Zi de odihnă

Ascultam recent o melodie (de fapt ma uitam la un clip pe Youtube care avea melodia asta ca fond muzical) care zicea cam așa: It’s Saturday, hey, hey! Versul ăsta era repetat la refren cu o euforie dionisiacă pe care nici cel mai bun scriitor nu poate spera sa o poată descrie în cuvinte, deci nici eu (sic!).

Mi-am dat seama atunci de faptul că aranjamentul actual  al săptămînii de lucru face ca de fapt adevărata zi de odihnă să fie sîmbăta, nu duminica, deși oficial creștinătatea (cu excepțiile neglijabile cantitativ ale Adventiștilor de Ziua a Șaptea și Baptiștilor de Ziua a Șaptea) a adoptat duminica drept zi de odihnă. Cînd spun „adevărata zi de odihnă”, o spun nu neapărat dintr-o perspectivă teologică, ci din cea infinit mai imanentă a odihnei golită de toate semnificațiile ei sacre. Pentru că muncitorul modern este obosit și stresat, ziua de vineri îl găsește plin de tensiune, ca o coardă întinsă la maximum (poate nu în România, dar în restul lumii unde chiar se muncește).  Coarda se relaxează vineri seara și se odihnește sîmbătă, nu-i așa? Deci practic duminica te găsește deja odihnit. Dar punctul cel mai important al celor spuse aici este că  sîmbăta este singura zi în care ești efectiv liber, plutind în ea ca într-o scurtă și trecătoare, dar fericită oază de  imponderabilitate: te-ai desprins definitiv de săptămîna de lucru care tocmai a trecut în momentul în care ai ieșit din birou sau ți-ai dat jos salopeta de șantier, și plutești în liniștea fără griji a zilei de sîmbătă. Duminica nu e deloc fără griji, chiar dacă e și ea o zi liberă (și oficiala zi de odihnă) pentru că asupra ei acționează deja gravitația grea a zilei de luni. Practic duminica este ziua în care zborul fără griji al zilei de sîmbătă începe pregătirea pentru aterizare: te și vezi intrînd în birou sau îmbrăcînd salopeta.

Despre prietenie

Astăzi, după opt ore de scris la BCU, am vrut să mă relaxez cu una de citit. Mi-am luat niște dialoguri de Platon și primul volum din Istoria filozofiei de Bertrand Russel. Și chiar m-am relaxat, pt că mi-a sărit în ochi dialogul Lysis sau despre prietenie, al cărui început m-a amuzat teribil. Dialogul începe cu Socrate mergînd pe stradă și fiind agățat la o clică de făcut filozofie, căci în Grecia antică era cîte una la fiecare colț.  Doar că înainte de a accepta invitatia de a se angaja în maieutică, cum avea de obicei, Socrate întreabă dacă sînt băieți frumoși acolo și care dintre ei este cel mai frumos. Dialogul continuă printr-o mediație despre cum e cel mai bine să cucerești un băiat tînăr și frumos. Concluzia lui Socrate e că nu e bine să-l lauzi, căci i se urcă la cap și nu mai pui mîna pe el. Mult mai bine e să îl ademenești mai întîi și să îi scrii poezii în care să îi cînți frumusetea, după. Am citit cu interes și cu speranța că ce citesc se aplică și în cazul fetelor. De fapt, ce spunea el e de bun simț, dar toți bărbații cad în ispita da de face complimente unei fete pe care încearcă să o seducă, ei i se urcă la cap și el nu mai pune mîna pe ea. Despre prietenie n-am aflat mare lucru din dialogul lui Platon, decît că Socrate se încurcase foarte mult la un moment dat, încercînd să descopere dacă cei ce seamănă se adună sau se resping, dacă cel bun poate fi prieten cu cel rău și așa mai departe. Una dintre concluziile evident greșite ale lui Socrate era că cel rău nu poate fi prieteni cu nimeni, nici cu cei buni nici cu cei răi. Cei răi pot fi prieteni între ei, altfel mafia și crima organizată în general nu ar fi fost posibilă. În plus, nimeni nu e rău în totalitate, așa că ceva bun tot se găsește chiar și în cel mai rău, ca să se lipească de altcineva. Bine că a dres-o la final cînd, credincios principiului său știu că nu știu nimic, a recunoscut că după toată aventura intelectuală, de fapt habar nu are ce e prietenia. Eu, argumentînd într-un registru nihilist si modern, spun că, orice ar fi, nu e chestia aia pe care o facem pe Facebook.