse). Sau poate nu, cred că ar fi fost oricum veselă. Am contribuit și eu la veselia ei spunîndu-i că deși are 73 de ani arată ca și cum ar avea mai puțin de 60. A rîs și mi-a mulțumit. Mi-am dat seama că privea la vremea cînd avea 60 de ani ca la un fel tinerețe. În general lumea ne știe pentru Hagi și Dracula, dar cînd ai de-a face cu oameni educați nu mai e așa. Aici la Uppsala (în Suedia științele socilale, istoria religiilor etc și teologia fac parte din același departament) lumea ne știe pentru Mircea Eliade, marele istoric al religiilor. Brigitta mi-a arătat cele trei pagini din cartea ei unde se ia de Eliade. Am citit și i-am dat dreptate adăugînd că și eu am cîte ceva să-i reproșez lui Eliade. S-a bucurat din nou. Îmi dau seama că e ciudat ce  fac, adică, nici măcar nu încerc, pentru că știu că nu aș putea, să pun în cuvinte exuberanața bucuriei bătrănei de 73 de ani care arăta de mai puțin de 60. Bunica mea are 60 și arată de mai mult, dar ea și-a trăit viața chinuită, plină de incertitudini și neajunsuri, nu ca Brigitta, care îmi povestea că a uitat să-și încuie bicicleta și i-a fost furată. Dar era asigurată. Pînă și bicicleta îi era asigurată. Bunica mea n-a avut nimic asigurat în viața ei, nici măcar, cînd era mai tînără, pîinea cea de toate zielele.

Nu știu dacă complimentele cu privire la vîrstă, sau faptul că m-am dat de partea ei împotriva lui Eliade, sau pur și simplu compania mea fermecătoare, au făcut-o să-mi dea o copie după teza ei de doctorat, făcută în 25 de ani de locuit în Africa. Eh, recunosc, n-a fost niciuna dintre variantele de mai sus. Pur și simplu i-am spus că mi-ar plăcea să-i citesc teza și ea s-a oferit să mi-o facă cadou. Am întrebat-o de ce a durat așa de mult și mi-a răspuns că a fost greu. S-a dus în Africa și a învățat mai multe dialecte africane pentru a putea informații la prima mînă despre istoricul și imaginarul cîtorva triburi africane. Și-a lăsat și soțul acolo. Avea un zîmbet pe buze cînd îmi spunea că merge frecvent să-i viziteze mormîntul.

Dar realizarea zilei, pentru mine, a fost că l-am cunoscut personal pe Jose Casanova, unul dintre cei mai cunoscuți sociologi ai momentului. Mi-a dat cartea de vizită și mi-a zis să-i scriu. O să-i scriu, fără îndoială. Am mîncat chipsuri din același bol și alune din aceiași farfurioară și mi-a povestit că Charles Taylor (iar revin la cartea pe care am pomenit-o deja de atîtea ori) a scris A secular age în timp ce erau împreună în Berlin și că el a fost cel care a citit manuscrisul de mai multe ori înainte ca Taylor să-l dea la publicat. Mă gîndeam eu că o să întîlnesc oameni interesanți în Uppsala, dar se pare că mă gîndeam la mai puțin.