Sînt un disperat

După Kierkegaard, omul este o ființă disperată. Anxios pînă în măduva oaselor, posesor al unei libertăți pe care, oricum ar folosi-o, nu-și poate schimba soarta în mod esențial. Dacă te însori, vei regreta, scrie el. Dacă nu te însori, vei regreta. Fie că te însori, fie că nu te însori, tot vei regreta. Dacă te spînzuri, vei regreta. Dacă nu te spînzuri, vei regreta. Fie că te spînzuri, fie că nu te spînzuri, tot vei regreta.  Bineînțeles că de aici se revendică personajul lui Sartre din Greața, căruia toate îi erau egale, sau Străinul lui Camus, și din motivul acesta este Kierkegaard părintele existențialismului.

Dar disperarea are un conținut foarte specific la Kierkegaard, despre care nu m-aș pricepe eu să scriu  prea multe, decît poate că soluția identificată de el la disperare este recunoașterea eului că fundamentul lui nu este el însuși (această nerecunoaștere este sursa principală a disperării), ci Cel care l-a creat și recunoașterea Lui ca fundament ultim al existenței.

O să fac doar un studiu de caz cu mine ca obiect al studiului, pornind de la două tipuri de disperare identificate de Kierkegaard, anume disperarea de posibilitate și disperarea de necesitate. Disperarea de posibilitate este aceea care  se pierde în posibil și nu se raportează corect la necesar. Mai simplu spus, este atrasă constant de infinitul de posibilitate și din acest motiv îi este imposibil să se fixeze în concret și să se mulțumească cu el. Disperarea de necesitate, din contră, este fixată în concret, dominată de necesar și nu are deloc ochi pentru posibilitate. Poate toate lucrurile astea sună foarte complicat, dar sînt de fapt foarte simple și asta se vede dacă luăm un exemplu. Să presupunem că cineva vrea să se însoare. Un disperat de posibilitate riscă să rămînă celibatar pentru că este constant fascinat de numărul infinit de variante posibile. Nu se poate mulțumi cu nimic concret, pentru că posibilul îl strigă de pretudineni ca un cîntec vrăjit de sirenă. Pe scurt, i se pare că are la dispoziție o ofertă nelimitată, chiar dacă el nu e tocmai Brad Pitt. Misterul tocmai aici stă: cum de poate tipul acesta, adică eu, să fie un disperat de posibilitate știind că este departe de a fi un Brad Pitt sau un Johnny Depp etc!!?. Din păcate pentru el, uite că poate și este, adică sînt, un disperat de posibilitate.

În schimb, disperatul de necesitate se însoară prea repede. El nu acordă atenția cuvenită posibilului, se împiedică prea repede în concret. El sau ea o să se lipească definitiv de prima variantă care se întîmplă să le iasă în cale.

Ambele tipuri de disperare sunt păcate, în sensul că e păcat de săracul disperat. Primul aleargă după o fata morgana pe care n-o va atinge niciodată și probabil va muri de sete prin vreo văgăună.  Al doilea, grăbindu-se și neavînd deloc ochi pentru posibilitate, își refuză singur șansa să întîlnească la un moment o variantă care l-ar face mult mai fericit decît prima.

Fericit este doar cel capabil să dozeze bine necesarul și posibilul într-o licoare potrivită. Adică, să nu se păstreze treaz în totalitate sub efectul prozaic al necesarului, dar nici să nu se îmbete de tot cu fantasmele posibilului. Ca în cazul tuturor băuturilor, moderația e cheia și cînd vine vorba de disperare.

 

Criminalul și bocitorul oficial al lui Dumnezeu

Dacă Nietzsche a rămas pentru ceva în istorie, atunci se poate argumenta că a rămas pentru anunțul lui epocal: Dumnezeu e mort! Pentru mulți, Nietzsche e identificat cu moartea lui Dumnezeu și doar atît. În același timp, multe dintre strălucitele lui aforisme au intrat în folclor deja, fără ca cei ce le folosesc să știe cine le-a fost tată. De exemplu : Ce nu te omoară te face mai puternic sau Dacă cineva are un de ce se poate împăca cu orice cum. Dar soarta asta e inevitabilă pentru oricine ajunge suficient de mare pentru a penetra cultura populară.

Unii se gîndesc la Nietzsche ca la un criminal sadic al lui Dumnezeu, deși în realitate el a fost mai degrabă medicul legist care a constatat cu tristețe decesul. Că Dumnezeu nu era așa de mort cum credea Nietzsche și modernitatea în general acum o sută și ceva de ani, sau mai bine zis că decesul era mai degrabă social decît ontologic, e un caz celebru de eroare medicală în constatarea decesului, dar nu asta mă preocupă acum. Ce mă preocupă e să-i fac un pic de dreptate lui Nietzsche, care departe a fi fost un criminal sadic, a fost cel puțin în aceiași măsură, dacă nu mai mult, unul dintre cei care au resimțit cel mai dureros moartea lui Dumnezeu, alături de Dostoievski și alții (Poate trebuie să fac distincția: Dostoievski a resimțit-o ca pe o posiblitate în timp ce Nietzsche a trăit-o ca pe o realitate)

Ca singur argument, care, cel pentru mine, e mai mult decît suficient, o sa redau un pasaj scurt din Știința voiasă, într-o traducere personală după o traducere din engleză. Din păcate nu știu germană și aproape că îmi vine să bocesc din cauza asta.

„Cum de am fost in stare să bem marea? Cine ne-a dat buretele cu care să ștergem orizontul? Ce am făcut, cînd am desfăcut pămîntul de soarele lui? Încotro se mișcă acum? Încotro ne mișcăm noi? Departe de toți sorii? Oare nu sîntem într-o continuă cădere? Înainte, în părți, înapoi și în toate direcțiile? Mai există un sus și un jos ?  Nu cumva rătăcim printr-un nimic infinit? Oare nu sîntem bîntuiți de vid? Nu s-a făcut mai frig?” ? (sublinierea mea)