Calul meu de oțel

Din păcate, n-am avut bani de un cal aluminiu, ci doar de unul de oțel. Mă refer la bicicleta mea, care e una mai ieftina, nu ca cele care costă cam cît două, trei Dacii vechi.  Și i-am zis cal pentru că astăzi, în timp ce eram cu ea pe Calea Victoriei, am fost nevoit să depășesc doi cai adevărați. Doi polițiști pe cai, cum mai văzusem eu în Stockholm și nu mai știu în ce alt oraș european, dar niciodată în București, mergeau regulamentar pe partea dreaptă a carosabilului. Calul e o creatură frumoasă, puternică, elegantă. Păcat că au murit atîția prin războaiele începute de stăpînii lor mai inteligenți. Caii ăștia doi de pe Calea Victoriei erau deosebit de frumoși și puternici și mergeau calm prin aglomerația de mașini și o bicicletă (eu). M-am trezit atunci că mă compar cu cei doi polițiști.

Caii lor, adevărați și puternici, prezentau totuși riscul de se speria, de o lua la sănătoasa și de a da peste vreun pieton. Dacă asta nu se întîmpla, era pentru că între călăreț și cal există o relație foarte bună. Pentru călăreț, calul trebuie să devină neapărat un alter ego, o ființă separată de el dar care trebuie totuși să facă parte din el sau el din ea, pentru a-i putea ghici mișcările și astfel controla comportamentul.  Calul meu, metalic și mort, nu prezenta deloc riscul de o lua la sănătoasa de capul lui, și asta pentru că bicicleta mea nu are deloc cap. Bicicleta e o simplă prelungire a corpului meu și din motivul ăsta nu poate fi deloc vorba de o relație cu ea. Se spune că unii își iubesc mașinile (care au mulți cai putere), dar aici nu poate fi vorba decît de o neînțelegere, deoarece  mașinile, în măsura în care nu au cap, adică personalitate distinctă, nu pot fi iubite. M-am simțit atunci extrem de sărac, pe bicicleta mea. Și nu pentru că e o bicicletă ieftină (nu cea mai ieftină, dar ieftină), ci pentru că era un obiect neînsuflețit și eu eram singur. Pe cînd polițistul de pe cal nu era singur.

Opoziția dintre caii de pe Calea Victoriei și bicicleta mea e doar un alt exemplu care arată că, în ciuda nenumăratelor cîștiguri ale modernității, a existat și o sărăcire fundamentală a vieții moderne, sărăcire observată doar de cele mai sensibile suflete (printre care, sic!, mă aflu și eu din moment ce compar caii cu bicicletele). Odată cu confortul, puterea și siguranța oferite de mijloacele de transport moderne, prin renunțarea la cal ca mijloc de transport am pierdut încă un tip de relație. Căci, orice altceva ar mai mai fi în pericol în modernitate, relația (cu ceilalți, cu lumea, cu noi înșine, cu ceea-ce-este-dincolo-de-lume) pare a fi categoria cea mai pe cale de dispație.

PS: Am și eu o mașină. Pe care n-o iubesc. Cel mult mă doare sufletul pentru ea cînd mai dau prin cîte o groapă, dar cam la asta se reduce relația mea afectivă cu ea. Dar și atunci e vorba tot de o neînțelegere, pentru că nu pentru ea mă doare sufletul, ci tot pentru mine, că doar eu sînt cel care o repară. Post scriptum-ul ăsta m-a ajutat să-mi clarific de ce e modernul așa de egoist: pentru că mai toate relațiile lui sînt, în ultimă instanță, relații cu el însuși.

PPS: După o discuție avută în seara asta, am aflat și eu că nu e chiar așa o priveliște insolită ce am văzut eu. Mă refer la cai. Din motive evidente, nu puteam să zic „am aflat și eu că caii nu sînt chiar așa o priveliște insolită”. Probabil am mai văzut și eu dar în capul meu i-am asociat cu orașe din alte țări (nu că aș fi văzut eu prea multe, dar cu alea pe care le-am văzut…)

Despre a fi împreună

Ce înseamnă să fii cu cineva? Lucrurile par a fi simple cînd a fi cu cineva e determinat de anumite roluri bine stabilite. De exemplu nu are sens să întrebi ce înseamnă a fi cu cineva atunci cînd este vorba de un vînzător şi un cumpărător. A fi, înseamnă în cazul ăsta a schimba bani pentru un anumit produs.

Lucrurile sînt la fel de simple atunci cînd e vorba de doi îndrăgostiţi, de exemplu. Deşi rolurile de îndrăgostiţi nu sînt specificate ca atare nicăieri, ele sînt cît se poate de reale. A fi împreună pentru doi îndrăgostiţi înseamnă a simţi că atmosfera are o puternică încărcătură electrică, la fel ca în cazul unei furtuni. Înseamnă a trăi într-o bulă în care se produc tot felul de anomalii temporale (timpul zboară altfel în interiorul ei). Pe scurt, pentru doi îndrăgostiţi faptul de  a fi împreună   este determinat la modul cel mai pur de însuşi faptul de a fi împreună cu celălat: aceasta este singurul conţinut şi finalitate a raportului.  Sigur, mai înseamnă şi a face dragoste.

Doar dragostea determină raportul de a fi cu celălalt în forma lui cea mai pură, pentru că este determinat de nimic altceva decît faptul de a fi împreună cu celălalt. Toate celelalte feluri de a fi sînt determinate de altceva, de anumite situaţii de viaţă. Orice fel de a fi împreună cu celălalt care nu este modul de a fi împreună specific îndrăgostiţilor este artificial pentru simplul motiv că este determinat din exterior de un factor străin de faptul de a fi împreună cu celălalt.

Acum, s-ar putea spune că faptul de a fi împreună este determinat în general de nevoia de socializare. Însă nevoia asta de socializare are întotdeauna un conţinut: de exemplu a spune bancuri, a avea o conversaţie interesantă, a ne plînge de cum am fost înşelaţi de partener şi aşa mai departe. Cu excepţia îndrăgostiţilor, faptul de a fi împreună cu celălat este întodeauna subordonat unui anume tip de activitate. Îmi imaginez doi soţi care nu mai sînt îndrăgostiţi şi pentru care a fi împreună nu mai înseamnă ce însemna odată. Pentru ei, a fi împreună este subordonat creşterii copiilor, certurilor domestice, problemelor financiare şi aşa mai departe.

Acum, adevărata întrebare existenţială este: ce înseamnă a fi împreună cu celălalt în absenţa oricărui context sau set de roluri care să dea conţinut relaţiei. Cu excepţia cazului îndrăgostiţilor, cînd întrebarea nu are sens pentru că faptul de a fi împreună este determinat tocmai de faptul de a fi împreună, întrebarea este una extrem de dificilă. Îmi imaginez două entităţi existenţiale care prin natura lor au în ele însele propensitatea pentru stabilirea de raporturi existenţiale cu alte entităţi existenţiale, dar care nu pot face asta în vid.  Atunci, principala lor trăsătură, care este tocmai abilitatea lor de a stabili raporturi existenţiale, ar fi amputată sau, ca să zic aşa, ar fi ca un peşte pe uscat. Vorbesc aici despre comunicare atunci cînd nu există niciun subiect şi nici nu poate fi imaginat vreunul. Despre contact cînd nicio situaţie de viaţă nu indică vreun motiv sau vreo regulă după care acesta să se întîmple. Vorbesc despre simplul fapt de a fi împreună cu altcineva. Teza mea e că, cu unica excepţie a îndrăgostiţilor, nu există aşa ceva.

Un geniu social

Un prieten irlandez pe care l-am cunoscut în Suedia, îmi povestea despre un unchi al lui din Australia (globalizarea asta…). Acum singur și bolnav, respectivul unchi mai păstra totuși ceva din scînteia care îl animase întreaga viață. Pentru scînteia asta, după ce Shane mi-a povestit cum se manifesta, eu n-am găsit alt nume decît geniu social. Mi-ar fi plăcut să îl cunosc personal pe domnul respectiv și să îl văd în acțiune, dar și povestite isprăvile lui erau impresionante.

N-o să povestesc aici întîmplările care m-au făcut să trag concluzia pe care am tras-o, o să spun doar că omul acesta avea (și probabil încă mai are, dacă nu a murit între timp) o capacitate fantastică de a relaționa cu oricine și oricînd. Relațiile dintre indivizii moderni sînt în esență dominate de rolurile pe care le joacă. Vînzător, student, muncitor, polițist etc etc, acestea sunt categoriile în virtutea cărora ne lovim unii de alții. Persoana dispare în spatele rolului și de aici anonimitatea ce caracterizează viața noastră modernă. Probabil că nu ar putea să fie altfel, dată fiind complexitatea ei, dar unchiul prietenului meu Shane, al cărui nume l-am uitat, e un exemplu viu și extraordinar că se poate și altfel. Capacitatea lui fantastică de a relaționa poate fi pe scurt descrisă ca abilitatea lui de a face abstracție de rolurile sociale, de a le ignora. Astfel, el adopta față de vînzătoarea de la brutărie o atitudine potrivită doar pentru un bun prieten. Formulele de salut, glumele făcute, familiaritatea cu totul nepotrivită care îi caracteriza atitudinea generală față de toți cei pe care îi întîlnea, ignorau în întregime prescripțiile vieții sociale.

Sigur, Shane îmi povestea că unchiul lui a avut și probleme din cauza asta, dar în general, după descumpănirea și uimirea inițială, modul lui de a fi se dovedea un fenomenal lubrifiant social. Tratînd pe toată lumea ca pe cei mai buni prieteni, necunoscuții deveneau instant cei mai buni prieteni. Omul acesta este un geniu, dacă mai trăiește, pentru capacitatea lui absolut fabuloasă de a se ridica deasupra convențiilor vieții sociale sub tirania cărora noi muritorii de rînd ne împletim destinele.

Dragoste și egoism

În cele mai rafinate și idealiza(n)te definiții ale dragostei, pe care ni le dăm noi înșine, cum putem și noi, sau le luăm din cărți, filme, povești adevărate etc, dragostea este întotdeauna opusă egoismului. Parafrazînd un cîntec celebru, unde e egoism, acolo nu e dragoste, pentru că dragostea reprezintă mereu uitarea-supremă-de-sine, sacrificiu, abandonare în și pentru celălalt și așa mai departe, ni se spune și ne spunem. Și spunîndu-ne asta, trăim o senzație de înălțare sufletească, mulțumiți fiind că, deși probabil nu o să avem noi înșine norocul să trăim dragostea ideală, am atins-o măcar în principiu, adică în definiție.

Îmi pare rău că trebuie să fiu eu cel care strică un moment așa de înălțător, mai ales că omului modern nu-i e dat să trăiască prea multe momente înălțătoare, din moment ce își petrece viața printre rafturi de supermarket, dar definiția asta a dragostei e cel puțin confuză. E confuză pentru că folosim nediferențiat cuvîntul dragoste pentru mai multe feluri de dragoste.  Grecii aveau patru cuvinte diferite pentru dragoste  (agape, filia, eros, storge) fiecare dintre ele cu sensul lui bine definit. Agape e dragostea ca sacrificiu și abandonare supremă de sine, în timp ce eros e într-un fel opusul ei, adică o dragoste care are în centru tocmai sinele celui care iubește. A ghicit deja toată lumea că dragostea romantică, aceea la care visăm cu toții, e eros. Dragostea romantică este întotdeauna strîns legată de amorul propriu. Așa se explică de ce atunci cînd dragostea romantică, eros, nu e împărtășită, ne simțim ca și cum ni se neagă valoarea umană (sînt cuvintele lui Patapievici din Zbor în bătaia săgeții, pe care le folosește cînd își amintește un episod romantic nefericit din tinerețe).

Unii, mai slabi de înger și intoxicați la maxim cu eros, ajung să se sinucidă, deoarece atunci cînd obiectul iubirii lor pleacă și nu se uită înapoi, pleacă cu o parte din propriul lor sine, și partea asta e direct proporțională cu intensitatea sentimentului. Astfel, trezindu-se singur, părăsit de iubire, respectivul se simte jefuit și de propriul sine iar a pune capăt vieții cărnii i se pare doar o simplă formalitate. E trist că în momentele alea eroul nostru nu-și dă seama că ce îl face să se simtă atît de lipsit de valoare nu e dragostea pentru o altă persoană, ci dragostea pentru el însuși. Faptul ăsta e foarte elocvent ilustrat de unele întrebări pe care și le pun toți îndrăgostiții nefericiți:  ce are ăla/aia și nu am eu ? Nu sînt destul de frumos/deștept/bogat  pentru tine ? De ce nu iubește?  și așa mai departe. În toate întrebările astea și altele similiare accentul cade întotdeauna pe eu-ul celui care nu e iubit.

Că e bine sau că e rău, asta nu știu, dar că așa stau lucrurile cînd vine vorba de dragostea romantică, adică de eros, e un fapt indiscutabil. Adică, egoismul e o parte esențială a dragostei romantice, iar dacă are sens vreodată să vorbim despre dragoste necondiționată, în niciun caz nu are sens să vărbim despre dragoste necondiționată atunci cînd vorbim de eros, pentru că eros este dragostea prin definiție condiționată : iubesc ca să fiu iubit, ador ca să fiu adorat la rîndul meu, iar dacă nu sînt iubit și adorat, atunci, dacă stau mai prost cu sinele, am șanse să mă sinucid, iar dacă stau mai bine trec repede peste cel/cea  care nu-mi răspunde la iubire și adorare și încerc să găsesc pe cineva care o va face. Deși poate unora li se va părea o descriere trivializatoare și care aruncă stelele în noroi, nu e nici mai mult nici mai puțin decît o lege a naturii…dragostei. A dragostei romantice, mai exact.

Dacă așa stau lucrurile, și așa stau, concluzia este că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie respectat ca atare. În dragostea romantică nu-mi este permis să mă gîndesc mai întîi la binele tău, să mă însor cu tine din milă etc, pentru că făcînd astfel, adică neglijînd egoismul sau nedînd Cezarului ce al Cezarului, ca să zic așa, încalc legile naturii dragostei iar asta are întotdeauna ca rezultat un dezastru. Dacă cineva prelungește o relație din milă, va observa că, deși momentan amînă suferința celuilalt, nu face altceva decît să își prelungească propria nefericire și să contribuie la agravarea suferinței celuilalt, care mai devreme sau mai tîrziu va exploda. Doar dacă cineva alege să joace rolul unui sfînt toată viața, să își ignore, adică, propria nefericire, are șanse să îl ferească pe celălalt de suferință. Însă prețul plătit e propria nefericire și nici măcar de rezultat nu poți fi sigur, pentru că în dragoste nasul funcționează ca în niciun alt departament al existenței iar partenerul  îți poate mirosi ipocrizia.

Concluzia, care se impune singură, e că în dragostea romantică egoismul trebuie să fie pe primul loc. Adică, trebuie să mă asigur de la bun început că tu mă poți face pe mine fericit/ă, pentru că nu mai astfel voi fi și eu în stare să te fac pe tine fericit/ă. Pentru cei care aleg să se agațe de o definiție greșită a dragostei, confundînd pe eros cu agape, rezultatul inevitabil este, mai devreme sau mai tirziu, ipocrizia și apoi dezastrul.