Murdari de lavă şi respirînd cenuşă

În calitate de consilier de probaţiune ce (încă) sînt, iau contact cu diverşi funcţionari publici.  Şi consilierul de probaţiune e tot o specie, ce-i drept ciudată, de funcţionar public. Astăzi eram în arhiva judecătoriei sectorului 4, încercînd să văd un dosar penal. De obicei asta înseamnă să stai la o coadă încurcată, într-o încăpere mică şi sufocantă, cu menţiunea că locul ăsta depinde de la o judecătorie la alta. Dar tensiunea care pluteşte în aer nu se datorează spaţiilor închise determinate de arhitectură, ci spaţiilor închise din minţile noastre. Doamna de la arhivă tratează pe cei care vor să consulte dosare penale cu o atitudine descrisă de un cuvînt cît se poate de românesc inventat parcă anume pentru o realitate cît se poate de românească, anume sictir.  Haideţi doamnă odată, hotărîţi-vă ce vreţi!, ţipă ea la o doamnă vopsită blond şi trecută binişor de prima tinereţe, poate şi de a doua. Doamna blondă e descumpănită o secundă, apoi intră într-o defensivă timidă: Sînt avocat şi vă cunosc de trei ani, doamnă! Un spectacol trist: doamna blondă e nevoită să facă apel la un trecut comun cu funcţionara publică, pentru a fi tratată cu decenţă sau ca o fiinţă umană. Un alt funcţionar public de la arhivă se bagă în vorbă şi întreabă: pe cine sînteţi supărată, doamnă?  Nu sînt supărată, răspunde doamna blondă, doamna e supărată!

În momentul ăla eu fierb şi îmi vine să ţip aşa de tare încît să mă audă toată ţara asta supărată: Problema e că trăim într-o ţară în care toată lumea e supărată pe toată lumea şi ne tratăm unul pe altul ca pe animale. Vorba celor din The Simpsons: sîntem ori nişte fiinţe umane sub-mediocre ori nişte fiare sălbatice strălucite, sau cel puţin asta e percepţia fiecăruia despre celălalt.

Condiţia românităţii este, după mine, aceasta: o privire suspicioasă ce se aşteaptă la ce e mai rău de la celelalte priviri suspicioase ale celor din jur. Rezultatul e un mediu social toxic, cu izbucniri vulcanice frecvente din partea noastă şi a celorlalţi. Murdari de lava cocinei în care trăim şi respirînd cenuşa umanităţii noastre fumegînde.

Cum devin român în străinătate

În decembrie anul trecut, cînd am vizitat Madridul, a fost prima dată cînd, de ziua României, 1 decembrie, am serbat-o și eu. Fabianni, care mai colaborează cu Institutul Cultural Român din Madrid, m-a luat cu el la un eveniment cu specific „național”, unde am văzut pictură (chiar dacă deloc extraordinară) pe tematica  „unirii”, am ascultat muzică românească și am mîncat mîncare tradițională românească. Seara am fost la primul spectacol de dansuri populare românești din viața mea (care, surprinzător, mi-au plăcut destul de mult). Una peste alta, era prima dată cînd mă simțeam și eu mai român decît mă simt de obicei. Dar despre asta am scris și atunci. Am revenit acum doar pentru că ieri am fost la un eveniment organizat de Institutul Cultural Român din Stockholm și mi-am amintit de Madrid. Am ascultat aseară poeziile Ileanei Mălăcinoiu recitate de ea însăși în românește și recitate în suedeză de o poetă suedeză, Maria Lundquist. Sigur, de cînd sînt aici tot aud suedeză, dar aseară pentru prima dată am ascultat poezii recitate în suedeză, și mi-am dat seama că suedeza fără îndoială e  una dintre cele mai melodioase limbi din lume. Oamenii ăștia efectiv cîntă vocalele, uneori, așa că melodios aproape că nici nu mai e o metaforă în cazul suedezei.

Pentru că nu mă pricep la poezie, o să spun doar că mi-au plăcut foarte mult poeziile Ileanei Mălăcinoiu. Și nu doar pentru că le ascultam într-un spațiu străin. Deși, un spațiu străin are deseori curiosul efect de a te ajuta să îl apreciezi cu adevărat pe al tău, acela de care în general ți-e rușine pentru că e așa de neînsemnat pe harta culturală a lumii.

Da, e foarte adevărat că nimeni, absolut nimeni nu s-a împlinit cu adevărat în România. Eliade, Cioran, Brîncuși, Ștefan Lupașcu șînt doar cîteva exemple care îmi vin în minte ale unor indivizi care doar după ce au plecat din țară au putut să explodeze și să lase urme pe harta lumii (dl. O.C., „vinovatul” pentru vizita mea de ieri la Stockholm, îmi șoptea la ureche în timp ce se recitau poezii că, dacă își amintea bine, Andre Breton a spus, într-o citare aproximativă, că e dezgustător să vrei să lași urme). Știe toată lumea că România e un mediu toxic pentru propriile valori, că există o atmosferă de non-valori (nu știu dacă e doar vina comuniștilor care, după cum știe, din nou, toată lumea, sînt și astăzi „la putere”) care împiedică dezvoltarea în voie a valorilor. Așa se face că înfloresc doar florile care își schimbă pămîntul și aerul. Dar în același timp tocmai plecatul ăsta te ajută să îți vezi românitatea într-o lumină colorată mai frumos, chiar dacă asta nu înseamna, la urma urmelor, mare lucru.Pozele astea două sînt făcute la cîțiva pași de sediul ICR-ului din Stockholm și chiar dacă eu n-am „ieșit” extrem de bine, se poate vedea ce poziție frumoasă are clădirea Institutului. Mai mult decît atît, se pare că activitățile organizate de ICR Stockholm au ecouri foarte frumoase în presa suedeză.