„După dealuri” în Anchorage

După dealuri, filmul românesc care a primit  două premii importante la Cannes anul trecut, a ajuns si în America. Şi nu doar în America, ci tocmai pînă în Alaska. De fapt, nu e nimic extraordinary în asta.Dacă am ajuns eu tocmai în Alaska, de ce n-ar ajunge şi un film românesc.

The Bear Tooth Theatrepub e un loc interesant. E un cinematograf în toată regula, dar şi restaurant unde au cea mai bună pizza din Anchorage şi ocazional e sală de concert. Ştie toată lumea că americanii au inventat mîncatul în faţa televizorului. Ceva ce poate nu ştie chiar toată lumea e că americanii au inventat şi mîncatul în cinematograf. Şi nu mă refer aici doar la popcorn şi nachos, ci la mîncare în toată regula. La Bear’s Tooth, cînd după ce cumperi biletul de film, sau înainte, comanzi şi mîncarea, pe care apoi nişte chelneri sau chelneriţe cu spirit de cercetaş ţi-o  aduc la locul tău.

Ideea mi s-ar fi părut absolut strigătoare la cer, înainte de The Bear Tooth.  Chiar şi omniprezentul popcorn mă enerva la culme. Foşnetele, ronţăitull, sorbitul, etc. Servitul şi mîncatul mîncării într-o sală de cinema însemna, deci, a sări orice cal al bunului simţ. Aseară a trebuit să recunosc că nu e chiar aşa de rău. Din contră, a fost intersant ca, pentru prima dată în viaţa mea de cinefil, să am o pizza în faţa mea, şi încă una foarte bună, într-o sală de cinema.

„După dealuri” e un film lung, cam cam 160 de minute. Faptul că era aproape 11 şi lumea încă stătea pironită pe scaune deşi mîncarea se terminase de mult, nu poate să însemne altceva decît că filmul a prins şi la americani. Sigur, publicul de la The Bear Tooth e un public educat, care ştie că  luni seara o  să vadă altceva decît familiarele poveşti şi peisaje hollywoodiene. Dar chiar şi aşa, aproape trei ore de film românesc (care aproape de fiecare dată ar putea sa fie semnificativ tăiate la montaj fără să fie atins vreun organ vital) care reuşesc să ţină priponiţi (în film, o măicuţă strigă la un moment dat: priponeşte-o!) pe scaun o grămadă de americani, dar fără să fie legaţi cu lanţuri, ca Alina pe crucea ei, trebuie să fie un success notabil.

Moartea morții

Stau la un ghişeu pentru a radia o maşină pe care o vînd. O maşină pe care de fapt am vîndut-o de mult, dar acum încerc să o vînd de drept.  Aparent ar trebui să fie un fleac, dar e un fleac care se întinde pe multe hîrtii, ca toată realitatea noastră modernă. S-ar putea spune că hîrtia este coextensivă realităţii moderne, birocratizate pînă în măduva oaselor.

Adorno spunea spre finalul cărţii sale, Minima Moralia-Reflections on a damged life, că modernitatea a reuşit să anihileze pînă şi moartea, una dintre cele mai fundamentale experienţe umane. Atît de fundamentală încît prinvind-o în ochi avem impresia că privim dincolo de lumea asta. Adorno spune că în societatea modernă, masele sînt formate din indivizi perfect înlocuibili, după modelul produselor în serie care ies de pe benzile fabricilor. Individul modern nu mai este propriu-zis un eu, ci o sumă de atribute funcţionale: inteligenţă, profesie, abilităţi, experienţă pe piaţa muncii, statut social etc. etc. În virtutea acestor atribute, el poate fi oricînd înlocuit de un, era sa zic produs, de un individ cu atribute funcţionale similare. Ceea ce este perfect înlocuibil este ispo facto nemuritor.

N-am înţeles de fapt ce voia să însemne asta pînă astăzi cînd stăteam la ghişeu încercînd să-mi radiez maşina. De fapt, înţelesesem, la nivel intelectual, dar nu simţisem realitatea descrisă de Adorno. La ghişeul de lîngă mine, o femeie tînără încerca să rezolve ceva legat de problema succesiunii. Avea certificate de deces, testamente, tot  tacîmul. Am prins din zbor că era vorba de moartea tatălui şi că erau anumite neînţelegeri în hîrtii. Moartea nu există dacă nu e validată de o hîrtie care să o confirme. Ştampilată, semnată. După mai multe încercări de a se înţelege cu funcţionara publică, care se încadra destul de bine în imaginea acră a funcţionarului public din România, femeia tînără de lîngă mine spune chestia asta care m-a şocat: “Dar a murit şi mama tot anul ăsta”. Ce m-a şocat nu a  fost conţinutul afirmaţiei, ci tonul şi scopul în care a fost folosită. În faţa acestui ghişeu de la administraţia finanţelor publice a sectorului 2, moartea mamei nu mai era unul dintre cele mai teribile lucruri care pot să i se întîmple unei fiinţe omeneşti, nici misterul ultim al existenţei, gaură neagră existenţială din care tot ce reuşeşte să scape e suspinul nemîngîiat al condiţiei umane. Nu, moartea mamei era doar unul dintre argumentele folosite pentru a convinge un funcţionar public, şi  care nici măcar asta n-a reuşit să facă, pentru că răspunsul a fost un sec “bine, dar asta nu schimbă nimic…” Această îmblînzire a morţii prin reducerea ei la simplu element funcţional în aparatul birocratic al societăţii moderne nu doar că îi dă dreptate lui Adorno atunci cînd acesta scrie despre moartea morţii (formularea asta îmi aparţine de fapt mie, pornind de la ideea lui), dar este infinit mai înspăimîntătoare şi mai rece decît moartea însăşi.

Ceva se schimbă în sfîrşit şi în justiţia românească

Toată lumea ştie că justiţia are la noi în ţară probleme grave: corupţie, ineficienţă cauzată  de supra-aglomerare pe de o parte şi incompetenţă pe de altă parte sînt doar cîteva dintre cele mai serioase.

Dar am veşti bune. În Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti (poate şi în alte părţi) a început reforma în justiţie. Reforma a început cu publicul, nu cu sistemul, dar tot e ceva. Astfel, de ceva timp, mai exact de cînd a început canicula, în Judecătoria Sectorului 3 s-a pus capăt tuturor obscenităţilor. Sau doar celor vestimentare. Astfel, a devenit obligatorie ţinuta decentă, unde decent înseamnă că nu e voie cu pantaloni scurţi (femeile au voie cu fuste la fel de scurte sau chiar mai scurte) şi cu papuci sau sandale.

Decenţa, aşa cum a fost ea definită de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, e o chestie extrem de ambiguă şi volatilă. În plus, în ceea ce priveşte decenţa, justiţia nu e doar oarbă, dar şi analfabetă.  Dar acestea sînt detalii birocratice, absurde ca toate detaliile birocratice. Ce contează este imaginea de ansamblu, şi anume că în sfîrşit se mişcă ceva în ţara asta. În eliminarea pantalonilor scurţi şi a papucilor se întrevăd razele unei lumi mai bune. Dar nu doar justiţia are de cîştigat din povestea asta, ci şi economia. Căci din cîte am auzit, pe la porţile judecătoriei a înflorit o adevărată industrie constînd în închiriatul de ţinute decente. Iată cum jutiţia creează noi oportunităţi de afaceri pentru cei din categoria parcangiilor, categorie pe care ar trebui să încerce să o elimine  de fapt. Dar nu-i nimic, toate începuturile sînt grele. Important e că se mişcă ceva, că decenţa prevalează şi va învinge!

Clasic

Tocmai am citit articolul lui Andrei Gorzo din Dilema Veche despre Artistul (The Artist), filmul care a luat Oscarul de anul ăsta. Andrei Gorzo e critic de film şi îşi cunoaşte meseria, eu nu sînt aşa ceva, dar vreau să spun ceva despre filmul ăsta ce mi se pare că a scăpat multor analişti şi critici.

Dar înainte de asta, să spun că l-am văzut săptămîna trecută într-un mall din Bucureşti şi că m-am dus acolo cu prejudecata că un film mut şi al negru o să fie huiduit de publicul obişnuit al cinematografelor din malluri. Dar am avut surpiza să constat că publicul a fost foarte prins de film, poate, după cum zicea Gorzo, pentru că deşi e un film alb-negru şi mut, are totuşi destule agăţători pentru marele public.

Acum, să revin la ce cred eu că merită spus despre filmul ăsta. Există cîteva filme care, cum îmi place mie să spun, justifică genul. Filmul mut nu este propriu-zis un gen de film, adică o opţiune stilistică, să zicem. Filmul mut era mut pentru că nu putea să vorbească. Dar să faci astăzi un film mut, presupun o opţiune stilistică şi, poate forţînd puţin cuvîntul, un gen. Opţiunile stilistice privesc întotdeauna forma unui film, nu substanţa lui sau subiectul. Adică felul în care o poveste e spusă şi filmată, nu povestea în sine. Există însă anumite cazuri, rare, în care forma e justificată de substanţă, şi astfel de filme sînt cele care justifică genul, cum ziceam mai sus.

Artistul e un film mut pentru că simbolizează lumea vedetei filmului mut care nu vrea să accepte că lumea lui, cea a filmului mut, se năruie şi trebuie înlocuită. Cînd omul nostru se împacă cu revoluţia asta, filmul însuşi nu mai e mut (vezi ultima scenă care nu mai e mută).

Un alt exemplu de film care justifică genul sau în care forma este justificată de substanţă este Dancer in the Dark al lui Lars von Trier. Musicalul, adică filmele în care actorii încep să cînte din senin, e un gen de film. În Dancer in the Dark cineva are următoarea replică: „Nu mi-au plăcut niciodată musicalurile pentru că acolo oamenii încep din senin să cînte”. Dancer in the Dark e şi el un musical, dar un musical în care scenele în care toată lumea cîntă se derulează doar în capul eroinei şi sînt declanşate de orice zgomot cît de cît ritmic pe care aceasta se întîmpla să-l audă.

Probabil unul dintre cele mai bune filme americane ale tuturor timpurilor este Memento al lui Christopher Nolan. Asta din mai multe motive, dar mai ales pentru că şi în cazul lui forma e determinată de substanţă. Există multe filme nonlineare, adică filme în care momentele poveştii nu sînt aranjate cronologic, ci aleatoriu sau după vreun criteriu care nu-i e imediat accesibil spectatorului. Dar doar în Memento faptul că stilul este unul nonlinear este justificat de poveste, căci eroul din Memento nu are memorie pe termen scurt, adică nu îşi mai poate face noi amintiri. Cînd cineva îl întreabă cum e să trăiască cu problema asta, el răspunde că „e ca şi cum te-ai trezi”. Replica pare a fi luată chiar din gura unui pacient nefictiv, despre care Robert a scris foarte frumos aici, şi care foarte probabil a stat la baza poveştii lui Nolan. Cînd te uiţi la Memento, ai frecvent senzaţia că tocmai te trezeşti din somn şi nu ai habar  ce se întîmplă, asta pentru că Nolan atunci cînd a optat pentru stilistica nonlinearităţii a încercat să pună spectatorul în pielea eroului ca acesta să vadă, pe cît posibil, lumea aşa cum o vede un om fără memorie pe termen scurt. Pe scurt, un exemplu strălucit de film în care povestea justifică forma.

Kierkegaard spunea despre opera Don Giovanni a lui Mozart că este cea mai bună a tuturor timpurilor, pentru că în ea forma şi substanţa coincid perfect, criteriu care pentru Kierkegaard este ceea ce face o anumită creaţie să fie clasică.

Dacă e aşa, şi aşa e, atunci Dancer in the Dark, Memento şi mai nou The Artist sînt deja clasice.

Dilema bloggerului

Cînd îţi faci blog, devii un fel de mic domn stăpîn pe moşia lui. Tocmai citeam un articol care prezenta un studiu conform căruia internetul nu contribuie aşa de mult la democratizarea opiniei cum argumentau unii. Adică, şi pe internet se formează cam aceleaşi relaţii de putere ca în alte situaţii. Pe un forum, de exemplu, unii o să fie mai ascultaţi decît alţii din alte motive decît cele care ţin de calitatea argumentării lor.

Totuşi, pe un forum toate opiniile sînt în principiu egale. Există un moderator care are grijă să nu existe atacuri la persoană şi limbaj prea colorat şi care ar trebui să fie imparţial. De multe ori nu e pentru că i se urcă puterea virtuală la cap. Un blog, în schimb, deşi e public, e proprietatea cuiva, deci e de fapt privat. Cînd vii la mine pe blog, e ca şi cum ai veni în locuinţa mea unde pot să te şi împuşc dacă mă simt ameninţat.

Nu ştiu dacă şi-au pus şi alţii problema asta, dar eu am primit recent un comentariu pe blog care m-a făcut să simt ceea ce am numit aici dilema bloggerului. Cum să reacţionezi cînd primeşti comentarii care nu doar sînt atacuri la persoană, adică nu au niciun fel de argumentare decît cea ad hominem, dar sînt şi jignitoare şi încalcă regulile oricărui bun simţ?
Fiind stăpîn absolut (un fel de Dumnezeu pe blogul meu) pot să mă prefac că nu a existat comentariul respectiv şi să nu-l aprob. Dar conştiinţa asta a mea păcătoasă nu mă lasă să fac asta. Dar înainte să merg mai departe, să vedem despre ce e vorba. Iată comentariul pe care l-am primit acum vreo două zile de la un om supărat la postul meu Dumnezeul lui Darwin:

Prin posturile tale, reusesti performanta de a fi simultan la fel de plictisitor ca un popa si la fel de lipsit de solutii ca un psiholog.

Sa-ti spun si de ce: abordezi subiectul cu niste preconceptii bolnave de baiat de altar complexat (care incearca sa-si demonstreze in subconstient ca el nu e prost , ca poate trai si cu faptul ca nu a dat la poli), astfel incat stiu de dinainte la ce concluzie vei ajunge. Doi la mana, in probleme stiitifice backgroundul tau e firav , esti ca o cladire fara o fundatie stabila. Nici nu stiu de unde sa incep , ca n-ai expus nici un argument logic.
Din ce inteleg eu, genele sunt susceptibile la influenta cuantica pentru ca „sunt foarte mici” ??? Ei si? Ce mi-e asta , ce mi-e teoria stringurilor, tot aceeasi gargara. In recombinarea genomica, cromozomii sunt mereu aranjati in junctiuni complementare. Daca era haos microscopic cum zici tu , poate alelele alea care te-au facut pe tine credincios s-ar fi suprapus cu partea cortextului cu care iti misti mana.

Nu cred ca multi din cei care te citesc prima data mai revin si a doua. Si sincer, cu materialul asta cred ca nici nu agati prea mult , poate doar poete care-s anul i la filozofie. Stick to social „sciences” ,my friend.

O să încerc să fiu şi eu la fel de supărat ca anonimul meu comentator (comentariile josnice au întotdeauna nevoie de mantaua anonimatului). În primul rînd, supăratul nostru stăpîneşte foarte problematic abilitatea elementară a cititului. Dar asta nu-l împiedică să încerce scrie, activitate ceva mai complexă decît cititul. De ce spun asta? Pentru dl. supărat nu observă că eu doar mă refeream la cartea lui Miller şi o puneam în relaţie cu un articol citit recent. Deci ideea că evoluţia ar fi influenţată de evenimente din lumea cuantică nu îmi aparţine mie, ci lui Miller. După cum scrie, supărăciosul nostru e biolog, aşa că ar trebui să ştie cine e Miller.

Apoi, mă acuză că nu am o fundaţie ştiinţifică stabilă. Aş adăuga nu doar că nu e stabilă, dar nu am deloc aşa ceva. Din cîte ştiu, n-am încercat să public niciodată în vreo revistă de specialitate. Dacă mai scriu despre ştiinţă pe blog, n-o fac din nostalgia de a nu fi dat la politehnică (în orice caz, acolo nu se face ştiinţă domnule supărat, acolo se produc ingineri!), ci datorită unei curiozităţi naturale în legătură cu Universul ăsta minunat în care trăiesc.
Nu pot să nu mă întreb cît de stabilă e fundaţia ştiinţifică a unui om care numeşte teoria stringurilor (pe româneşte teoria corzilor sau pe engleză string theory) gargară. Ar trebui să o aibă mai solidă decît a lui Hawking care din cîte ştiu nu crede despre teoria corzilor că ar fi doar gargară.
Mi se spune apoi să mă limitez la ştiinţele sociale, unde „ştiinţe” este pus între ghilimiele pentru a se sugera că ştiinţele sociale nu sînt deloc ştiinţe. Acum, i-aş spune supăratului că fizcienii spun acelaşi lucru despre biologie. Pentru fizicieni, doar fizica e ştiinţă. Şi au într-un fel dreptate pentru că fizica este cea mai elementară ştiinţă, are ca obiect elementele cele mai ultime (sic) din întreaga realitate disponibilă empiric. Pentru un fizician, biologia nu e o ştiinţă, ci un fel de istorie naturală. Dar spune-i asta biologului şi o să se supere maxim. Ştiinţele sociale au crezut odată că pot folosi metodele ştiinţelor naturale, dar recent şi-au dat seama că nu e o direcţie prea înţeleaptă. În orice caz, a spune că ştiinţele sociale nu sînt ştiinţe, înseamnă a da dovadă de cea mai crasă ignoranţă. Căci ştiinţă nu este doar ceea ce se petrece într-un laborator şi poate fi prezentat sub formă de formule matematice, ci orice demers care are un obiect bine determinat şi o metodologie adecvată pentru investigarea respectivului obiect. Dacă supăratul vrea să sugereze că psihologia, sociologia, antropologia, economia şi istoria nu sînt ştiinţe, treaba lui. Dar eu simt că pierd vremea luînd în serios pe cineva de felul ăsta.

În final, supăratul face pe sociologul naiv, ştiinţă pe care tocmai o expediase, şi schiţează un profil demografic al vizitatorilor mei. Ce să zic…studentele de la filosofie anul unu nu sînt cel mai prost segment de populaţie posibil, deci e şi asta o performanţă.

Dar bineînţeles că pierd vremea luînd în seamă un astfel de comentariu! Dacă am făcut-o, am făcut-o nu pentru anonimul supărat, ci pentru dilema mea. Ce să fac cu atotputernicia mea virtuală? Dacă sîntem în situaţia în care sîntem acum, sîntem pentru că Dumnezeu n-a vrut să expedieze răul deşi ar fi putut. L-a luat în serios. Dacă am vreo urmă de conştiinţă, singura chestie despre care se poate spune că e supraomenească în om, aceasta îmi spune că nu pot să mă prefac că n-am primit comentariul respectiv, oricît de puţin ar fi meritat acesta să fie luat în seamă.

Dacă sînt plicticos ca un popă şi lipsit de soluţii ca un psiholog (foarte bine alese exemplele, îi recunosc asta supăratului), rămîne să decidă studentele anul 1 de la filosofie care mă citesc cu pasiune.

Spor de penibilitate

Cred că sînt într-o perioadă foarte frumoasă din viața mea. Sînt, cum ar zice unii, într-un trip pe BCU. Îmi petrec aproape fiecare zi acolo și nu e un loc chiar nepotrivit pentru a-ți petrece zilele. Locul ăsta chiar ușurează durerile nașterii, căci zilele astea trebuie să nasc și eu. Și mă chinui să nasc aproximativ opt ore pe zi. Sînt femeie în durerile nașterii, sînt tată care așteaptă tremurînd de emoție pe hol, sînt moașă și sînt chiar și nou-născutul care vine pe lume. Și totul se întîmplă în BCU, care, din nou și după cum se vede și din poza asta, nu e deloc un loc urît.

Totuși, așa frumos cum este, nu e scutit de penibilitate. De fapt, tocmai faptul că s-a scos penibilitatea e o problemă pentru unii. Acum că a trecut iarna și oamenii nu mai au haine groase, doamnelor de la garderobă li s-a tăiat salariul. Vă rog să mă credeți, dragi cititori, respectivele doamne nu mai au alt subiect de discuție. De fiecare dată cînd sînt acolo, își murmură și uneori chiar își strigă în gura mare nemulțumirile. Așa se face că am auzit și eu cum de s-a ajuns în situația asta tristă. Printre altele, se pare că le-a fost tăiat sporul de penibilitate. Acum, chestia asta sună atît de amuzant încît prima dată am crezut că nu am auzit bine. Apoi am analizat ce auzisem și am ajuns la concluzia ca nu poate să fie vorba de altceva. Deci, adio spor de penibilitate! Din păcate, însă, asta nu înseamnă că odată cu sporul de penibilitate al doamnelor de la garderobă, a dispărut și penibilitatea însăși, din BCU. Adevărata penibilitate nu e a doamnelor de la garderobă, ci chiar a bibliotecii, făcînd parte din însăși structura acesteia.

De exemplu, deși măsurile de securitate erau oricum aproape draconice (la ieșire e tot timpul un paznic în uniformă care te privește ca pe un potențial suspect, nu ca pe un consumator de produse intelectuale), ieri a mai fost introdusă una. E, poate, firesc să fim tratați cu suspiciune și neîncredere, în țara asta, dar mie nu-mi place. O altă mostră de penibilitate este dată de un anunț care te întîmpină undeva la intrare: Vă rugăm să aveți un comportament civilizat în bibliotecă! Acum, dacă cineva are înclinații necivilizate, și sigur că sînt destui d-ăștia, mă îndoiesc că un anunț pe un carton îl va educa prin simplul act al citirii. Însă un efect instant și general are cartonul ăla, fără îndoială, și anume de a ne face pe noi toți ceilalți, care sîntem civilizați, fie și pentru simplul motiv că e greu să fii altfel într-un loc ca o bibliotecă publică, să ne simțim penibil. Mi-ar plăcea să ne taie și nouă cineva spor(t)ul ăsta de penibilitate la care ne supune acest loc altfel admirabil.