Ziua Valpurgiei

N-am greșit, știu că de fapt e noaptea Valpurgiei, sărbătoarea păgînă făcută celebră poate cel mai mult de Goethe în Faust. Sigur, ca atîtea alte sărbători ale creștinătății, și asta s-a amestecat cu un sfînt creștin, de fapt o sfîntă care avea un nume asemănător (Sfînta Walpurga), și acum e o sărbătoare…creștină.Doar că azi în Suedia s-a sărbătorit ziua Valpurgiei (în suedeză Valborg, dacă nu greșesc). Fusesem avertizat despre modul ieșit din comun în care se bucură nordicii la venirea primăverii. Astăzi Uppsala a fost plină de oameni, cum un furnicar e plin de furnici. Și parcă fiecare purta pe față un soare al lui personal. N-a fost chiar extazul despre care mi se povestise. O suedeză îmi spunea că, mai mult sau mai puțin, suedezii parcă sînt beți de fericire cînd vine primăvara. N-am văzut nici asta încă, deși am văzut destui beți astăzi pe stradă. Deși nici ăștia nu au fost atît de mulți cum auzisem că or să fie.

Jazz cîntat pe stradă, petreceri cu boxe imense în cluburile Națiunilor, o cursă de ambarcațiuni  improvizate pe rîul care trece prin mijlocul orașului și, un fel de apogeu, aruncarea șepcilor albe de licean în aer, la semnalul Rectorului Universității Uppsala. Am prins cîte ceva din momentele astea în vreo trei clipuri video.

Iată unul dintre paradoxurile care sfîrtecă materia din care sîntem făcuți, probabil carne. Te uiți în jur și orizontul e plin de oameni, de locuri care te atrag doar în măsura în care sînt populate. Geografia e interesantă și tuturor ne plac munții, dar inima turismului e cultura: mergem peste să vedem alt fel de oameni, altfel de locuri, altfel de a fi al oamenilor în locuri.

Ne trage ața înspre oameni. Oricît de indivizi am fi, tot ne dorim să ne pierdem prin mulțime cîteodată, să ne integrăm într-un loc populat, să ne înființăm propria ecologie. Și mai ales, vrem să ne legăm cu ațe de oameni. Să fie subțiri, să le putem rupe oricînd ne vine, dar să ne legăm. Sîntem indivizi doar în măsura în care simțim că avem niște ațe pe care putem să le rupem oricînd. Fără ațe sîntem doar fantome. Așa că ne trezim alergînd înspre oameni. Să zicem că avem noroc și ne găsim un loc. Ne place acolo. Culorile sînt frumoase în jurul nostru, ațele sînt de mătase, muzica ne introduce într-un univers paralel în care domnește un alt fel de viață.

Dar chiar în momentul în care ți s-a îndeplinit visul, momentul în care îl trăiești, îți dai seama l-ai trădat, de fapt. Te uiți în jur și dintr-o dată vraja se rupe odată cu ațele. Dintr-o dată îți dai seama că totul în jurul tău, locul care acum a devenit al tău și tu parte din el, suferă de păcatul originar al identiății cu sine. Adică, nimic nu e mai mult decît ceea ce e. Dar tu vrei mai mult. Ce te vrăjise pe tine nu era cutare sau cutare loc, ci cîntecul de sirenă pe care îl cîntau toate în cor. Sirena asta vrea să te omoare, ca toate sirenele, asta e limpede. Pentru că nu-i poți urma cîntecul cîtă vreme ai un corp. Corpul ăsta poate să se multe dintr-un loc în altul, dar nu le poate îmbrățișa pe toate odată. Nu poate ajunge la sirena care cîntă ademenitor dintr-un pretudineni. Să zicem că o soluție ar fi posibilă. Că te poți dezbrăca de corp pentru cinci minute și că n-ai mai fi limitat la un loc anume. Dar, ah!, asta n-ar fi deloc  o soluție, pentru că vrăjile lumii și ale sirenelor au efect asupra ta doar în măsura în care ești un corp, în măsura în care sîngele îți aleargă prin vene și artere. Paradoxul, așadar, e acela că atîta timp cît ai un corp nu poți avea ceea ce îți dorești, iar cînd ai renunțat la corp, deci poți avea ceea ce înainte îți doreai, nu-ți mai dorești nimic.

Rămîne soluția resemnării și a speranței că poate într-o zi va apărea minunea în carne și oase ce va putea să dea fiecărui loc sonoritatea cîntecului de sirenă ce înainte venea doar dinspre pretutindeni.