De ce e mai bună cartea decît filmul

Am mai scris despre raportul dintre literatură și film. Acum vreau să spun doar două vorbe. Întrebarea asta, în sine, e superfluă, pentru că toată lumea știe foarte bine: cartea e incomparabil mai bună decît filmul (limitînd cartea doar la acele cărți care au un potențial, oricît de redus, de a fi transpuse în film, adică în general beletristica). Dar de ce e așa, poate nu e imediat evident.

Răspunsul stă, după mine, în modul în care cele două arte acționează asupra imaginației. Filmul, în esență imagine, poate da la prima vedere impresia că e mai bogat, dar tocmai în aparenta lui bogăție stă de fapt sărăcia. Căci imaginea, poză după poză ( de aici numele american de movie, de la moving picture), e o simplă înșiruire de puncte de vedere. Prin punct de vedere înțeleg o perspectivă singulară asupra realității și din motivul ăsta extrem de limitată. Îmaginea, în măsura în care arată, limitează și arătînd face imaginația, cea mai minunată dintre toate înzestrările pe care le avem, inutilă. E imposibil să-ți imaginezi ceea ce vezi. Dacă filmul stimulează în vreun fel imaginația, o face doar postum, adică doar după ce s-a terminat și nu mai sîntem robi ai imaginii.

Pe cînd însăși esența literaturii este aceea de a stimula imaginația. Fiecare cuvînt citit creează o imagine mentală, fie ea vizuală, adică imagini concrete, sau abstractă (gînduri, judecăți, simțiri). Bineînțeles, diferența esențială între literatură și film stă în prăpastia dintre exterior și interior. Filmul, prin definiție, are ca obiect doar exteriorul, adică doar ceea ce se poate arăta  ( poate doar cu excepția unui Tarkovsky, care a încercat să ducă filmul în interior), pe cînd literatura este la ea acasă în interior, plimbîndu-se prin sufletul omului, prin subiectivitatea lui, ca pe o autostradă. Mai mult decît atît, acționînd direct asupra imaginației, literatura poate să ne prindă sau să ne aprindă cu totul și să ne facă să ne scufundăm în lumea (fictivă sau nu) pe care ne-o propune. Pe cînd filmul, prin chiar modul în care ni se oferă, nu ne lasă nicio secundă să uităm că sintem doar spectatori: privesc, deci văd un film, o realitate care nu îmi e accesibilă decît prin medierea imaginii. Sigur, poate mai important decît toate e și modul foarte diferit în care cele două arte se raportează la timp (de aici concepția lui Tarkovsky despre film ca sculptură în timp), dar despre asta nu mă simt în stare să spun nici două cuvinte, sper că deocamdată.