În deplasare

A nu avea poftă de scris înseamnă, pentru mine, a nu avea poftă de viață. Scrisul a fost pentru mine, întotdeauna, izbucnirea aproape involuntară a unui surplus de energie, ca lava dintr-un vulcan. Zilele astea energia mea e consumată în întregime de efortul de a mă adapta la o realitate cu totul nouă, și cred că asta e de fapt explicația pentru lipsa poftei mele de scris, nu lipsa poftei de viață.

Se zice că e mai ușor să faci o astfel de schimbare, adică să pleci pe partea cealaltă a lumii cu tot ce presupune asta, dacă ești singur. Adică fără copii, nevastă sau prietenă. Poate într-un fel este. De exemplu, probabil e mai ușor să obții viza, să găsești un loc unde să stai și alte astftel de tehnicalități. Dar în alte feluri, e mai greu să fii singur. Energia pe care o extragi din legătura cu o ființă dragă e ce era spanacul pentru Popeye marinarul. Eu sînt norocos pentru că nu sînt de fapt singur. Am un prieten bun care a fost aici înaintea mea și care a spart gheața din Alaska. Pentru că a venit vorba de gheață, Anchorage e de fapt un oras cu vreme foarte capricioasă. Fiind lîngă ocean, chiar dacă e destul de aproape de Polul Nord, primește  din cînd în cînd valuri de căldură cu totul neobișnuite. De exemplu săptămîna trecută, cînd am ajuns eu aici, erau vreo patru grade peste zero și a plouat o zi întreagă. Acum a nins din nou și e frig, dar nu exagerat de frig.

Mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu gradele Fahrenheit în loc de Celsius, cu milele în loc de kilometri, cu galoanele în loc de litri. De fapt nici nu prea încerc să fac asta. După cum mi-e foarte greu să mă obișnuiesc cu mașinile dinozaur (mașinile cu motoare de șase litri sînt aici la fel de răpîndite ca Loganul în România). America pare să fie un loc pentru oameni care nu vor cu niciun chip să se dea jos din mașină. Există bănci la care nu trebuie să cobori din mașină, farmacii și altele.  Faptul că poți să cumperi un pistol sau o pușcă din același loc de unde cumperi mîncare și haine e încă un lucru care mi se pare foarte ciudat. Adică, alcool nu poți să cumperi din supermarket (nici măcar bere, deci nu vorbesc aici de licori tari) dar puști, da.

Nu credeam că o să ajung să trăiesc asta vreodată, dar am venit într-un loc unde sînt unul dintre cei mai bine îmbrăcați bărbați. În Alaska, toată lumea sau aproape toată lumea se îmbracă sport, dar eu mă încăpățînez să încerc să mă îmbrac mai degrabă ca bărbații din Stockholm. Să vedem cît rezist și ce o să se aleagă de mine.

Pîinea e aici de cinci ori mai scumpă decît în București, la fel și roșiile (cred că e cam 30 de lei un kilogram de roșii, dacă am calculat eu bine), dar benzina e de trei ori mai ieftină (din nou, dacă am calculat eu bine), jucăriile electronice sînt de asemenea semnificativ mai ieftine, cam cu 30 la sută, dacă nu mai mult. Internetul e cam de zece ori mai scump decît în România (nu exagerez și nu greșesc cu calculele) și are viteză mult mai mică. Se pare că în the lower 48, cum numesc cei de aici celelalte state ale Americii, lucrurile stau mai bine.

Lumea e mai puțină pe aici și parcă deja mi-e dor de aglomerația de la Universitate. Am fost într-un singur mall aici și era destul de mic și aproape gol, ca și cum lumea s-ar duce acolo doar dacă ar avea nevoie de ceva. Foarte ciudat. Cred că abia acum încep să trec peste așa numitul jet-lag, adică peste diferența de fus orar. Corpul meu, cu milioanele lui de procese incredibil de complicate, trebuie să învețe că noaptea nu mai e noapte și că ziua nu mai e zi, și că toate sînt acum exact pe de-a-ndoaselea (diferența de fus orar între București și Anchorage e de 11 ore). Cîteva nopți la rînd (nopți de aici, zile de acolo) mă trezeam la trei și nu mai puteam să dorm pînă dimineața, iar ziua, imediat după prînz, adică imediat după fostul meu miez al nopții, începeam să nu mă mai gîndesc la nimic altceva decît la somn.

Aici, dacă nu ai mașină ești efectiv arestat la domiciu, și eu deocamdată nu am, fiind deocamdată dependent de bunăvoința singurului prieten pe care îl am aici, a colegilor și a șoferului care în următoarele săptămîni trebuie să mă ducă la un training care se anunță interesant, plictisitor și extrem de încărcat. Bicicleta nu e o opțiune din cauza zăpezii și a gheții de pe jos iar transportul public e format dintr-un autobuz care vine o dată pe oră. America și Suedia seamănă, într-adevăr foarte mult, cu specificația că americanii au puști în loc de frumusețea nordicilor europeni și că aici socialismul n-a reușit niciodată să lase urme, spre deosebire de Scandinavia unde a făcut-o și unde chiar că a reușit să creeze ceea ce după părerea mea e raiul pe pămînt.

Pînă una alta, asta e priveliștea de la fereastra mea.

774480_10151362327829648_840049319_o

De ce ar tresări Gutenberg de fericire în mormînt

Am citit cu surprindere că anul trecut în Norvegia cea mai cumpărată carte a fost Biblia. Vestea că Biblia e cea mai cumpărată  carte dintr-o ţară oarecare e în sine interesantă, dar devine şi mai interesantă avînd în vedere că Norvegia e una dintre cele mai secularizate ţări din lume.

Părerea generală despre secularizare este că înseamnă dispariţia religiei sau a credinţei, doar că în realitate secularizarea nu înseamnă deloc aşa ceva. Înseamnă mai degrabă anumite transformări atît în religie cît şi în credinţă. Dar nu vreau să scriu despre secularizare, deşi probabil ăsta e singurul subiect despre care aş putea scrie oarecum competent.

Oricum ar fi, Norvegia (şi toată Scandinavia) e într-adevăr o ţară unde religia şi credinţa au intensitate mai mică decît în alte ţări, de exemplu România, care e una dintre cele mai religioase ţări din Europa. Din punctul ăsta de vedere avem şi noi ceva în comun cu America, care e una dintre cele mai religioase ţări din lume. Aşa stînd lucrurile, nu poţi să nu te miri că tocmai în Norvegia bestsellerul de anul trecut a fost tocmai Biblia.

Directorul editurii care a vîndut-o a declarat că vînzările nu au fost influenţate de atacul terorist, cum probabil s-au gîndit mulţi. Adică, după ce au fost loviţi de moarte, Norvegienii şi-au adus brusc aminte de Dumnezeu, deşi moartea, de fapt perspectiva ei, are darul de a face pe oricine să se întrebe care e treaba cu Dumnezeu, pînă la urmă.

Vînzările se explică mai ales prin faptul că este vorba de o traducere nouă, cu alte cuvinte interesul norvegienilor în Biblie poate fi interpretat cel mai bine ca un interes literar, nu religios.

Eu nu sînt aşa de mulţumit cu explicaţia asta. În primul rînd pentru că, oricît de strălucită ar fi noua traducere, este vorba pînă la urmă de traducerea a aceluaşi  text vechi de mii de ani. Probabil că Biblia e cea mai vîndută carte a tuturor timpurilor şi a fost cartea pentru multiplicarea căreia Gutenberg a inventat tiparul. Dar chiar şi aşa, această  carte e inextricabil legată de ceea ce aş putea numi o desuetudine metafizică. Pentru cititorul luminat de azi, Biblia e plină de tot felul de inexactităţi ştiinţifice, povestiri reprobabile din punct de vedere moral şi miracole a la Petre Ispirescu. Şi ştie toată lumea (de cînd ne-au spus oracole ştiinţifice ca Hawking) că minunile nu există pentru că ar contrazice legile naturii! Ce vreau să spun e că Biblia e mult prea îmbibată de o viziune despre lume incompatibilă (?) cu cea modernă, de prescriptii morale rigide, de mituri sîngeroase şi poveşti despre un Dumnezeu răzbunător, pentru a putea fi percepută ca o carte oarecare, ca literatură. Pentru credincios, Biblia e cuvîntul lui Dumnezeu, deci nu simplă literatură,  în timp ce pentru necredincios (pentru care un Dawkins e un foarte bun exemplu) Biblia e un text, poate vechi şi interesant, dar care hrăneşte obsurantismul antiştiinfic şi antimodern al fundamentaliştilor religioşi, deci o literatură la care nu se poate raporta neutru, aşa cum se raportează faţă de literatura unui cîştigător oarecare al premiului Nobel.

Ţinînd cont de toate astea, nu pot decît să observ că vestea despre vînzările record ale Bibliei în Norvegia necesită un  mai mare efort de înţelegere decît ar fi dispuşi să facă cei mai mulţi dintre comentatori.

Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

E gol

Uneori, golul e bun. Ca atunci cînd te urci într-un vagon de tren și e gol, și ești fericit că poți să îți alegi ce loc vrei. Alteori, în schimb, golul e rău, ca atunci cînd ți-e foame și portofelul e gol. De fapt, de cele mai multe ori golul e rău. Pentru că e foarte ușor să golești plinul, dar nu e mereu ușor să umpli golul. De exemplu golul ăsta pe care îl am eu în suflet acum și pe care îl simte orice muritor din cînd în cînd. Cu  ce să îl umplu?

Poate cu amintiri? Amintirile sînt o resursă inepuizabilă care pot umple golul din prezent. Vidul surd pe care îl simți acum poate fi umplut cu melodiile vioaie ale clipelor colorate din trecut. Poate cu proiecte de viitor și visuri? Ele îl pot umple mai greu, pentru că nu au realitatea amintirilor. Visele nu pot genera energie, pentru că ele însele au nevoie de energie ca să existe.

Așa că apelez la amintiri. Mă uit la fotografia asta și îmi amintesc cum vara trecută eram plin de viață, trăind cea mai frumoasă perioadă din viața mea în Suedia. Fotografia asta e făcută în Insulele Lofoten din Norvegia. Eram atunci animat, retrospectiv, de cele șase luni petrecute în Suedia, de colaborarea cu Grace Davie, o profesoară celebră în sociologia religiei, de oamenii cunoscuți, de raiul pe pămînt care este Scandinavia, de întîlnirea cu Kierkegaard la mormîntul lui din Copenhaga. Prospectiv, eram animat de revenirea acasă, unde știam că nu mă așteaptă nimic prea mare și frumos, dar unde micile nimicuri și prospectul revederii celor apropiați erau  totuși veritabile scîntei existențiale.

Da, frumos moment cel în care am făcut fotografia asta. Frumoasă fotografie. Gol și lipsit de culoare mi-e prezentul și aș vrea să mă mut în ea pentru a umple vidul existențial cu niște aer curat de la  Polul Nord.

Hai la un film suedez

Zilele astea, adică ieri, azi și mîine, la Noul Cinematograf al Regizorului Român din cadrul Muzeului Țăranului Român, se întîmplă Zilele filmului suedez, o serie de trei proiecții gratuite. Pe cel de aseară l-am ratat (Låt den rätte komma in / Let the Right One In), însă din fericire îl văzusem deja de patru ori și cred că e cel mai bun film cu vampiri făcut vreodată. Părerea mea, vorba românului.

În seara asta am văzut  De ofrivilliga / Involuntary. Filmul m-a surpins în primul rînd prin tehnica cinematografică pe care eu n-am mai văzut-o pînă acum în niciun film. Nu știu cum se numește tehnica asta, însă e vorba de scene în care camera e fixă iar personajele se mișcă în cadrul ei fix și uneori chiar ies (însă nu la întîmplare, ci întotdeauna cu sens). Filmul începe și se termină cu o scenă în care o cameră se plimbă printr-un oraș, noaptea (bănuiesc  că e Stockholm), iar în timpul filmului e o singură scenă în care camera se plimbă de la un personaj la altul. Povestea, sau poveștile, sînt bucăți extrem de elocvente de realitate suedeză. Ambele cuvinte descriu exhaustiv filmul: realitate înseamnă realitate iar suedeză înseamnă suedeză, atît de suedeză încît mă îndoiesc că pentru un român are sens. Mie mi-a adus aminte de plimbările lungi cu bicicleta prin Uppsala, de aerul suedez, extraterestru pentru un român, de scurtele vizite la Stockholm și de multe altele pe care nu le pot pune în cuvinte. Pe scurt, am retrăit extatic o scurtă perioadă petrecută pe altă planetă. Căci, să nu ne facem iluzii, nu sîntem pe aceeași planetă cu Scandinavia! Aș putea să scriu multe despre fimul ăsta, dar aș prefera să vorbesc cu cineva care l-a văzut, dacă aș avea cu cine. Din păcate am fost singur iar în sală au fost vreo treizeci de persoane, deși intrarea a fost gratis. Probabil din cauză că intrarea a fost gratis, subtitrarea a fost execrabilă. Sau, hai să nu zic execrabilă, căci nu știu suedeză ca să știu cît de bună a fost (deși la un moment dat, chiar și pentru mine care știu doar cîteva vorbe de suedeză după ce am stat șase luni acolo, era limpede că traducerea nu e tocmai fidelă). Principala ei problemă e că a fost scrisă de cineva care nu știa limba română. Cele mai flagrante erau greșelile legate de un i sau doi i sau chiar trei i. Penibil! Și pentru mine, ca spectator, și pentru locul ăla care se vrea un promotor al culturii etc. Dar, după cum ziceam, probabil asta se explică prin faptul că intrarea fost gratis.

Mîine seară este ultimul film și probabil cel mai bun dintre toate cele trei.  Snabba Cash / Easy Money, e un film despre lumea drogurilor din Stockholm. Din fericire are subtitrare în limba engleză, așa că nu o să mai fiu pus în situația să mă enervez și să mă simt penibil în același timp din cauza unuia care nu știe cînd să pună un i și cînd doi. Am și eu problemele mele cu limba română, dar pe asta cu i-ul nu am avut-o niciodată. Cred că m-am născut așa, cu instinctul de a ști ( a știi, ar zice unii)  cu certitudine cînt trebuie să pun un i și cînd doi.

Ca să nu mai merg și mîine singur, aș fi fericit dacă cineva dintre cei care îmi citesc blogul ar vrea să meargă  mîine la film. Ne vedem la MȚR la ora 6, intrarea liberă, adică fac eu cinste la toată lumea.

Victorie pe mare

Am coborît din frumoasa barcă care mă aducea dintr-un Tallinn (Estonia) înghețat și viscolit, într-un Stockholm la fel înghețat și viscolut. Dar amîndouă frumoase, ca două surori, poate una brunetă și cealaltă roșcată, dar ambele frumoase. Din păcate n-am făcut nicio poză destul de frumoasă pentru expunere publică, cu excepția acesteia. Viscolul a avut și el un cuvînt de spus cu privire la asta.

Fiind un bilet ieftin (30 de euro dus întors, Stockholm-Tallin) mă așteptam la o navă mică și un pic ruginită. Am fost plăcut surprins s-o văd pe Victoria. Mare, solidă, luxoasă chiar. Cabină cu patru paturi, baie, toate bune și frumoase. Ce m-a suprins cel mai mult la Tallin a fost ciocolata. Am găsit acolo o ciocolată cel puțin la fel de bună ca cea din Belgia, despre care se spune că e cea mai bună. Și mai ieftină. Din păcate am mers numai noaptea, așa că nu am putut să mă uit peste tot în jur, să văd doar mare și să mă simt pierdut. Nici frică nu mi-a fost, deși era prima dată cînd pășeam  pe mare. Singurul meu contact cu marea fost pînă acum mediat de plajă și strict în vecinătatea acesteia. Mi-ar fi plăcut să-mi fie frică.

Dimineață nu avea nimeni chef să meargă pe jos din port pînă la gara centrală din Stockholm, așa că am mers singur. Și a fost frumos. Doar eu și orașul, cu locuitorii lui cu o deschidere mai amplă față de viață decît noi românii și mereu amabili. Ah, uitasem de GPS. A fost și GPS-ul cu mine, și bine a făcut, că doar nu am dat o grămadă de bani pe n900-le meu degeaba.

În gară o tînără foarte amabilă și foarte frumoasă m-a ajutat să-mi cumpăr bilet de la un automat care știa doar suedeză și pînă a plecat trenul am stat de vorbă cu un suedez care îmi povestea cu mîndrie, dar provocat de mine, despre cît de bine se îngrijește Statul lui de familie. Era proaspăt căsătorit și avea un copil. Lucrează o zi pe săptămînă iar restul le petrece acasă, cu copilul. Soția lucrează 4 zile.

Una peste alta, Scandinavia e fără îndoială cel mai fericit loc din lume.