Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

Cum s-a inventat minciuna

Citeva picături rătăcite mi-au distrus tastatura laptopului. Trebuie să recunosc, e  o performanță, pentru cîteva picături. Dacă aș fi vărsat un pahar, n-ar fi fost mare lucru, dar cîteva picături venite din senin, ca o ploaie de vară cu soare, și care au reușit să-mi facă o pagubă de minimum o sută de euro, merită un premiu pentru excelență.

Dar n-a fost numai asta. Abia acum mi-am primit datele contului personal pentru a putea accesa reteaua unversității Uppsala. Suedezii ăștia sînt foarte atenți cu toate, nu doar cu gunoiul. De exemplu, n-ai voie să mergi cu bicicleta pe unde se merge pe jos și trebuie neapărat să ai lumină chiar dacă toate drumurile sînt luminate. Sau, pentru că o să pot accesa internetul doar prin contul personal, oamenii ăștia or să știe în fiecare secundă pe unde mă plimb pe net. Big brother is watching.

Ieri am terminat de citit o carte mare scrisă de un om mare. Cartea a avut aproape o mie de pagini iar tipul e Charles Taylor, un mare filosof și sociolog, care are aproape doi metri înălțime. Apoi am văzut un film, The invention of lying.

Cînd m-am apucat să văd filmul, nici nu-mi imaginam că o să aibă vreo legătură cu cartea pe care tocmai o terminam, după o săptămînă întreagă de citit la ea. Aș putea spune despre filmul ăsta că e un fel de fantasy, ca Stăpînul inelelor dar fără efecte speciale. Pe scurt, ni se propune o lume în care nimeni nu a mințit niciodată. Uitîndu-mă la film, mi-am dat seama că o astfel de lume e mult mai greu de imaginat decît cele din Stăpînul inelelor, Harry Potter și Star Wars la un loc. Filmul e o comedie, și nici nu prea putea să fie altceva, pentru că o astfel de lume, în care toată lumea spune întotdeaua și fără ezitare adevărul, ar fi de tot rîsul. Acum, cine mă cunoaște un pic, știe că nu sînt vreun om fără niciun fel de principii morale. Chiar dacă, uneori, mă comport ca unul. Ba din contră, sînt chiar un tip religios. Sînt mereu cu capul în nori, deci mereu cu un ochi înspre transcendent. Dar ce vreau să spun e că în condițiile în care trăim, în care binele este la tot pasul amestecat cu răul  ( Iisus zicea că grîul va fi pînă la sfîrșit amestecat cu neghina) să te aștepți ca toată lumea să spună mereu adevărul este mai mult decît utopic. E inimaginabil. Acum m-am convins definitiv că am dreptate cînd citesc porunca opta (cea care se referă la minciună)  în modul meu special, adică, ca interzicînd distorsionarea adevărului cu scopul de a face rău și atîta tot. Să nu mărturisești strîmb ÎMPOTRIVA aproapelui tău! E limpede ca bună ziua ce vrea să spună și toți cei care o citesc la modul absolut, ca interzicînd minciuna în genereal, se înșeală amarnic și ar trebui să deschidă mai bine ochii către lume și către ce scrie acolo.

Revenind la film, e o comedie foarte reușită pentru că premizele sînt absolut excepționale. Imaginați-vă ce putere poate avea un om care trăiește într-o lume în care minciuna e inconceptibilă  (nici nu există un cuvînt pentru ea) și care dintr-o dată descoperă minciuna. Omul ăsta va deveni fără îndoială cel mai puternic om din lume. Și cam asta se întîmplă și cu eroul nostru. Numai că ăsta e momentul în care filmul ia o întorsătură urîtă. Adică atunci cînd nu mai vrea să fie comedie și se hotărăște să devină serios. Pe patul de moarte al mamei, eroul nostru îi spune acesteia, care murea de frică știind că o să moară, că moartea e un lucru frumos, că nu e deloc sfîrșitul, ba din contră, e de-abia începutul. Dincolo p așteaptă toți cei pe care i-a iubit vreodată și o vilă imensă, numai a ei, în care să trăiască veșnic. Bineînțeles că mama lui îl crede și moare cu un zîmbet mare pe față. Dar minciuna albă a eroului nostru a fost auzită și de o soră care a răspîndit imediat vorba despre cum e cu lumea de dincolo. În secunda următoare, eroul nostru se trezește în centrul atenției întregii lumii. Toți ochii sînt pe el așa că n-are încotro decît să le spună încă odată, de data asta ceva mai elaborat, ce se întîmplă după moarte. Așa se face că eroul nostru devine dintr-o dată un fel de Moise, un fondator de religie.

Acum, ce vrea să spună filmul, e cît se poate de evident. Într-o lume în care nu ar exista minciună nu ar exista nici religie, pentru că religia e evident rodul unor fabulații mai mult sau mai puțin vinovate. Dar dacă te uiți mai atent, îți dai seama că, comedie sau nu, luînd poziția asta filmul se face de rîs. Dacă are dreptate, atunci greșește. Adică, dacă într-adevăr religia e rodul unor fabulații și atîta tot, fără să corespundă niciunei realități, atunci ea ar fi putut să apară doar într-o lume în care ea ar fi prima minciună. Că minciunile tipului din film, am uitat cum îl cheamă, au putut să se transforme într-o religie s-a datorat în întregime faptului că în lumea asta nu exista minciună astfel că orice ar fi spus un mincinos era preluat imediat și fără rezerve ca adevărul suprem. Dar, din cîte știu eu despre istorie, n-a existat niciodată o astfel de eră. Povestirea evoluționistă ne spune că viața este rezultatul supraviețuirii celui mai puternic, deci al unui șir neîntrerupt de crime și minciuni. Așadar, filmul își fură singur căciula ca să zic așa. Pînă și Durkheim, unul dintre cei mai mari demistificatori ai religiei a fost nevoit să recunoască faptul că, citez, dacă religia a supraviețuit atîtea mii de ani este pentru că fără îndoială corespune unei realități. El ghicește că realitatea asta e societatea însăși, dar  era sociolog, e de înțeles.

O comedie frumoasă dar care o dă în bară cînd își propune să fie serioasă și să mai bată un cui în sicriul religiei. Nu pot s-o judec decît ca superficială. Altfel ar fi fost o comedie foarte reușită. La feș de superficial e și Sam Harris cînd scrie o carte de vreo 200 de pagini, The end of faith, în care tună și trăznește împotriva religiei. După el, oricine crede e un retardat. Mă recunosc cu plăcere retardat în cazul ăsta. Dar o avea dreptate Sam Harris? Pentru că Charles Taylor, tipul mare de care ziceam la început, a scris o carte de o mie de pagini în care a arătat ce rol a jucat religia în însăși devenirea lumii noastre moderne și ce rol esențial continuă să joace în experiența umană.  O mare diferență între cei doi. Primul crede că din cîteva de condei poate elimina credința din peisajul omenesc ( după el, Dumnezeu n-ar trebuie să însemne pentru noi astăzi nimic mai mult decît înseamnă, de exemplu, Zeus, Afrodita, Ra etc). Al doilea scrie o carte incredibil de bogată ( care i-a adus și premiul Templeton în 2007) în care arată cum religia e în mod inextricabil legată de tot ce înseamnă umanitate și cum însăși cultura științifică și umanismul exclusivist care domină astăzi arena viziunilor despre lume, este produsul religiei, mai exact al reformelor (în special Calvinismul) din secolul cinșpe, șaișpe.

Dar, iar am scris prea mult. În final,  recomand filmul ( despre care aș vrea să scriu ceva și în engleză ca să pot posta pe imdb.com) dar mai ales cartea ( A secular age , Charles Taylor). Evident, una dintre recomandări e mult mai tenantă decît cealaltă.