O navă spațială

 

fata cu fragi

Toată vara am stat la soare. La un moment dat eram negru, foarte negru. Toată vara am murit de cald. La un moment dat mi se părea că am murit și am ajuns în iad, atît de cald era. Dar doar din acest punct de vedere, pentru că altfel vara mea a fost destul de ruptă din rai. Deci nu mă plîng. Deloc. Vreau doar să spun că la un moment dat căldura mi se părea un blestem. Acum deja s-a răcorit puțin și deja caut soarele și căldura ca și cum aș fi trăit la Polul ord în ultima vreme. Așa că ieri am stat cîteva ore la soare, pe care l-am sorbit ca și cum nu l-aș mai fi văzut de cîțiva ani. Așa e omul, uită repede. Sau cel puțin așa sînt eu, uit repede. Uitasem și să mai scriu. Uitasem că nimic nu mă face să mă simt mai plin de sens decît scrisul. Am făcut lucruri mai importante, lucruri care îmi asigură existența, și am uitat că, orice ar fi, singura existență care merită asigurată e doar una care e îmbibată în sens. În fine, ieri am citit Fata cu fragi și am scris și mi-am amintit ce bine e să te scalzi în sens, iar faptul că în același timp mă scăldam și în lumina aurie și călduță, potrivită, a soarelui de toamnă, a făcut îmbăierea mea și mai minunată.

Uitasem să mai scriu și aici. Dar în momentele astea îmi aduc aminte. Chiar dacă am lucruri mai importante de făcut, lucruri care îmi asigură continuarea existenței lumești, adică în lume, mi-am adus aminte că scrisul e cel care îmi asigură continuarea existenței sufletești, adică în mine, cea mai importantă dintre toate felurile de existență.

Am scris și am citit și m-am încălzit și mi-am promis să nu mai uit. Dar lumea are un fel de a ne inunda cu nimicurile ei (căci lumea e un ocean de nimicuri care, amestecate și legate între ele, par importante) și a ne face să uităm unde curge adevărata viață.

De două luni sînt consilier de probațiune, la fel cum eram acum zece ani cînd am început prima data, și deși nu văd asta ca pe un regres, ci doar ca pe o învîrtitură în marea tiribombă a vieții, știu că viața mea nu e asta. Fac în continuare emisiuni scurte, Reflecții de cîte 15 minute, în fiecare zi, la o televiziune pe internet (asta nu e oare contradictio in adjecto? nu, nu e, nu mai există așa ceva în ziua de azi), A7 TV, unde pentru prima dată în viața mea, sînt plătit să vorbesc, să spun ce-mi trece prin cap, și asta e minunat, dar nici asta nu e viața mea.

Viața mea curge cu adevărat doar odată cu cerneala invizibilă a tastelor laptopului meu, atunci cînd le apăs pentru a da deschide porți către interior, către suflet, căci doar acolo e adevărata viață, care moare nebăgată în seamă cînd uit să scriu, cînd uit să mă uit la ea așa cum te uiți la un pîrîu sau un rîu sau o mare, adică pierdut, cu atenție, fascinat, pierdut, curios, mirat pînă la cer, plin de speranță că voi înțelege și voi putea da formă, plin de anxietate că de fapt nu voi înțelege nimic și îmi voi trăi viața fără rost, sufocat de sîrme ce desenează forme goale.

Așa mi se pare, așa mi s-a părut mereu, dar cine știe, poate viața sufletului nu se pretează la cuvinte, poate pur și simplu n-am cuvinte pentru ea și poate nici n-o să am vreodată. Poate o să am altceva, nu cuvinte, cine știe. Sau poate n-o să am nimic. Pînă la urmă tot ce contează e să am bună credință, reverență pentru viață și iubire pentru tot ce există. Pentru că sfîrșitul lumii a și venit deja, așa mi se pare cînd citesc știrile, și nu există, asta știu sigur, nicio altă navă spațială care să ne salveze de moartea și distrugerea de aici de jos, decît iubirea.

 

De unde vine (ne)fericirea

Am trăit zilele astea un moment de iluminare. Poate nu la fel de important ca cel trăit de Buddha. Nici măcar la fel important ca momentul în care Newton a înţeles, într-o străfulgerare a conştiinţei şi ajutat de un măr în cădere, cum funcţionează gravitaţia. Dar pretind, în orice caz, pentru momentul meu o oarecare semnificaţie. De fapt nu doar o oarecare, pretind o semnificaţie serioasă, grea.

Iluminarea mea nu a fost nici de natură metafizică, ca la Buddha, nici fizică, ca la Newton, ci existenţială. Dacă m-ai pune să definesc foarte clar ce înţeleg prin existenţial, n-aş putea să spun foarte limpede. Aş spune doar că mi se pare conceptul cel mai relevant pentru condiţia umană, pentru misterele, dorinţele şi scopurile ei ultime. Noroc că nu mă întreabă nimeni.

Pentru noi oamenii, nimic nu e mai important decît fericirea. Fericirea este, dacă vreţi, scopul istoriei, ingredientul (lipsă) fundamental şi deloc secret al condiţiei umane. Pentru nefericirea lor, mulţi oameni dau vina pe Dumnezeu (pentru cei care cred că există, dar îl consideră a fi un tip rău). Cei care nu cred că există Dumnezeu, nu prea au pe cine să dea vina pentru nefericirea lor şi a întregii lumi, dar asta nu-i face mai fericiţi. Din contră.

Dar hai să ne gîndim un pic mai atent la fericirea noastră şi la sursele ei. Este adevărat că omenirea are multe probleme. Boli, foamete, războaie, sînt doar puţine dintre ele. Acestea sînt de obicei puse în cîrca lui Dumnezeu şi sînt folosite ca argumente fie pentru răutatea, fie pentru inexistenţa Lui. Bun, oricare ar fi puterea demonstrativă a acestor realităţi (eu sînt dintre cei care cred că nu e mare), cînd te uiţi mai atent la comedia umană (se poate spune la fel de bine tragedia umană, pentru că tragedia şi comedia sînt întotdeauna feţe diferite ale aceleiaşi realităţi), înţelegi că de fapt fericirea noastră nu e determinată în primul rînd de aceste lucruri (boli, foamete, războaie). Sigur, încă se moare foame şi de cancer, încă avem războaie, dar pentru cei care nu trăiesc în locuri ca anumite ţări din Africa, de exemplu, acestea nu reprezintă principala sursă a nefericirii şi nenorocilor.

Nu, oricît ar suna de radical, ce urmează să spun se impune cu o claritate irezistibilă oricui îşi va lua o secundă să se gîndească. Fericirea noastră nu este determinată şi nici ameninţată de catastrofe naturale, boli sau războaie. Acestea ameninţă viaţa însăşi, dar fericirea este o problemă care se pune doar atunci cînd viaţa nu este ameninţată, şi eu despre asta vorbesc. Dar chiar avînd în vedere şi condiţiile în care viaţa este ameninţată, şi care au fost întotdeauna o constantă a istoriei, îndrăznesc să spun că sărăcia, bolile, războaiele şi catastrofele naturale au contribuit la nefericirea de pe Pămînt mai puţin decît…Ei bine, mai puţin decît centrul de greutate existenţial al realităţii.

Poate sună pompos, dar nu ştiu altfel cum să-i zic. Prin realitate existenţială eu înţeleg acel spaţiu în care libertatea umană se manifestă, cu alte cuvinte în care umanitatea însăşi se manifestă ca atare. Care este acest spaţiu? Socialul, desigur, sau micro-socialul, mai bine zis, anume acel loc al relaţiilor dintre oameni. La o analiză atentă, este foarte probabil ca în vieţile majorităţii oamenilor nenorocirile şi mizeriile care le-au otrăvit existenţia pînă la punctul la care chiar n-au mai vrut să trăiască, să fi fost produse nu de boli şi foamete, uragane şi războaie, ci de alţi oameni. Un bărbat care tratează o femeie ca şi cum ar fi un obiect de unică folosinţă e un foarte bun exemplu în acest sens. Şi invers, desigur, doar că probabil frecvenţa primului caz e mai mare. Părinţi care îşi distrug copiii cu otrava propriei lor nefericiri şi frustrări. Copii care îşi dezonorează şi abuzează părinţii. Şefi care îşi tratează subalternii ca pe nimic altceva decît ocazii de a extrage o satisfacţie aproape sadic-sexuală. Colegi care înjosesc şi rănesc colegi într-o încercare patetică de a face propria haină să pară mai albă prin împroşcarea cu noroi a celor din jur. Mă rog, lista e nesfîrşită.

Esenţialul este că fericirea noastră e o funcţie a centrului de greutate existenţial al realităţii, adică acel spaţiu unde umanitatea se manifestă ca umanitate şi care nu are nimic de-a face cu cancerul, sărăcia şi bombele atomice ci doar cu ţesătura fină a relaţiilor inter-umane. Ţesătură care poate fi o pînză extrem de frumoasă şi delicată prin care însăşi condiţia umană este înfrumuseţată; sau poate fi cîrpa pe care o folosim pentru a ne sufoca şi încurca reciproc. Sartre avea dreptate cînd spunea că iadul sînt ceilalţi (l’enfer c’est les autres). Doar reversul e la fel de valid: şi raiul tot ceilalţi sînt.

Paradis în destrămare

Ziceam odată că Scandinavia e un fel de rai pe pămînt, și cam așa e. E un rai pămîntesc și imperfect, firește, dar destul de rai. Dar orice rai omenesc e fragil și asta s-a văzut astăzi în Oslo, Norvegia, cînd acolo s-a dezlănțuit iadul. E vorba tot de un iad omenesc, bineînțeles. O bombă a explodat în jurul orei 3 pm în centrul orașului, omorînd șapte oameni și rănind mai mulți. La scurt timp după explozia bombei, pe o insulă unde se aflau tineri într-un fel de tabără, un individ deghizat în polițist și înarmat cu mai multe arme a deschis focul la întîmplare și a ucis zece dintre tinerii care se aflau acolo. Se pare că ar fi vorba de un act de terorism al extremiștilor islamici, dar deocamdată nu se știe sigur.

Într-o conferință de presă pe care tocmai am văzut-o în direct pe BBC, prim ministrul Norvegiei a declarat că societatea deschisă norvegiană nu va putea fi distrusă cu bombe și că „Răspunsul nostru la violență este mai multă democrație.” Nu îmi e limpede ce înseamnă asta, probabil nici primului ministru nu-i e prea limpede ce înseamnă. Cum adică să răspunzi cu mai multă democrație la bombe și împușcături care seceră copii nevinovați care se află în tabără? Dacă e vorba de o invazie a iadului în paradis, atunci paradisul trebuie să-și arate și fața de iad pe care fără îndoială o are.

Pînă acum a fost arestat un singur suspect, care e norvegian, deși toată lumea se aștepta să fie arab. Aș vrea să spun că înțeleg ce vor și musulmanii ăștia extremiști, dar nu înțeleg. Probabil nici ei nu înțeleg prea bine. Cert e că în capul lor asta e calea de a duce raiul pe pămînt. La fel a crezut și Stalin cînd a omorît milioane de oameni. Trebuie să recunoaștem că oricît de diabolici ar fi teroriștii arabi, nu se apropie de iadul sistematic instituit de comunism și apoi de nazism. Asta în caz că cineva se gîndește să dea vina pe religie în general pentru atrocitățile de la Oslo. Secolul XX a fost probabil cel mai puțin religios din istorie (deși asta e discutabil) și în același timp cel mai sîngeros și care a văzut cele mai odioase crime. Raiul norvegian a fost atacat nu de un iad religios, ci de  un iad omenesc, mult prea omenesc, vorba lui Nietzsche.

Sînt și eu un fraier

Sînt în mijlocul primei chestii serioase pe care o scriu în viața mea (nu sună așa de bine formularea asta, știu, dar uite că acum nu mă pricep s-o spun mai bine). Sper că nu și ultima. De fapt, cel mai probabil n-o să fie ultima și nici cea mai serioasă. Asta pentru că oricare dintre viitorurile mele posibile, dacă nu cumva o să mor azi și gata cu viitorul, o să aibă într-un fel sau altul legătură cu scrisul.  Zilele astea scriu cercetarea empirică (poate sună ciudat, dar asta fac: acum scriu ce am descoperit pe teren) și pentru asta analizez toate interviurile pe care le-am făcut.

M-am apucat să scriu pe blog pentru că tocmai am dat peste ceva  ce îmi spunea unul dintre cei intervievați.  Mai poți să-l compari pe Becali cu dumneata, zicea domnul G.I., care abia bagi benzină? Am dat și peste o notă pe care am făcut-o atunci și în care mă întrebam cum de o fi ghicit. Cu excepția faptului că eu nu bag benzină, ci motorină, domnul G.I. a pus foarte bine punctul pe i-ul meu, pentru că într-adevăr, uneori abia am bani să bag motorină. Și asta în condițiile în care eu merg foarte mult cu bicicleta.

Asta mi-a adus aminte două chestii. Prima e un banc cu trei fraieri care mor și ajung la poarta raiului. Cineva îi întreabă acolo cum au murit. Primul, un german, răspunde că și-a luat un Ferrari, a prins 350 km/h pe autostradă, a pierdut controlul, s-a răsturnat și a murit. Al doilea, un american, a răspuns că și-a cumpărat un Porsche, a mers cu 200 la oră, a intrat într-un copac  și a murit. Al treilea, un român, a răspuns că și-a luat un BMW și a murit  de foame. Bancul ăsta e cu atît mai amuzant cînd îl spun eu.

A doua chestie care mi-a venit în minte e că la noi prețul benzinei și motorinei e la fel ca peste tot în restul Europei. Doar că europenii cîștigă în general de 5, 10 ori mai mult decît noi. Și ca să dau și un exemplu extrem: norvegian obișnuit cîștigă de 20 de ori mai mult decît un român obișnuit, dar amîndoi plătesc la fel pentru un litru de benzină sau motorină.

Ca să revin la scris, de unde am plecat, dar doar pentru a ajunge să mă plîng din nou de sărăcie, o să spun că mi-ar plăcea să am un MacBook Air, subțire ca o revistă și la care ține bateria 8 ore, pentru a putea să scriu prin parc, printre porumbei. Da, sînt porumbei și în București, și le poți cumpăra prietenia foarte ieftin, cu o pungă de covrigei, de exemplu.

Şi copilaşii?

Sînt ştiri pe care le vezi şi care te cutremură, dar nu te cutremură pînă în adîncurile fiinţei. Ieri s-a petrecut un accident teribil la maternitatea Giuleşti, o ştire care ne cutremură pînă în adîncurile fiinţei. N-am văzut nicăieri ştirea, doar mi-am auzit colegii vorbind despre asta. Nu am de gînd să tun şi să fulger împotriva incompetenţei personalului şi sistemului medical românesc (care, multă lume ar fi de acord, nu e mult mai bun decît sistemele medicale din cele mai sărace ţări din Africa), deşi din cîte aud cauza accidentului a fost o improvizaţie la instalaţia de aer condiţionat. Patru bebeluşi au murit în urma unor arsuri grave în incendiul produs. Patru mame îndură astăzi focurile iadului neştiind dacă bebeluşul pe care l-au purtat nouă luni e mort sau viu,  deoarece aud că sînt probleme cu identificarea copiilor arşi.

În ce fel de lume e posibil să se întîmple aşa ceva? Evident, în România e mai probabil să se întîmple aşa ceva decît în alte ţări din Europa. Dar e posibil să se întîmple oriunde în lume. Bebeluşi mor peste tot, arşi, de foame, ucişi, mîncaţi de cîini, ca în povestea lui Dostoievski. Karamazov credea că moartea copilaşilor dovedeşte fără urmă de îndoială că Dumnezeu nu există. Pentru mine, tot ce dovedeşte e că în niciun caz nu trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Lumea care trăim e un amestec ciudat de rai şi iad. Un amestec ciudat şi neomogen, deoarece în anumite puncte de pe harta lumii concentraţia de rai e mai mare decît cea de iad şi invers în cazul altor puncte. La o privire de ansamblu, punctele cu concentraţie mai mare de iad sînt cele mai numeroase.

Cel mai fericit oras din lume

Scriu fara diacritice pentru ca scriu de pe un laptop strain si pentru ca sint obosit. Dar sint si fericit. Azi am facut cea mai frumoasa fotografie din viata mea, pe care mi-a facut-o frumoasa daneza ce treacea prin fata mormintului lui Kierkegaard. Un loc destul de pustiu, intr-o dupa amiaza ploaiasa in Copenhaga. Poate suna patetic, dar odata cu cerul am varsat si eu niste lacrimi la mormintul lui Kierkegaard. Si  nu pentru ca a murit, ci pentru ca a trait.

As fi vrut sa vad si mormintul lui Nils Bohr dar nu l-am gasit. In schimb l-am vazut pe al lui Hans Christian Andersen. Cimitirul Assistens Kirkegard e plin de nume mari care acum sint doar tarina. Plimbindu-ma printre frumoasele, incredibil de frumoasele morminte, aveam impresia ca inteleg de ce traim, anume ca sa lasam in urma o piatra de marmura sculptata si cu mult verde in jur. Din pacate cei mai multi dintre noi nu-si indeplinesc destinul asta si sfirsesc prin vreun cimitir salbatic sau prin gropi comune.

Nu degeaba a fost declarata Danemarca cea mai fericita tara din lume. Oamenii pe aici chiar sint fericiti. Iti zimbesc cind mergi pe strada si sint senini chiar si in zile noroase. Am facut poze, dar nu pot sa le descarc asa ca o sa pun pun poza de la mormintul lui Kierkegaard cind revin in Uppsala.

Probabil nicaieri nu mai sint atitea biciclete ca in Copenhaga. Cred ca e singurul oras care ofera biciclete gratis iar la semafor se fac cozi lungi de biciclete. Poate nu la fel de lungi ca cele de masini, dar destul de lungi ca sa creeze impresai de trafic intens.

Ma intreb daca cei care traiesc in coltul asta de rai din lumea asta noastra vecina cu iadul isi dau seama cit de norocosi sint.

Miine o sa fac si eu pe fericitul si o sa fac un tur al orasului prin reteaua de canale. Nu ca aurolacul, ci cu barca, cu ghid, civilizat.