Roboți schizofrenici

Mi se pare mie sau pînă foarte recent oamenii puneau mai mult suflet în ce făceau? Prin a pune suflet în ceva înțeleg a face ceva și cu mintea și cu mîna în același timp, cu întreaga ființă, cu toată inima, ca un întreg unitar. Astăzi, nu în ultimul rînd din cauza tehnologiei care ne dă posibilitatea să fim în mai multe spații în același itmp, sîntem din ce în ce mai schizofrenici în aproape tot ce facem. Schizofrenie vine din greaca veche și înseamnă a avea mintea împărțită sau ruptă, și dacă asta înseamnă schizofrenie, atunci lumea e mai schizofrenică ca niciodată, astăzi cînd avem tot timpul un ochi în ecranul telefonului mobil cînd sîntem pe drum, și al laptopului cînd sîntem acasă. Sufletului nostru îi este din ce în ce mai greu să se regăsească într-un loc anume, rătăcind buimac prin diverse spații virtuale (Facebook, Whatsapp, de exemplu), și ca rezultat e din ce în ce mai greu să-l ancorăm în realitățile reale din jurul nostru, pentru simplul motiv că e foarte greu să-l chemăm acasă din peregrenările lui cibernetice, himerice, și să-i spunem, auzi, suflete al meu, mai stai locului pe canapea lîngă mine! Tehnologia ne recreează după chipul și asemănarea ei fără să ne dăm seama, dar știm foarte bine ce înseamnă asta, anume că sîntem din ce în ce mai roboți, mai fără o conștiină care să ne anime din interior, din ce în ce mai servili schemei pavloviene stimul-reflex condiționat, din ce în ce mai puțin oameni.
Pînă acum o sută de ani oamenii puneau mai mult suflet într-o strîngere de mînă decît oamenii de azi pun în sex, adică o strîngere de mînă însemna mai mult atunci decît înseamnă sexul astăzi. A lua mîna cuiva însemna deja promisiunea unui angajament sufletesc, pe cînd astăzi, sexul, care este mai ușor și mai comun decît erau strîngerile de mînă atunci, nu mai înseamnă nimic. A face sex cu cineva, oricît de minunate ar fi minutele de extaz comun, nu mai are nicio legătură cu sufletul, nu în felul în care în trecut o atingere de mînă însemna deja promisiunea unui contact sufletesc. Astăzi sexul nu mai este nici punctul culminant al unei relații cum era mai demult, dar nici ceva preliminar pentru o relație, cu alte cuvinte nu mai are nicio legătură cu relațiile și deci cu sufletul, deoarece relații se pot stabili doar între suflete, nu între corpuri. Ea sau el luînd telefonul de pe noptieră la doar cîteva minute după dansul umed și gălăgios cu bucuria cu care te întorci acasă și dîndu-și seama că în timpul freneziei fizice sufletul rămăsese acolo, navigînd pe Facebook sau Whatsapp.

Șoc cultural

Se pare că în viitor diferențele dintre sexe vor fi atît de mult minimalizate încît poate la un moment dat nu va mai avea rost sa vorbim despre femei și bărbați. Dacă ăsta e viitorul, atunci  eu aș prefera să trăiesc într-o lume în care robotii domina omenirea sau chiar într-una distrusă aproape în întregime vreun dezastru nuclear. Orice variantă mi se pare mie mai bună decît una în care nu mai există bărbați și femei ci doar o nouă formă uni-sex a fostei Homo Sapiens.

Dar ce mă face pe mine să întrevăd un astfel de viitor? s-ar putea întreba cineva. O să vorbesc din nou despre Suedia, dacă tot mai sînt pe aici pentru o scurtă perioadă de timp. Nu mi se pare mare lucru că există un partid politic al feministelor, asta mi se pare chiar firesc. Dar mi se pare mare lucru că bărbații  vor să semene din ce în ce mai mult cu femeie iar femeile cu bărbații. Ca și cum ar fi un punct mediu pe axa dintre cele două sexe unde și-au propus să se întîlnească. Și nu mă refer la homosexuali și nici la metrosexuali. De fapt, în Suedia majoritatea bărbaților sînt metrosexuali, ceea ce îi face pe finlandezi, după cum îmi povestea o finlandeză, să exagereze puțin și să spună că toți bărbații suedezi sînt homosexuali. Poate nu e așa de important că moda a devenit la fel de importantă pentru bărbați cum a fost mereu pentru femei, nici că tot mai mulți au împrumutat masiv din arsenalul de instrumente pro-frumusețe al femeilor.  Dar mie mi se pare că înseamnă ceva, și anume că ambele sexe fac pași mari către punctul imaginar pe care l-am menționat mai devreme.

O să dau un exemplu din cealaltă tabără acum, adică a femeilor, de unde a venit și  „șocul cultural”. Aseară eram într-un grup format exclusiv din suedezi, cu excepția mea și a unui prieten de-ai mei din Austria. Paote trebuie să spun înainte că nivelul de educație etc al suedezului mediu e incomparabil mai sus decît al românului mediu. Astfel, mă aflam aseară așezat lîngă o fată pe la vreo 23 de ani, manierată, care cîntă la pian și vorbește trei limbi. Dintr-o dată a făcut ceva ce nu am putut să-mi cred urechilor. Adică a rîgîit. Și a rîgîit puternic, bărbătește. Menționez că nu era deloc beată. Gazele acumulate proveneau de la o băutură răcoritoare. Eu eram oarecum șocat, dar încercam să nu arăt asta, bineînțeles. Imediat, ea se întoarce zîmbitoare la mine și mă întreabă dacă în România fetele fac asta. I-am răspuns că nu prea, în România fetele nu prea fac asta. Apoi am făcut imediat legătura cu o fată pe care am văzut-o făcînd același lucru pe stradă, dar aceea era îmbrăcată Goth și părea beată, așa că nu am băgat în seamă incidentul.

N-o să mai comentez mult asupra semnificației acestui fapt, am încercat să fac asta la început. Povestea asta de la final a fost intenționată ca ilustrație.

Dreptatea nu-i de pe lumea asta

Nu avem nevoie de legi scrise ca să știm ce e bine și ce e rău, pentru că în fiecare dintre noi este implantat un cod moral care ne spune ce e bine și ce e rău. Și cu toate astea, în lume mai mult rău decît bine, mai multă nedreptate decît dreptate. Asta înseamnă fie că răul e mai la îndemînă, mai ușor de făcut decît binele, fie că pur și simplu e preferat. Oriare ar fi motivul, în lumea noastră binele e sufocat de rău, iar dreptatea e mai mult o vorbă frumoasă decît o realitate. În teorie, societatea ține dreptatea la loc de cinste, dar în practică nedreptatea triumfă frecvent.

Law abiding citizen, tradus foarte nefericit în limba română motivat să ucidă, e un film despre managementul dreptății într-o lume nedreaptă. E un film frumos, îl recomand. Poate un pic prea mult sînge la un moment dat, dar se ia. Foarte bine jucat și foarte bine legat, în ciuda poveștii ușor neverosimile pentru că, oricît de deștept ar fi un om, îți vine greu să crezi că un oraș  întreg ar ajunge să se teamă de el. Și nu mă tem la genul ăla de teamă pe care o are lumea pentru un primar prost.  Finalul dezamăgește, dar cu toate astea filmul face toți banii. E vorba de un om care nu mai poate să rabde nedreptatea și încearcă să dărîme sistemul justiției. Cei care se gîndesc că e vreun thriller judiciar, se înșeală. Tipul ăsta vrea să demoleze sistemul cu bombe, și aproape reușește, așa că înainte de orice altceva, e un film de acțiune, cum se zice, deși eu încă n-am văzut film fără acțiune. Poate doar unu sau două de la Tarkovsky, atîta tot, în rest toate filmele sînt de acțiune.

Lucrînd cumva în umbra mașinii judiciare, acea mașină care face, desface, împarte, mestecă și rumegă dreptatea, nu puteam să nu observ și eu, chiar dacă mai mult indirect, că sistemul judiciar nu doar că nu e perfect, dar are numeroase boli. Și grave. Atîta timp cît mașinile astea vor fi formate din oameni, vor fi bolnave, pentru că oamenii sînt bolnavi. Asta nu înseamnă că aș recomanda vreun sistem făcut din roboți. Roboții poate nu sînt bolnavi, dar cu siguranță sînt morți. Problema e, în condițiile astea, cum să trăiești drept într-o lume strîmbă și mai ales de ce să faci chestia asta.