Dezintoxicare planetară

Lumea, adică omenirea în întregul ei, nu e niciodată liniștită. Probabil că n-a fost nici măcar un an fără un război, mai mic sau mai mare, de la începutul timpului. În ciuda a ceea ce se crede în general, lumea nu devine din ce în ce mai bună cu fiecare nouă descoperire științifică și revoluție culturală, ci mai rea. Dovada este secolul 20, care a fost cel mai rău secol din istoria umanității, și secolul 21 care d-abia a început și pare plin de tot felul de promisiuni întunecate față de secolul 20, ca și cum i-ar arăta pumnul rîzînd batjocoritor și i-ar zice, ehe, lasă că-ți arăt eu ce înseamnă să fii rău!
Nu vreau să fiu pesimist și nici nu sînt, dar lucrurile n-arată bine pentru nimeni. Și asta o spun eu care nici nu văd nici nu înțeleg mare lucru din toată grozăvia situației în care ne aflăm. Ce știu eu e că în momentul de față sînt cinci, șase focare de război potențial mondial, dacă nu mai multe, cîteva focare de ebola, cîteva focare de revoltă și revoluție de mase, o grămadă de probleme economice, haos cultural ca rezultat al dezradacinării maselor și ciocinirilor dintre ele, și multe altele. Faptul că echilibrul extrem de fragil al lumii încă se păstrează, ca un om beat care se clatină dar nu cade, te face să crezi că e cineva care parcă ar ține frîiele istoriei, duce bețivul de mînă, ca să continuăm metafora, dar zguduirile din ce în ce mai puternice ne dau de înțeles că mîna care ne ține și ghidează se retrage, ușor, ușor, și că în curînd lumea o să se prăbușească. Să sperăm că o să ne trezim din beție înainte de a se ajunge acolo, deși, slabe șanse să renunțe omenirea la băutura ei preferată, sîngele, și să se trezească din beția puterii, urii și a lăcomiei. E nevoie de cineva, mai puternic și mai lucid, care să-i ia băutura și să o trimită la dezintoxicare. Vestea proastă e că nu există vindecare pentru viciul omenirii, că boala care ne-a ros de la început n-are leac, cel puțin nu unul omenesc. Dacă istoria demonstrează ceva, atunci demonstrează asta cu vîrf și îndesat.

Junk-food pentru spirit

Poate nu e o coincidenţă că tocmai am terminat o carte de Baudrillard în timp ce mîncam un hamburger de la McDonald’s. Poate Baudrillard e junk-food pentru spirit întocmai cum McDonald’s e junk-food pentru corp. Este, desigur, prezumţios din partea mea să spun aşa ceva, dar ăsta e unul dintre avantajele blogului: că poţi să spui orice. Reversul acestui dezavantaj este, desigur, că orice ai spune pe un blog nu înseamnă nimic.

Dacă am spus că Baudrillard e junk-food, nu înseamnă totuşi o judecată negativă în mod absolut. Din contră. Junk-food-ul are meritele lui, sau ei, nu ştiu cum să zic. Este gustoasă şi, desigur, hrănitoare. Doar  că nu e tocmai sănătoasă. De fapt este hiper-hrănitoare. Din nou, poate e doar o coincidenţă, dar Baudrillard a propus înlocuirea realităţii cu o hiper-realitate. Baudrillard este unul dintre intelectualii cei mai recenţi, recenţi atît cronologic cît şi calitativ, pentru că el, şi ei, par să îşi fi propus să depăşească tot ce i-a precedeat şi să anunţe demisia Realului însuşi (Baudrillard vobeşte obsesiv despre sfîrşitul politicului, sfîrşitul puterii, sfîrşitul socialului, al sexualităţii, al artei şi multe alte sfîrşituri)

Ca să revin, a spune că Baudrillard e junk-food pentru spirit nu înseamnă deloc a-i nega acestuia substanţa sau greutatea, ci doar sănătatea.  El nu este nici pe departe singurul intelectual care poate fi acuzat de un exces de gîndire,  exces care a dus nu la  culmi fără precedent ale gîndirii, ci la excedarea gîndirii însăşi. Nu la o mai bună înţelegere a Realului, ci la anihilarea lui. Şi aşa mai departe.

Realităţile mele de zi cu zi sînt ceva mai puţin intelectuale şi, din păcate, nu le poate pune nimeni în discuţia realitatea. O mamă cu cinci copii şi unul dintre ei în puşcărie, de exemplu. S-a mutat în Aleea Livezilor pentru că acolo i-a dat Vanghelie o locuinţă gratis (mai bine staţi pe drumuri decît într-o garsonieră gratis din Aleea Livezilor, credeţi-mă). La 13 ani, năzdrăvanu’ s-a apucat de heroină şi apoi s-a nenorocit definitiv cu drogurile legale. Drogurile astea legale sînt de fapt o răzbunare ironică a cadavrului în descompunere al socialului de care Baudrillard ar fi mîndru. Şi recunosc că e imposibil să renunţi la Baudrillard, după cum imposibil e să renunţi cu totul la McDonald’s (sau pizza sau shaorma sau cartofi prăjiţi).

Năzdrăvanul ăsta a făcut o grămadă de prostii, dar nu le-a făcut el, propriu-zis. Ar fi adecvată aici o exprimare impersonală,  de exemplu se poate spune că toate au fost făcute. Fără subiect, pentru că subiectul a fost înghiţit de obiectele din jur. Ar fi putut, ce-i drept, să fie mai mult decît a fost şi să lupte contra curentului. N-a făcut-o. Acum are 17 ani şi e în puşcărie pentru că a lovit cu un briceag pe concubinul unei verişoare care era dealer de heroină şi care n-a vrut să îi dea şi lui două bile, deşi murea de rău (sevraj). El spune că ăla l-a atacat primul cu piciorul unui pat şi el n-a făcut decît să reacţioneze cum a ştiut şi el mai bine. N-a vrut să-l rănească rău, dar în frenezia acţiunii n-a mai ştiut să ţină măsura lamei (aşa se zice) şi aceasta a intrat mai mult decît îşi propusese el. M-a rugat pe mine să îi transmit mamei lui să îl viziteze, pentru că deocamdată el nu poate s-o sune. Maică-sa mi-a spus printre lacrimi că strînge de cîteva săptămîni conserve de la cantina socială, deci  se privează pe ea şi pe ceilalţi patru copii de hrană, pentru a reuşi să strîngă de un pachet.

Pentru Baudrillard, nu Realitatea e problematică, ci conceptul de realitate, cuvîntul. Dar dacă ar fi fost el însuşi puştiul din Aleea Livezilor, n-ar mai fi ajuns niciodată să teoretizeze despre deşertul realului (şi n-am mai fi avut nici filmul Matrix, care tocmai de colo s-a inspirat). Puşcăria ar fi fost mai reală pentru el decît orice altceva şi poate i-ar fi dat mai multă dreptate lui Foucault. Poate n-ar mai fi scris textul Uitaţi-l pe Foucault. 

Românul e frate cu bulgarul

În fiecare dimineaţă, înainte să ies din casă, aud claxoanele nervoase ale soferilor blocaţi în trafic pe Calea 13 Septembrie. Nervozitatea din claxoane se transfera cumva şi asupra mea, gîndindu-mă că în scurt timp trebuie să intru şi eu în nebunia aceea, fie cu maşina mea, în rarele cazuri în care merg cu maşina la serviciu, fie cu autobuzul. Însă de cînd mi-am luat bicicletă claxoanele nervoase au asupra mea efect de Redbull, ca să zic aşa, adică îmi dau aripi. Căci cu bicicleta pot să zbor, chiar dacă nu pe deasupra, ci printre maşinile blocate în trafic, aşa că atunci cînd aud claxoanele, tot ce simt e milă pentru şoferii nervoşi şi ceva vecin  cu fericirea pentru mine, ştiind că în aproximativ 13 minute ajung la serviciu. Poate endorfinele de care mai vorbeam şi altă dată sînt de vină, însă partea zilei în care sînt pe bicicletă e de departe cea mai frumoasă dintre toate.

Recent mi-am înmatriculat şi eu maşina în Bulgaria. În Romania, înmatricularea şi toate taxele pe un an m-ar fi costat în jude de 2500 de euro. În Bulgaria, m-a costat totul, inclusiv platforma care m-a trecut graniţa, 400 de euro. 400 de euro şi 4 ore din viaţa mea, pentru că Boris, bulgarul care s-a ocupat de maşina mea, avea trecere la toate cozile şi trecea înaintea tuturor. Maşinile înscrise în Bulgaria sunt în perfectă legalitate, doar că tindem să le privim ca şi cum ar exista cumva la limita legalităţii. Poate e vorba de o maşină frumoasă, dar în ochii noştri faptul că e înscrisă în Bulgaria o face să pară mai puţin frumoasă. Înainte de a fi mijloace de transport, maşinile sunt, poate pentru noi românii mai mult decît pentru alţii, indicatori de status. Astfel, o maşină are, pe lîngă alte funcţii, şi funcţia de a simboliza. Poate simboliza putere, bani, faimă etc. Tocmai din cauza asta numerele unei maşini îi pot afecta atît de mult funcţia. Un BMW cu numere de Bucureşti e privit cu totul altfel decît acelaşi BMW cu numere de Bulgaria (sau cel puţin aşa mi se pare mie). Asta pentru că numerele de Bulgaria spun despre proprietarul maşinii că acesta a nu „merită” să fie proprietarul maşinii, cel puţin nu la fel de mult ca cel cu numere de Bucureşti şi care e mai legitim. Cînd spun că nu merită, nu mă refer la merite personale, pentru că sînt mulţi cei care nu şi-au cîştigat maşinile prin muncă grea şi cinstită. Prin „merită” voiam să subliniez discrepanţa dintre puterea simbolică a maşinii şi statutul simbolizat. Mai simplu spus, o maşină cu numere de Bulgaria are o putere simbolică mai mică decît una cu numere de România. Sau poate are o putere simbolică la fel de mare sau chiar mai mare, însă puterea ei simbolică este orientată în jos, nu în sus.

Oricare ar fi situaţia simbolică a maşinilor înscrise în Bulgaria, cert e că din punct de vedere sociologic explozia de maşini bulgăreşti din ţara noastră e perfect explicabilă şi cît se poate de naturală. Individul e (în general) un actor raţional care se orientează în funcţie de oportunităţi. Dacă mii de români îşi înscriu maşinile în Bulgaria, asta e rezultatul unei oportunităţi  şi conduitei actorilor raţionali care exploatează această oportunitate, aşa că n-ar trebui să se mire nimeni, cu atît mai puţin cei care au creat condiţiile pentru situaţia asta, adică iubiţii noştri conducători. În ilegalitate sînt nu cei care circulă cu maşini înscrise în Bulgaria, ci Statul Român care menţine o taxă de primă înmnatriculare ilegală şi care  face lumea să se îndrepte spre meleaguri mai normale cînd vine vorba de taxare.

Aţi urmărit reflecţiile (rutiere) ale unui proprietar de BMW înscris în Bulgaria care circulă mai mult cu bicicleta şi care au fost scrise mai mult pentru el decît pentru alţii.

Cum devin român în străinătate

În decembrie anul trecut, cînd am vizitat Madridul, a fost prima dată cînd, de ziua României, 1 decembrie, am serbat-o și eu. Fabianni, care mai colaborează cu Institutul Cultural Român din Madrid, m-a luat cu el la un eveniment cu specific „național”, unde am văzut pictură (chiar dacă deloc extraordinară) pe tematica  „unirii”, am ascultat muzică românească și am mîncat mîncare tradițională românească. Seara am fost la primul spectacol de dansuri populare românești din viața mea (care, surprinzător, mi-au plăcut destul de mult). Una peste alta, era prima dată cînd mă simțeam și eu mai român decît mă simt de obicei. Dar despre asta am scris și atunci. Am revenit acum doar pentru că ieri am fost la un eveniment organizat de Institutul Cultural Român din Stockholm și mi-am amintit de Madrid. Am ascultat aseară poeziile Ileanei Mălăcinoiu recitate de ea însăși în românește și recitate în suedeză de o poetă suedeză, Maria Lundquist. Sigur, de cînd sînt aici tot aud suedeză, dar aseară pentru prima dată am ascultat poezii recitate în suedeză, și mi-am dat seama că suedeza fără îndoială e  una dintre cele mai melodioase limbi din lume. Oamenii ăștia efectiv cîntă vocalele, uneori, așa că melodios aproape că nici nu mai e o metaforă în cazul suedezei.

Pentru că nu mă pricep la poezie, o să spun doar că mi-au plăcut foarte mult poeziile Ileanei Mălăcinoiu. Și nu doar pentru că le ascultam într-un spațiu străin. Deși, un spațiu străin are deseori curiosul efect de a te ajuta să îl apreciezi cu adevărat pe al tău, acela de care în general ți-e rușine pentru că e așa de neînsemnat pe harta culturală a lumii.

Da, e foarte adevărat că nimeni, absolut nimeni nu s-a împlinit cu adevărat în România. Eliade, Cioran, Brîncuși, Ștefan Lupașcu șînt doar cîteva exemple care îmi vin în minte ale unor indivizi care doar după ce au plecat din țară au putut să explodeze și să lase urme pe harta lumii (dl. O.C., „vinovatul” pentru vizita mea de ieri la Stockholm, îmi șoptea la ureche în timp ce se recitau poezii că, dacă își amintea bine, Andre Breton a spus, într-o citare aproximativă, că e dezgustător să vrei să lași urme). Știe toată lumea că România e un mediu toxic pentru propriile valori, că există o atmosferă de non-valori (nu știu dacă e doar vina comuniștilor care, după cum știe, din nou, toată lumea, sînt și astăzi „la putere”) care împiedică dezvoltarea în voie a valorilor. Așa se face că înfloresc doar florile care își schimbă pămîntul și aerul. Dar în același timp tocmai plecatul ăsta te ajută să îți vezi românitatea într-o lumină colorată mai frumos, chiar dacă asta nu înseamna, la urma urmelor, mare lucru.Pozele astea două sînt făcute la cîțiva pași de sediul ICR-ului din Stockholm și chiar dacă eu n-am „ieșit” extrem de bine, se poate vedea ce poziție frumoasă are clădirea Institutului. Mai mult decît atît, se pare că activitățile organizate de ICR Stockholm au ecouri foarte frumoase în presa suedeză.