Mormoni de mii de ani

Toată lumea îi ştie pe băieţii, şi uneori fetele, îmbrăcaţi în cămaşă albă şi pantaloni negri care împart pliante religioase pe stradă şi prin autobuze. Şi toată lumea îi priveşte cu suspiciune şi cu o oarecare teamă poleită cu dispreţ, aşa cum sînt priviţi în România neortodocşii, indiferent dacă se plimbă prin autobuze împărţind pliante sau nu.

Dar nu ştiu cît de mulţi ştiu că este vorba despre Mormoni sau Biserica lui Christos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints). După reformele religioase începute în Europa spre sfîrşitul Evului Mediu, care au dus la apariţia a numeroase biserici prin contestarea monopolului Catolic asupra adevărului religios, pepiniera noilor mişcări religioase s-a mutat în America, unde bucurîndu-se de o libertate incomparabilă cu orice alt loc de pe pămînt, fiecare a fost liber să creadă după cum l-a tăiat capul, ceea ce a dus la o proliferare fără precedent în istoria umanităţii mişcărilor religioase. Dintre toate însă, Mormonismul este cea mai americană, din motive pe care nu pot să le spun aici fără să scriu un post de o lungime monstruoasă.

Dacă la noi mormonii sînt văzuţi ca un fel de instecte dăunătoare, poate un pic mai bine decît Martorii lui Iehova, care sînt văzuţi ca nişte ţînţari super-enervanţi, dar probabil mai rău decît Baptiştii, Adventiştii, Penticostalii şi alte mişcări neoprotestante care s-au integrat deja mai bine in peisajul religios local (deşi chiar şi aceştia sînt percepuţi tot ca nişte corpuri străine într-o ţară ortodoxă cum e România), în America lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, a fi diferit din punct de vedere religios este cel mai natural lucru din lume. Probabil ăsta este şi motivul principal pentru care America este cea mai religioasă ţară din lume, dar asta e altă poveste.

Din punctul de vedere al perspectivei româneşti asupra mormonilor (cea care îi vede ca pe nişte dubioşi finanţaţi din fonduri oculte pentru a corupe dreapta credinţă a românilor- ar fi foarte intersant pentru români să ştie cîte sacrificii face un misionar mormon pentru credinţa lui: cum renunţă la studii sau la serviciu, cum învaţă o nouă limbă, cum îşi finanţează singur parte din toate cheltuielile şi multe altele), nu poate fi decît ironic că în momentul de faţă există 45% şanse ca următorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii să fie mormon. Căci Mitt Romney, contracandidatul lui Obama la alegerile din toamna asta, este mormon.

Hai să mai zic odată, un pic altfel: preşedintele celei mai mari puteri din istoria umanităţii, deci cel mai puternic om din istoria umanităţii, ar putea foarte bine să fie mormon, adică unul dintre tipii ăia care vor să ne piardă nouă sufletele ortodoxe de mii de ani cu balivernele lor (de fapt Romney a făcut exact un astfel de misionarism în Franţa, în 1968). Uite, asta numesc eu şoc cultural!

Triumful probaţiunii

Kafka a fost cel care a arătat mai bine decît oricine legătura dintre birocraţie şi absurd sau monstruozitate. În Metamorfoza, de exemplu, în care cineva se trezeşte într-o dimineaţă transformat într-un vierme uriaş, birocraţia este folosită pentru îmblînzirea monstruosului. Pînă la urmă, nici faptul că eşti un vierme uriaş nu e o scuză destul de bună pentru a întîrzia la birou. În Procesul, birocraţia este ea însăşi monstruosul, producînd absurdul în care individul este înghiţit fără speranţă.

De cînd lucrez în probaţiune, am avut mai mult de o singură ocazie de a observa potenţialul birocraţiei de a crea absurdul şi monstruosul, dar în vara asta mi-a fost dat să văd şi să trăiesc nişte forme ale absurdului chiar mai subtile decît cele imaginate de Kafka.

Am mai scris aici despre reforma vestimentară în justiţie, dar atunci eram ignorant şi nu ştiam cum stau lucrurile. Se pare că unii dintre colegii mei au complotat pe ascuns cum să dea lovitura de graţie indecenţei. Unele probleme erau, recunosc, reale. Probaţiunea are de-a face cu oameni care îşi găsesc cu greu locul în lume, deci e de aşteptat să îşi găsească cu greu şi cele mai potrivite haine în dulap pentru a se prezenta la supraveghere (asta în cazurile fericite în care au un dulap cu haine). Era firesc deci ca unele dintre persoanele aflate în supravegherea noastră să apară în ţinute indecente (deşi nu e deloc limpede ce înseamnă decent, în ciuda a ceea ce cred nişte dogmatici).

Deci dintre toţi oamenii care intră în judecătoria sectorului 3, unde din întîmplare îşi are probaţiunea sediul, ai noştri erau cei mai naşpa. Nu toţi, bineînţeles, doar cîţiva. Şi aici s-a făcut primul pas într-o direcţie totalitaristă (în acelaşi registru al fascismului sau comunismului, care la urma urmelor sînt acelaşi lucru), adică o chestiune personală a fost transformată într-o chestiune publică. Consilierul de probaţiune care ar fi trebuit să rezolve personal problema cu neruşinatul indecent, a decis că e mai uşor să facă din asta o regulă publică, impusă de sus şi la fel pentru toată lumea. Dacă esenţa probaţiunii este munca directă şi individualizată cu persoana supravegheată, atunci prin promulgarea acestor dogmatice reguli ale decenţei in abstracto consilierul de probaţiune îşi recunoaşte impotenţa profesională. Eu nu recunosc nimic, pentru că pe mine (şi pe alţi colegi) nu ne-a întrebat nimeni dacă suntem de acord cu legiferarea decenţei.

Situaţia la care s-a ajuns nu frizează absurdul, este de-a dreptul absurdă. Căci oricîtă imaginaţie ai avea, tot nu poţi să defineşti decenţa vestimentară. Pantalonii scurţi sînt indecenţi? Atunci cînd ai de-a face cu birocratizarea decenţei, care nu înseamnă nimic altceva decît impunerea arbitrară, adică din senin, a unor reguli ca şi cum ar fi vreo lege a naturii, atunci pantalonii scurti devin indecenţi. Asta nu e în sine absurd. Absurd devine atunci cînd o fusta mai scurtă decît nişte pantaloni scurţi nu e indecentă, deşi descoperă mai mult, pentru că e fustă şi nu pantaloni. La fel, nişte pantaloni sînt indencenţi chiar dacă sînt cu o palmă mai jos de genunchi, pentru niciun alt motiv decît acela că se potrivesc definiţiei indecenţei aşa cum a fost ea arbitrar promulgată. Birocraţia nu e decît o monstruoasă tautologie cu puterea de a se autoreproduce la infinit. Absurdul e instituirea unei reguli arbitrare ca principiu unic de filtrare a realităţii, orb şi surd la complexitatea şi nuanţele infinite ale acesteia.

Exemplu de absurd. Unui supravegheat al meu în vîrstă de aproape 60 de ani, la care singura chestie lucie e sărăcia, nu i s-a permis accesul deoarece deşi avea pantaloni lungi, avea papuci. Aşa că s-a dus înapoi pînă în Ferentari unde locuieşte el şi acolo a făcut rost de nişte pantofi, doar că pantofii de care a făcut rost erau cu cîteva numere mai mari. Aşa că omul nostru s-a întors tîrşîind după el nişte pantofi mult mai mari decît măsura lui. Dacă asta nu e indecent, atunci nu ştiu ce mai e! Iată cum dogmatizarea decenţei nu poate sfîrşi decît în absurd, într-un monstru cu multe capete care nu poate fi decît  personificarea indecenţei înseşi.

Dar probaţiunea se poate lăuda astfel cu reuşita de a fi impus o regulă valabilă pentru tot restul judecătoriei. Noi, care nici măcar nu avem dreptul să întrebăm de ce o uşă trebuie închisă, după cum scriam aici, am reuşit dintr-o dată să impunem o regulă valabilă pentru toată judecătoria. Spun noi pentru că am fost făcut şi eu, fără voia mea, complice la această nobilă realizare. Regulă pentru care jandarmii de la intrare probabil ne urăsc, pentru că le-am făcut munca mult mai grea: nu e uşor să explici cuiva, cînd afară sînt 40 de grade, de ce dintr-o dată pantalonii scurţi şi papucii au fost interzişi, că trebuie să se ducă acasă şi să schimbe dacă vrea să îşi rezolve problema. Cum spuneam şi altă dată, un alt lucru bun este că măsura asta a creat locuri de muncă, e drept, la negru: nu de puţine ori supravegheaţii noştri apar în pantaloni în care ar mai avea loc încă unul ca ei, închiriaţi de la băieţii şmecheri de pe strada Ilfov.

Ceva se schimbă în sfîrşit şi în justiţia românească

Toată lumea ştie că justiţia are la noi în ţară probleme grave: corupţie, ineficienţă cauzată  de supra-aglomerare pe de o parte şi incompetenţă pe de altă parte sînt doar cîteva dintre cele mai serioase.

Dar am veşti bune. În Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (poate şi în alte părţi) a început reforma în justiţie. Reforma a început cu publicul, nu cu sistemul, dar tot e ceva. Astfel, de ceva timp, mai exact de cînd a început canicula, în Judecătoria Sectorului 3 s-a pus capăt tuturor obscenităţilor. Sau doar celor vestimentare. Astfel, a devenit obligatorie ţinuta decentă, unde decent înseamnă că nu e voie cu pantaloni scurţi (femeile au voie cu fuste la fel de scurte sau chiar mai scurte) şi cu papuci sau sandale.

Decenţa, aşa cum a fost ea definită de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, e o chestie extrem de ambiguă şi volatilă. În plus, în ceea ce priveşte decenţa, justiţia nu e doar oarbă, dar şi analfabetă.  Dar acestea sînt detalii birocratice, absurde ca toate detaliile birocratice. Ce contează este imaginea de ansamblu, şi anume că în sfîrşit se mişcă ceva în ţara asta. În eliminarea pantalonilor scurţi şi a papucilor se întrevăd razele unei lumi mai bune. Dar nu doar justiţia are de cîştigat din povestea asta, ci şi economia. Căci din cîte am auzit, pe la porţile judecătoriei a înflorit o adevărată industrie constînd în închiriatul de ţinute decente. Iată cum jutiţia creează noi oportunităţi de afaceri pentru cei din categoria parcangiilor, categorie pe care ar trebui să încerce să o elimine  de fapt. Dar nu-i nimic, toate începuturile sînt grele. Important e că se mişcă ceva, că decenţa prevalează şi va învinge!

Fantoma lui Luther

Poate nu e o întimplare că m-am apucat să-l citesc pe Luther tocmai acum, cînd mă aflu într-o țară luterană. Suedia e una dintre țările în care Luther a cîștigat o victorie strălucită cu Papalitatea și Catolicismul. Deși nu mi-e clar de ce m-am apucat să-l citesc, sînt fericit că m-am apucat. Știam că e mare, adică, nu oricine e în stare să schimbe istoria așa cum a schimbat-o el. Dar doar citindu-l pot să îi apreciez adevărata măreție.

Mi-am amintit acum că Cioran nu putea să îl sufere pe Luther, dar nici pe Sf. Pavel nu prea îl înghițea Cioran. Cred că înțeleg de ce. Luther e plin de optimism și seninătate, pe care le-a cîștigat cu greu, tăindu-și cu riscul vieții o cărare prin jungla de superstiții catolice pînă a ajuns la lumina evangheliei, adică pînă a înțeles că salvarea e un dar din partea lui Dumnezeu pentru chinuita ființă umană. Pe de altă parte, Cioran făcuse virtuți din pesimism, cinism, nihilism. Cum mărturisea la bătrînețe, îl luase pe „nu” în brațe și n-a mai fost în stare să scape de el toată viața.

Dar nici măcar Luther nu a fost perfect. Eu credeam că doctrina predestinării a fost doar „vina” lui Calvin, dar citindu-l pe Luther îți dai seama că sîmburii erau de fapt la el. Pe scurt, doctrina predestinării spune că Dumnezeu alege cine să fie salvat și cine să fie pierdut. Sigur, doctrina asta e diabolică și e extrem de interesant de văzut cum anume a reușit ea să-și facă loc în mințile unor oameni așa de mari și așa de…dumnezeiești. Dar, curios lucru, așa diabolică și greșită cum e, doctrina predestinării a jucat în istorie un rol mai important decit orice altă doctrină religioasă, probabil. Cel mai mare sociolog dintre cîți au fost vreodată, Max Weber, a arătat în mod strălucit cum calvinismul, în special prin doctrina predestinării, a crea ceea ce el a numit etica protestantă și cum a această etică a jucat un rol esențial în apariția capitalismului modern. Și ce ar fi lumea noastră fără capitalism?! E greu de imaginat, dar ar fi cu totul altceva decît ce e astăzi.

Încerc un sentiment frumos, citindu-l pe Luther în Suedia, ca și cum aș fi într-o poveste în care eu sînt cel care trăiește finalul fericit în locul unor personaje care, deși au luptat pentru el, n-au apucat niciodată să-l vadă cu ochii lor.

Sigur, finalul nu e pe deplin fericit, depinde de unde privești și cu ce gînduri în inimă. Protestantismul în general și lutheranismul în special au fost  motoare extrem de importante ale secularizării lumii moderne-asta în termeni mai sociologici, în termeni mai romantici secularizarea e cunoscută ca moartea lui Dumnezeu- Reforma avînd  efectul pe care  tot Max Weber l-a numit dezvrăjirea lumii. Dar despre asta mai multe în teza mea de doctorat.

Cum s-a inventat minciuna

Citeva picături rătăcite mi-au distrus tastatura laptopului. Trebuie să recunosc, e  o performanță, pentru cîteva picături. Dacă aș fi vărsat un pahar, n-ar fi fost mare lucru, dar cîteva picături venite din senin, ca o ploaie de vară cu soare, și care au reușit să-mi facă o pagubă de minimum o sută de euro, merită un premiu pentru excelență.

Dar n-a fost numai asta. Abia acum mi-am primit datele contului personal pentru a putea accesa reteaua unversității Uppsala. Suedezii ăștia sînt foarte atenți cu toate, nu doar cu gunoiul. De exemplu, n-ai voie să mergi cu bicicleta pe unde se merge pe jos și trebuie neapărat să ai lumină chiar dacă toate drumurile sînt luminate. Sau, pentru că o să pot accesa internetul doar prin contul personal, oamenii ăștia or să știe în fiecare secundă pe unde mă plimb pe net. Big brother is watching.

Ieri am terminat de citit o carte mare scrisă de un om mare. Cartea a avut aproape o mie de pagini iar tipul e Charles Taylor, un mare filosof și sociolog, care are aproape doi metri înălțime. Apoi am văzut un film, The invention of lying.

Cînd m-am apucat să văd filmul, nici nu-mi imaginam că o să aibă vreo legătură cu cartea pe care tocmai o terminam, după o săptămînă întreagă de citit la ea. Aș putea spune despre filmul ăsta că e un fel de fantasy, ca Stăpînul inelelor dar fără efecte speciale. Pe scurt, ni se propune o lume în care nimeni nu a mințit niciodată. Uitîndu-mă la film, mi-am dat seama că o astfel de lume e mult mai greu de imaginat decît cele din Stăpînul inelelor, Harry Potter și Star Wars la un loc. Filmul e o comedie, și nici nu prea putea să fie altceva, pentru că o astfel de lume, în care toată lumea spune întotdeaua și fără ezitare adevărul, ar fi de tot rîsul. Acum, cine mă cunoaște un pic, știe că nu sînt vreun om fără niciun fel de principii morale. Chiar dacă, uneori, mă comport ca unul. Ba din contră, sînt chiar un tip religios. Sînt mereu cu capul în nori, deci mereu cu un ochi înspre transcendent. Dar ce vreau să spun e că în condițiile în care trăim, în care binele este la tot pasul amestecat cu răul  ( Iisus zicea că grîul va fi pînă la sfîrșit amestecat cu neghina) să te aștepți ca toată lumea să spună mereu adevărul este mai mult decît utopic. E inimaginabil. Acum m-am convins definitiv că am dreptate cînd citesc porunca opta (cea care se referă la minciună)  în modul meu special, adică, ca interzicînd distorsionarea adevărului cu scopul de a face rău și atîta tot. Să nu mărturisești strîmb ÎMPOTRIVA aproapelui tău! E limpede ca bună ziua ce vrea să spună și toți cei care o citesc la modul absolut, ca interzicînd minciuna în genereal, se înșeală amarnic și ar trebui să deschidă mai bine ochii către lume și către ce scrie acolo.

Revenind la film, e o comedie foarte reușită pentru că premizele sînt absolut excepționale. Imaginați-vă ce putere poate avea un om care trăiește într-o lume în care minciuna e inconceptibilă  (nici nu există un cuvînt pentru ea) și care dintr-o dată descoperă minciuna. Omul ăsta va deveni fără îndoială cel mai puternic om din lume. Și cam asta se întîmplă și cu eroul nostru. Numai că ăsta e momentul în care filmul ia o întorsătură urîtă. Adică atunci cînd nu mai vrea să fie comedie și se hotărăște să devină serios. Pe patul de moarte al mamei, eroul nostru îi spune acesteia, care murea de frică știind că o să moară, că moartea e un lucru frumos, că nu e deloc sfîrșitul, ba din contră, e de-abia începutul. Dincolo p așteaptă toți cei pe care i-a iubit vreodată și o vilă imensă, numai a ei, în care să trăiască veșnic. Bineînțeles că mama lui îl crede și moare cu un zîmbet mare pe față. Dar minciuna albă a eroului nostru a fost auzită și de o soră care a răspîndit imediat vorba despre cum e cu lumea de dincolo. În secunda următoare, eroul nostru se trezește în centrul atenției întregii lumii. Toți ochii sînt pe el așa că n-are încotro decît să le spună încă odată, de data asta ceva mai elaborat, ce se întîmplă după moarte. Așa se face că eroul nostru devine dintr-o dată un fel de Moise, un fondator de religie.

Acum, ce vrea să spună filmul, e cît se poate de evident. Într-o lume în care nu ar exista minciună nu ar exista nici religie, pentru că religia e evident rodul unor fabulații mai mult sau mai puțin vinovate. Dar dacă te uiți mai atent, îți dai seama că, comedie sau nu, luînd poziția asta filmul se face de rîs. Dacă are dreptate, atunci greșește. Adică, dacă într-adevăr religia e rodul unor fabulații și atîta tot, fără să corespundă niciunei realități, atunci ea ar fi putut să apară doar într-o lume în care ea ar fi prima minciună. Că minciunile tipului din film, am uitat cum îl cheamă, au putut să se transforme într-o religie s-a datorat în întregime faptului că în lumea asta nu exista minciună astfel că orice ar fi spus un mincinos era preluat imediat și fără rezerve ca adevărul suprem. Dar, din cîte știu eu despre istorie, n-a existat niciodată o astfel de eră. Povestirea evoluționistă ne spune că viața este rezultatul supraviețuirii celui mai puternic, deci al unui șir neîntrerupt de crime și minciuni. Așadar, filmul își fură singur căciula ca să zic așa. Pînă și Durkheim, unul dintre cei mai mari demistificatori ai religiei a fost nevoit să recunoască faptul că, citez, dacă religia a supraviețuit atîtea mii de ani este pentru că fără îndoială corespune unei realități. El ghicește că realitatea asta e societatea însăși, dar  era sociolog, e de înțeles.

O comedie frumoasă dar care o dă în bară cînd își propune să fie serioasă și să mai bată un cui în sicriul religiei. Nu pot s-o judec decît ca superficială. Altfel ar fi fost o comedie foarte reușită. La feș de superficial e și Sam Harris cînd scrie o carte de vreo 200 de pagini, The end of faith, în care tună și trăznește împotriva religiei. După el, oricine crede e un retardat. Mă recunosc cu plăcere retardat în cazul ăsta. Dar o avea dreptate Sam Harris? Pentru că Charles Taylor, tipul mare de care ziceam la început, a scris o carte de o mie de pagini în care a arătat ce rol a jucat religia în însăși devenirea lumii noastre moderne și ce rol esențial continuă să joace în experiența umană.  O mare diferență între cei doi. Primul crede că din cîteva de condei poate elimina credința din peisajul omenesc ( după el, Dumnezeu n-ar trebuie să însemne pentru noi astăzi nimic mai mult decît înseamnă, de exemplu, Zeus, Afrodita, Ra etc). Al doilea scrie o carte incredibil de bogată ( care i-a adus și premiul Templeton în 2007) în care arată cum religia e în mod inextricabil legată de tot ce înseamnă umanitate și cum însăși cultura științifică și umanismul exclusivist care domină astăzi arena viziunilor despre lume, este produsul religiei, mai exact al reformelor (în special Calvinismul) din secolul cinșpe, șaișpe.

Dar, iar am scris prea mult. În final,  recomand filmul ( despre care aș vrea să scriu ceva și în engleză ca să pot posta pe imdb.com) dar mai ales cartea ( A secular age , Charles Taylor). Evident, una dintre recomandări e mult mai tenantă decît cealaltă.