Bice pe spate

Un prieten care a primit recent un job în lumea arabă, adică islamică sau muslmană, îmi povestea zilele trecute că în Arabia Saudită, una dintre cele mai conservatoare ţări islamice, un bărbat a discutat pe stradă cu o femeie şi i-a dat numărul de telefon. Poliţia religioasă- am uitat cum se cheamă, dar e chestie care face ca fosta noastră Securitate să pară ca nişte copii de la grădiniţă care se joacă şi ei cu ce pot prin nisip- a intervenit imediat şi bărbatul a fost arestat. A primit o pedeapsă de o săptămînă în închisoare şi 80 de bice pe spate. Asta nu se întîmpla acum 500 de ani, ci în 2012. Acolo alcoolul e interzis, adulterul se pedepseşte cu moartea şi în general viaţa se joacă după alte reguli, mai ales pentru femei care au un statut doar puţin mai privilegiat decît al obiectelor. Chiar, în povestea asta nu ştiu ce s-a-ntîmplat cu femeia. Dacă el a luat bice pe spate, probabil ei i s-a tăiat mîna cu care a luat biletul sau chiar a fost omorîtă de vreun frate sau  tată sau soţ. Se practică acolo astfel de omoruri în familie. Se cheamă omor de onoare.

Ce mă miră cel mai mult la toată povestea asta e că prietenul meu nu e deloc idignat pînă la Alah de situaţia asta. Din contră, mi s-a părut că ecoul în el a fost un fel de respect resemnat. Şi asta în condiţiile în care tipu’ ăsta ar lua puşcărie pe viaţă şi milioane de bice pe spate pentru cîte numere de telefon a dat şi ar da.

Ca musca-n lapte

Acum că e cald și sînt peste tot biciclete, nu mă mai simt deloc special. Însă chiar și acum sînt foarte puțini cei care folosesc bicicleta ca pe un mijloc de transport. Cei mai mulți ies cu ea la promenadă (poate am  folosit cuvîntul ăsta într-un sens impropriu aici, dar mi s-a părut că sună bine). Pentru mine nu doar că e un mijloc de transport, dar e mijlocul de transport, din motive pe care le-am enumerat deja altă dată.

Dar n-am vrut doar să mă plîng că nu mai sînt special. De fapt, chiar mă bucur cînd văd multe biciclete pe stradă. Și sper că într-o zi o să fie mai multe biciclete decît mașini. Măcar în lunile fără litera r (lunile reci au litera r in ele, o chestie pe care am descoperit-o și eu recent cu ajutorul  cuiva), dacă nu tot anul.

Aveam mai de mult în minte o reflecție rutieră despre bicicliști. Pentru că sînt și șofer, știu cum privește un șofer un biciclist. Poate aș fi știut și fără să fiu șofer, nu știu. Unora le e frică să meargă cu bicicleta în oraș din cauza șoferilor agresivi sau nebuni. Recunosc, cei mai mulți șoferi din București sînt agresivi și nu puțini sînt nebuni, dar cu toate astea eu cred că șoselele sînt foarte sigure pentru un biciclist (ar fi ironic să nu mai apuc să scriu următorul post pentru că a dat o mașină peste mine). Și cred că sînt sigure pentru că știu cum privește un șofer pe un biciclist. Nu știu dacă o să găsesc metafora cea mai potrivită. Probabil o să am nevoie de două metafore. Pe de o parte, biciclistul e musca în laptele șoferului, unde lapte înseamnă trafic. Biciclistul e chestia aia care nu are ce căuta pe asflat și care stîrnește instant iritare atunci cînd apare la orizont. Dar totodată, biciclistul e pentru șofer și ca o sacoșă de ouă față de care trebuie să se poarte cu mănuși. Frica de a-l lovi depășește cu mult iritarea de a-l vedea pe stradă. În consecință, cei mai mulți șoferi sînt foarte atenți în raport cu bicicliștii. Dar să nu se confunde frica cu respectul. Cum spuneam, pentru șoferul bucureștean tipic, bicilistul e în primul rînd o muscă pe care ar strivi-o dacă ar scăpa nepedepsit, spre deoseire de țările occidentale unde biciclistul e un coparticipant la trafic care se  bucură de respect și prioritate.

N-aș vrea să asigur pe nimeni că nu va păți nimic dacă iese cu bicicleta pe stradă, am încercat doar să-i încurajez pe cei care au deja curaj.

PS: Din păcate, nu mi-a făcut nimeni nicio poză în trafic, așa că arăt și eu ce am la îndemînă.