O altă întîmplare funny

Ies din metrou și plantez comod pe una din scările rulante care ne scoate din burta pămîntului înspre lumina zilei. Îmi place metroul, îmi plac scările rulante, îmi place să mă uit la oameni. La metrou, ca și în aeroport, e un aer care se așează pe lucruri ca praful și le dă un anumit lustru. Imaginar, știu, dar real. Pentru că, dacă nu știați, lucrurile imaginare sînt la fel de reale ca celelalte. Undeva la cîteva persoane în fața mea o doamnă în virstă are un fel de cărucior pe care încearcă neîndemînatic să-l aterizeze de pe banda rulantă. Dacă ar fi fost un avion, l-ar fi prăbușit, dar pentru că nu e avion tot ce face e să blocheze pentru o secundă alunecarea oamenilor de pe banda rulanta. Individul din fața mea, căruia i-aș fi zis domn dacă nu ar fi urmat scena pe care urmează să o povestesc, a împărțit secunda de blocaj în două și fix la jumătatea ei a decis să dea frîu liber animalului rău și prost din el. Mai exact, a dat un șut puternic căruciorului care virase deja ușor la stînga, după care el a virat rapid la dreapta accelerînd și bombănind. Doamna în vîrstă a bombănit și ea încercînd patetic să repare ceva din demnitatea care tocmai îi fusese ciobită. Eu nu mai văzusem chiar așa ceva la metrou așa că încercam să înghit nodul de indignare care mi se pusese în gît și să merg mai departe. Ceea ce am și făcut, doar că doi pași mai încolo, înainte de scările de piatră, cineva mă strigă. Trecusem deja de el dar mi-am întors capul. De obicei întorc capul. Un tînăr cu ochelari și un aspect general ce inspira simpatie mă roagă să îl ajut. Vrea să ajungă sus. În prima secundă îmi închipui că e nevăzător și mă uit în ochii lui unde mă întîmpină lumina vederii. Nu e orb. Tragedia lui e e că nu poate să meargă la fel ca mine. Are cerebral palsy (cum îi zice în românește? paralizie cerebrala?), ca fiul lui Mr. White din Breaking Bad, doar că nu are nici cîrje, nici cadru de mers, nici alt ajutor de mers, în afară de mine. Nimic nu mă face mai fericit decît să fac și eu ceva frumos și bun pe lumea asta, și să ajut pe cineva condamnat la o viață de chin kinetic mi se pare frumos. De sus pînă jos trece prin mine un curent format din mai multe feluri de fiori, fiori de milă fără margini (nu pot să-mi imaginez nici măcar pentru o secundă cum ar fi să fiu în locul lui Marian- făcusem deja cunoștință), fiori de dezorientare existențială (de ce trăim într-un univers care permite diferențe atît de mari între indivizi și sorții lor?) și indignare civică (de ce Bucureștiul e o junglă ne-navigabilă pentru oricine se întîmplă să dispună total și fără cusur de uzul celor două picioare din dotare?), în timp ce Marian îmi povestește drama lui zilnică. De obicei trebuie să întrebe de multe ori pînă găsește un binevoitor dispus să piardă zece minute din viața lui ca să urce scările cu el. Cea mai proastă zi a fost cînd a trebuit să întrebe de treizeci de ori pînă a găsit un binevoitor. Azi a trebuit să întreb doar de șapte ori, tu ești al optulea, îmi spune în timp ce se agață de mine ridicîndu-și cu greu piciorul drept și inert pe următoarea treaptă. Eu fierb în continuare de indignare, indignare față de lumea mare și rea indiferentă și oarbă la dramele de lîngă ea. Marian îmi spune că i-ar prinde foarte bine un cadru pentru mers, doar că e 200 de lei și nu își permite. În gîndul meu se înfiripă imediat gîndul, 200 de lei, o nimica toată, eu și prietenii mei (poate chiar ne-prietenii de pe Facebook) putem pune mînă de la mînă pentru a cumpăra cadrul fără ca gestul nostru să ajungă să aibă nici cea mai mică nuanță de sacrificiu în el). Marian, îi spun, n-ai vrea să bem un suc într-o zi? Să-mi dai numărul tău de telefon. El se înseninează la față și îmi spune, de obicei nu găsesc pe cineva să mă ajute să urc scările, să mă cheme cineva la un suc e deja ceva extraordinar. În timp ce eu continuam să mă scald în endorfinele eliberate cu ocazia respectivă, ajungem sus. Marian se reazămă de gura metroului în timp ce eu îmi scot telefonul. Îmi notez numărul lui și îi dau un bip. Să te adaug și pe Facebook, îi spun, gîndindu-ă că e mai ușor să vorbim acolo decît la telefon. Totul e mai ușor pe Facebook, și pe cît e de mai ușor pe atît e de mai fără substanță, dar asta e altă poveste. Îmi spune numele complet, Marian I., care apare în capul liste. Ăsta sînt eu, zice el. Pun degetul pe Marianul virtual și primul lucru care îmi sare în ochi e că avem un prieten comun, și nu orice prieten comun ci tocmai persoana pe care eu venisem să o întîlnesc la Univerii. Măi să fie, zic în sinea mea, funny, foarte funny! Îl cunoști pe Cornel D., întreb? El se uită la mine cu o expresie pe care am înțeles-o doar cinsprezece minute mai tîrziu cînd stăteam la masă cu Cornel D., și spune, da, da, m-a ajutat acum cîteva zile să urc scările, un om foarte bun. I-auzi, mă gîndesc, cine seamănă se-adună! – gîndindu-mă la mine și la Cornel D. Îl părăsesc pe Marian care îmi face o urare cam definitivă pe măsură ce mă depărtez de el, anume să ai o viață frumoasă, pe care eu o interpretez ca izvorînd din durerea a mii de promisiuni nerespectate, nu din altceva. Nu-i cazul pentru așa ceva, îi spun în gînd, o să ne vedem la un suc. Pe Cornel îl găsesc la masă discutând afaceri cu două persoane pe care nu le cunoșteam. Mă prezintă, mă prezint și în primul moment de liniște pe care îl prind îl întreb pe Cornel, îți spune ceva numele Marian I. Cornel se uită la mine puțin nedumerit și mă întreabă, de ce? – ți-a scris și ție vreun mesaj? Eu mă uit înapoi și mai nedumerit și zic, nu, nu mi-a scris, l-am ajutat chiar acum să urce scările aici la metrou. Avea cadru? –întreabă Cornel. Nu, n-avea cadru, de fapt chiar mi-a spus cît de greu îi e să strîngă 200 de lei ca să-și cumpere unul. Peste fața lui Cornel trece o umbră roșie, își aprinde telefonul, intră pe Facebook și îmi arată o poză cu Marian zîmbind fericit sprijinindu-se de un cadru. L-am ajutat acum cîteva zile să urce scările, spune Cornel, și mi-a spus aceeași poveste. În momentul ăla îmi dau seama ce s-a întîmplat și deodată mă simt trădat, dar nu la fel de mult ca dl. Cornel D., care e o persoană mai publică și mai celebră decît mine, și care și pus publicitatea și celebritatea în slujba lui Marian, ajutîndu-l nu doar să își cumpere un cadru dar invitînd lumea să facă donații într-un cont bancar, unde mulți chiar au facut.

Funny, nu?

P.S.

Am continuat să discutăm despre Marian, întorcînd povestea pe toate părțile, dar era limpede ca lumina zilei că fusesem păcăliți, noi și cine știe cîți alții. Da, fără îndoială Marian înșela lumea cu sînge rece. Asta era realitatea. Dar nu toată realitatea. Toată realitatea era că Marian era într-adevăr un individ chinuit care poate se simțea îndreptățit să înșele întreaga lume și pe care în inima mea îl înțelegeam și îl simpatizam chiar și după ce aflasem că mă mințise cu sînge rece. Întrebarea este, după șocul revelației, mai am chef să-l invit la suc? Ar mai vrea el să vină? Nu știu dacă vreau să știu.

Anunțuri

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Batman Dark Knight Rises sau simulare de ne doare

Nu conţine spoilere

E foarte greu să vorbeşti despre ultimul film din seria Batman a lui Christopher Nolan fără să vorbeşti şi despre legătura   lui alambicată cu realul. Ce vreau să spun, fără a vrea neapărat să aduc un omagiu deosebit lui Baudrillard, este că astăzi realul tinde să dispară în ceea ce el numea simulare, şi asta se vede foarte bine în Batman.

Să zicem că te duci la film, la avanpremieră, cum am fost eu aseară. Dintr-o dată pe scenă se urcă un tip vopsit, un clovn, un joker. Faci rapid o mie de conexiuni şi îl integrezi în logica spectacolului: ştii că Jokerul e marele duşman nebun la cap al lui Batman din filmul anterior (Dark Knight) şi tragi concluzia că apariţia asta pe scenă nu e decît o încercare de a face spectacolul mai real. La un moment dat jokerul scoate o mitralieră şi o grenadă. Nu te sperii, chiar dacă vezi mitraliera şi grenadele. N-ai de ce: pentru că ştii că nu sînt reale, din moment ce sînt spectacol. La un moment dat Jokerul aruncă o grenadă care face bang şi flah şi fum. Efectul ţi se extrem de real, dar nici atunci nu crezi că e cu adevărat real. Abia cînd gloanţele încep să-ţi şuiere pe la cap şi în isteria generală vezi sîngele ţîşnind de peste tot, abia atunci te împaci cu realul ca real, abia atunci s-a risipit de tot iluzia spectacolului. Şi parcă nici atunci nu-ţi vine să crezi. Dacă totul este de fapt o înscenare? Morţii din jurul tău ar putea fi foarte bine actori, iar sîngele şi gloanţele ar putea fi false.

Simularea, după cîte înţeleg eu, înseamnă nu falsificarea realului, ci înglobarea lui într-o logică care îl face irelevant, în sensul că îşi pierde prioritatea ontologică. Altfel spus: o mitralieră devine incapabilă să îşi mai desemneze propriul adevăr, îşi pierde puterea de referinţă iar rezultatul e un spaţiu în care semnele plutesc libere de legătura lor cu realul, realul însuşi fiind retrogradat ontologic la statutul de simplu semn; ceea ce Baudrillard numea hyper-realitate.

La un moment dat simţi un cuţit rece care îţi trece prin stomac. Duci mîna acolo instinctiv şi simţi lichidul cald care începe să curgă. E roşu şi real. Înţelegi atunci că doar moartea mai e capabilă să pună lucrurile la locul lor.

Pentru cine nu ştie, povestea asta chiar s-a întîmplat într-un cinematograf din Colorado la avanpremiera ultimului film din seria lui Nolan despre Batman: Dark Knight Rises. Am fost şi eu aseară la avanpremiera din România la cinematograful Samsung IMAX (sîntem foarte norocoşi că avem un IMAX în Bucureşti, eu vă sfătuiesc să-l vizitaţi). Am fost puţin iritat cînd am văzut doi paznici la intrarea în cinematograf (mi se pare că avem prea mulţi paznici), dar mi-am adus imediat aminte că de vină trebuie să fie Jokerul adevărat care a omorît 15 oameni şi a rănit 50 în Colorado.

Însă nu avem de ce să ne temem:  societatea românească e structural incapabilă să producă nebuni ca James Eagan Holmes; pentru asta sînt în stare oricînd să bag mîna în foc (societatea noastră e specializată pe producerea rebuturilor intelectuale gen Victor Ponta, clovnilor gen Diaconescu şi Becali etc etc). Şi în plus, în România nu e deloc uşor să faci rost de grenade şi mitraliere.

Mi-a plăcut foarte mult filmul, şi o să-l mai văd. Dar recunosc acum că parcă avea dreptate Roger Ebert cînd spunea că îi lipseşte acea „aproape perfecţiune” pe care avut-o Dark Knight. Şi cu toate astea reuşeşte să ridice probleme mai serioase: dacă primul se centra în primul rînd pe dileme etice, acesta aduce în discuţie dileme globale (capitalism, comunism, Occupy, terorism, problema nucleară, Revoluţia Franceză şi multe altele)

Dar să nu mă pronunţ după ce l-am văzut doar o dată…

Oameni de ceară

Toţi oamenii mari au spus la un moment dat nişte prostii mai mari de cît ei. Faptul că ai un intelect mai puternic decît al 99,99 % din populaţia lumii, nu te scuteşte de greşeli comice. Errar humanum est, nu-i aşa? Şi- asta  e toată latina mea. (Tocmai mi-a ieşit o rimă, pentru cine n-a observat)

Am vizitat ieri muzeul figurilor de ceară din Madrid (16 euro e destul de mult pentru un bilet, dar ţinînd cont de faptul că în preţul biletului intră o călătorie cu trenul groazei şi un simulator de montagne-russe…)  şi mi-am amintit de ceva spus de Immanuel Kant,  zeul raţiunii pure, în Antropologia din perspectivă pragmatică. Ţinînd cont de faptul că el vorbea serios cînd a scris ce a scris, faptul e astăzi mai mult decît comic.  O să spun imediat despre ce e vorba.  După părerea mea, atunci cînd vizitezi un muzeu cu oameni de ceară, pierzi toată distracţia dacă priveşti figurile de la distanţă. Trebuie să te apropii de ele pînă unde ai putea să le simţi respiraţia, dacă ar avea. Din cînd în cînd, mai vezi cîte o figură de ceară care simulează respiraţa, cum ar fi un model ce pozează pentru un pictor celebru, şi căruia i se ridică şi coboară sînii masivi, ca şi cum ar respira. Din păcate, nu era vorba de un nud, aşa că aparatele de simulat respiraţie stăteau bine ascunse  în spatele unei rochii ce nici măcar nu avea decolteu. Dar să revin: trebuie să te apropii de figurile alea de ceară pînă acolo unde ai putea să le simţi respiraţia, să le priveşti în ochi şi să observi cele mai mici detalii de pe piele. Dacă o să faci asta, o să ai senzaţia că ai în faţă o persoană vie al cărei spaţiu intim tocmai l-ai invadat şi care, din motivul ăsta, trebuie să reacţioneze cumva. Numai că nu reacţionează, dar ţie ţi se pare că ar putea, iar din opoziţia asta rezultă o tensiune pe care o poţi prelungi la nesfîrşit, dacă vrei, stînd acolo, nas în nas cu o figură de ceară.

Ce zicea Kant? Nu ştiu cum arătau manechinele din vitrinele de pe vremea lui, în niciun caz nu la fel de bine ca cele pe care le aranjează Puiu în zilele noastre. Oricum ar fi arătat, referindu-se la ele, Kant spunea  că manechinele trebuie să fie astfel făcute încît să nu semene prea mult cu oamenii din carne şi oase, pentru că faptul ăsta ar avea o nu ştiu ce semnificaţie metafizică care ar tulbura ordinea raţională a Universului. Sînt curios cum s-ar simţi Kant dacă ar vizita muzeul pe care l-am vizitat eu aseară. Aş fi dispus să-i plătesc eu cei 16 euro, chiar dacă, sînt sigur, Kant nu ar vrea să profite de trenul groazei sau de simulatorul de montagne-russe, considerîndu-le mult sub demintatea lui de părinte al raţiunii pure. Şi eu l-aş înţelege perfect. La fel de curios sînt ce părere ar avea Kant de realităţile noastre virtuale, în care ne putem alege după plac identităţile, de manipularea genetică şi clonare şi, mai ales, de emanciparea femeii, care, după el, e făcută dintr-un material metafizic inferior celui din care e făcut bărbatul.