Un profet

jordan_peterson

Ce este un profet? Un tip singular de umanitate care a luat naștere în Israelul antic și care, poate, mai există și azi. La întrebarea ce este profetul, în loc de un tip singular…, puteam la fel de bine să răspund, un tip singur… Profetul este singur pentru că este izolat de restul umanității în virtutea misiunii lui, anume aceea de a certa umanitatea. Nu ar fi existat niciodată profeți dacă nu ar fi fost nevoie ca umanitatea să fie certată. Certată pentru că a uitat  și uită iar și iar adevărurile esențiale care sînt fundamentele propriei ființe, ca să rezumăm vina colectivă și recurentă a umanității. Profeții au fost puțini, îi putem număra pe degete, cei mai importanți fiind Isaia, Ieremia, și alți cîțiva. Esențial pentru definiția unui profet este că, spre deosebire de oamenii obișnuiți care văd lucrurile doar din perspectivă umană, profetul vede lucrurile din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Și asta nu așa, pur și simplu, ci pentru că Dumnezeu însuși îl invită pe profet să iar parte la punctul de vedere divin. Și, pentru un om, asta nu e floare la ureche. Din contră, nu poate fi considerat nimic mai dificil pentru un om decît să aibă un punct de vedere dumnezeiesc asupra lucrurilor. Profetul aude, efectiv, deși nu literal, vocea lui Dumnezeu, rămînînd astfel cu povara inimaginabil de grea de a trebui să traducă această voce pentru restul umanității. Comparat cu profetul, preotul este doar un funcționar public al experienței religioase, un birocrat, mai exact, care suferă de toate păcatele birocrației. Din acest motiv profetul și preotul nu au făcut niciodată o echipă bună, din contră, au fost mereu în conflict. Dar profetul este în conflict cu întreaga lume, pentru că misiunea lui este să certe lumea. Și totuși, oamenii simt că ceea ce spune profetul este adevărat, în cele mai adînci foruri ale ființei lor. Și îl ascultă. Sau îl omoară cu pietre, ca să nu mai audă vocea care îi ceartă.

Eu cred că profesorul canadian de psihologie Jordan Peterson, este un profet. El însuși ar nega o astfel de acuzație. Ce vreau să spun cu asta e că dintre toți oamenii în viață astăzi (și din ultima suta sau sute de ani), Jordan Peterson este omul prin care Dumnezeu însuși strigă în urechile umanității la fel de tare pe cît astrigat prin Isaia sau Ieremia, de exemplu. Afirmația mea este desigur foarte îndrăzneață și va ridica multe sprîncene (le-ar ridica inclusiv pe ale lui Peterson), dar cred că știu, cît de cît, despre ce vorbesc.  Ce vreau să spun este că nimeni nu mai vorbește astăzi cu puterea lui Jordan Peterson despre lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, ființele umane. Acestea fiind spuse, te invit să descoperi tu însuți cine e Jordan Peterson. YouTube-ul e plin de el. Și, bineînțeles, o să mai scriu și eu despre el, pentru că de cînd l-am descoperit vorbesc despre el aproape ca o moară stricată.

Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui

Mitt Romney pierde nicio ocazie de a gafa grav. Poate nu grav, de fapt una dintre ultimele lui gafe e extrem de amuzantă. La un moment dat vorbea despre accidentele de aviație și și-a manifestat nedumerirea că în avioane nu există  ferestre care se pot deschide. Pe care, eventual, fumătorii să poată scoate mîna cu țigara păcătoasă, adaug eu. Sigur că afirmația asta nu e demnă de cel care e la un pas de a deveni „cel mai puternic om din lume” (sintagma cel mai des folosită cu referire la președintele Statelor Unite ale Americii) și că un Richard Dawkins, care e faimos pentru ura și disprețul față de religie și credincioși, să pună gafa asta pe seama mormonismului lui Romney. Așa se face că Dawkins a ajuns să facă apeluri disperate la populația SUA, implorîndu-i să voteze cu Obama, ca nu cumva viitorul președinte al Americii să fie unul care ia de bun ce a scos un șarlatan dintr-o pălărie acum o sută și ceva de ani (vezi istoria mormonismului și a lui Jospeh Smith).

Îmi închipui că e foarte greu să fii în pantofii lui Dawkins zilele astea, pentru că nici Obama nu e chiar după inima lui cînd vine vorba de Dumnezeu și religie. Și Obama e un credincios practicant, pentru că altfel n-ar avea nicio șansă să ajungă președintele Americii, dar dintre două rele, Dawkins se vede nevoit să îl susțină pe cel mai mic. Și cînd vine vorba de religie, Obama e un rău mai mic decît Romney, după părerea lui Dawkins.

Oricum ar fi, algerile o să vină și o să treacă, însă ura pasională a lui Dawkins față de religie și disprețul față de credincioșii de orice fel, o să rămînă. Nu veșnic, pentru că Dawkins nu crede în niciun fel de veșnicie. După părerea mea, Dawkins nu are prea multe merite, dar îl are pe acela de a fi scris o carte care s-a vîndut în milioane de exemplare (The God Delusion). Delusion e un termen psihiatric, care după cîte înțeleg eu face referire la o distorsiune bolnăvicioasă a realității. Ideea de Dumnezeu ar fi, după Dawkins, proiecția unui astfel de mod bolnăvicios de a percepe realitatea, ceea ce nu înseamnă nimic altceva decît aceea că toți cei care cred într-un fel sau altul în Dumnezeu sînt niște bolnavi psihic. Lăsînd la o parte evaluarea asta a mea, care poate e prezumțioasă și exagerată, cartea lui Dawkins e de-a dreptul amuzantă. Aproape niciun ateu serios nu s-ar identifica cu glumele deocheate pe care Dawkins vrea să le facă să treacă drept argumente valide. De exemplu, la un moment dat el spune că dacă Dumnezeu ar exista, existența lui ar trebui să producă efecte materiale, perceptibile cu anumite instrumente, ca soarele sau alte stele, de exemplu. Eu personal mă declar K.O. prin moarte de rîs la o asemenea afirmație. Dar ce e cu adevărat amuzant e că un comedian, Marcus Brigstocke, spunea că înainte să citească cartea lui Dawkins era ateu, dar după ce a citit-o a devenit agnostic. Și probabil dacă o să mai citească chestii scrise de Dawkins, o să devină creștin în toată regula.

Evident, nu doar eu îl găsesc pe Dawkins amuzant. Căci nu-mi vine să cred că tocmai un comedian l-ar lua în serios. Dacă totuși l-a luat în serios, raționamentul lui Brigstocke nu poate fi decît următorul: din moment ce cineva anunță că Dumnezeu nu există, pornind de la premize atît de amuzante ca Dawkins, atunci e aproape imposibil ca El să nu existe.

Asta îmi aduce aminte de o glumă care se face pe seama lui Dawkins, prin care se atrage atenția asupra fundamentalismului său anti-religios prin parafrazarea celebrei fraze islamice (Există un singur Dumnezeu și Mohamed e profetul lui): Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul Lui.

Pînă la urmă femeile chiar sînt de pe Venus şi bărbaţii de pe Marte

Femeia a fost mereu prin umbra istoriei. A fost considerată mai slabă, mai proastă, mai etc, deci bărbatul şi-a asumat un rol mai important în afacerile lumeşti. Pentru chestia asta, unii au dat vina pe religie. Astăzi e la modă să dai vina pe religie pentru orice (vezi cazul nesfintei treimi a formată din Richard Dawkins, Sam Harris şi recent decedatul Christopher Hitchens). E foarte riscant să vorbeşti despre religie în general, un aspect de care cei trei nu prea erau conştienţi, aşa că unii particularizează şi dau vina pe Islam, Creştinism etc. Nu vreau să mai vorbesc acum despre cei trei profeţi antireligioşi. O să spun doar o glumă despre Dawkins care e amuzantă pentru că arată foarte bine cum aceşti inamici declaraţi ai religiei sînt şi ei religioşi şi fundamentalişti în felul lor. Gluma e scurtă şi zice aşa: Ne există niciun Dumnezeu şi Richard Dawkins e profetul său (parafrazare a celebrului text islamic care spune că „există un singur Dumnezeu şi Mohamed e profetul său”

Dar nu despre profeţi vreau să vorbesc, fie ei religioşi sau antireligioşi, ci despre bărbaţi şi femei.  În ultimii 50-60 de ani revoluţia feministă a încercat să răzbune nedreptăţile a căror victimă a fost femeia în mii de ani de istorie. Unele feministe au mers atît de departe cu discursul lor egalitarist încît cele mai multe dintre femei nu se mai regăsesc în el. După logica extremist-feministă care îşi doreşte cu orice preţ să pună semnul egal între femeie şi bărbat, cele două sexe nu diferă în niciun fel. Însă natura vorbeşte destul de consecvent despre diferenţele dintre cele două sexe: au forme diferite, unul face copii celălalt nu, unul are mai multă forţă fizică decît celălalt. Feministele închid ochii la toate astea şi nu permit unui bărbat nici măcar să le deschidă uşa sau să le care bagajul. Chestia asta nu deranjează pe niciun bărbat, din cîte ştiu eu, dar se pare că deranjează multe femei care simt că revoluţia feministă e de fapt un atentat la ceea ce unii au numit, deloc eufemistic, eternul sau misterul feminin.

Aşadar, a vorbi despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei este astăzi la fel de periculos şi de prost gust  ca a vorbi despre diferenţele dintre rase. Sexismul e, pînă la urmă, un fel de rasism, spun feministele. Doar că lucrurile nu sînt chiar aşa. În timp ce rasismul e într-adevăr o aberaţie intelectuală (cu care, e adevărat, a cochetat întreaga Europă la un moment dat, cum a făcut şi cu comunismul, care e o aberaţie la fel de mare sau mai mare), diferenţele dintre sexe nu sînt doar naturale, dar şi de ordin psihic. Femeile şi bărbaţii sînt fundamental diferiţi în construcţia lor psiho-somatică, de unde rezultă diferenţe semnificative de raportare la lume şi la viaţă.

M-am apucat să scriu asta pentru că am dat peste rezultatele unei cercetări psihologice care poate fi citită aici   şi care arată că există diferenţe substanţiale între personalităţile bărbaţilor şi cele ale femeilor şi care susţine că pînă acum cercetătorii au ignorat sistematic aceste diferenţe. Probabil dintr-un soi de corectitudine politică de inspiraţie feministă.

 

Karl Barth despre credință și înviere

Karl Barth nu e ușor de citit, dar e o lege a naturii lumii noastre care spune că cele mai importante și frumoase lucruri sînt întotdeauna grele. Karl Barth e fără îndoială unul dintre cei mai mari teologi și gînditori ai secolului XX. Conform legii deja menționate, ar fi fost împotriva naturii să fie ușor de citit și înțeles.

Redau aici un pasaj din comentariul lui Barth la Epistola lui Pavel către Romani, un comentariu lung de aproape 600 de pagini.

Credința, pentru psihologia harului, este începutul și sfîrșitul, factorul decisiv și singurul relevant. Credința asumă cu încredere implicită, că existența invizibilă a oamenilor în Dumnezeu are realitate veritabilă și concretă. Credința este pasul incomparabil și irevocabil peste frontiera care separă omul vechi de omul nou și lumea veche de lumea nouă. Credința se prezintă ca o serie de paradoxuri: vid uman-plinătate divină; absența limbajului omenesc, ignoranță și așteptare- cuvinte divine, cunoaștere și acțiune;  sfîrșitul tuturor lucrurilor omenești-începutul posibilității divine. Credința este revoluția divină și răsturnarea prin care bine-cunoscutul echilibru între DA și NU,  har și păcat, bine și rău, este perturbat și demolat. Credinciosul care este mort cu Christos vede Crucea Lui ca pe o oportunitate de a înțelege insecuritatea existenței umane ca o necesitate divină indicînd dincolo de insecuritate. Credinciosul vede începutul lui Dumnezeu în sfîrșitul omului și lumina milei în furtuna mîniei Sale. Prin credință realitatea primară a existenței umane în Dumnezeu intră în orizontul nostru; prin credință pasul incomparabil este făcut; prin credință survine transformarea ireversibilă; credinței nu îi este permis să se uite înapoi: pentru credință, în lumina Momentului absolut și a morții lui Christos, nu există nicio supoziție, ci doar realitate: pentru credință nu există doar vid, ci și plinătate; nu doar credință omenească, ci și credincioșie divină. Atunci, întrebăm, ce este ceea în ce credem? Credem că Christos a murit în locul nostru și că deci noi am murit cu el. Credem în identitatea noastră cu omul nou invizibil care stă de partea cealaltă a Crucii. Credem în acea existență eternă a noastră care este fundamentată în cunoașterea morții, în înviere, în Dumnezeu. Credem că și noi o să trăim cu el. Credem, deci, că sîntem subiectul invizibil al acelei Futurum resurrectionis.  Cu multe semne de întrebare și de exclamare, cu toate rezervele și restricțiile necesare, afirmăm că această credință este credința noastră. Dar ea stă cu totul dincolo de sfera analizei psihologice, deoarece credința este actuala și pozitiva imposibilitate care este incapabilă să accepte posibilitatea ca păcatul să aibă vreo existență în planul harului. Cel care crede este cel care și are. Dacă credem, păcatul e în urma noastră.

Credința este posibilitatea de a îndrăzni să știi ce știe Dumnezeu, și de a înceta, deci, să știi ceea ce El nu mai știe. Asemenea cunoștință, deoarece presupune chestionabilitatea tuturor capacităților umane, este dincolo de competența noastră. Tocmai această recunoaștere constituie hazardul credinței. Credința este posibilitatea care aparține oamenilor în Dumnezeu, în Dumnezeu Însuși și doar în Dumnezeu, cînd toate posibilitățile umane au fost epuizate. Credința înseamnă nemișcare, liniște, închinare- înseamnă a nu ști.  Credința face inevitabilă o distincție calitativă între Dumnezeu și om; face inevitabilă și necesară percepția contradicției dintre El și lumea timpului, a lucrurilor și a oamenilor; și găsește în moarte singura parabolă a Împărăției lui Dumnezeu. În acest moment ajungem la semnificația vizibilă a “vieții lui Iisus”. Cu claritate și precizie crescînde Iisus, Vindecătorul, Salvatorul, Profetul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu, este determinat de faptul crucificării, pentru că în mod clar nu trebuie să-i înțelegem viața drept ilustrare a posibilității umane, nici nu putem să-L interpretăm așa. Tot aici întîlnim semnificația vizibilă a credinței creștine, care constă în perceperea faptului că linia morții care străbate viața lui Iisus este de fapt legea și necesitatea vieții umane în întregimea ei. Realizăm că sîntem morți cu Christos, că raportat la Dumnezeu sîntem ignoranți,  și că înaintea Lui încetăm să ne mișcăm și să vorbim, că tot ce putem face e doar să ne închinăm.

Orice imperfecțiune a textului e cauzată în întregime de traducerea mea după ediția în engleză a textului lui Barth

S-a înmuiat Dawkins?

Azi am avut ocazia să petrec o după-amiază interesantă în compania, sau o după-amiază în compania interesantă a doi fizicieni (unul care abia își începe cariera ca fizician experimentalist- din cîte știu încearcă să detecteze pe la Polul Sud niște particule fără masă, parcă, numite neutrini care vin în general din soare; al doilea  fizician teoretician pensionat, specializat în mecanica cuantică), un psihiatru și nevasta dentistă a acestuia. Ultimii trei, suedezi, primul, tînărul fizician experimentalist și aproape prietenul meu, american.

Printre altele, fizicianul acum pensionar, povestea despre ce lui i se pare a fi o schimbare semnificativă în atitudinea lui Richard Dawkins. Însă înainte de asta a fost vorba despre un profesor din Uppsala care acum vreo 30 de ani predica cu foarte multă pasiune ateismul și care a atras următoarea adaptare care s-ar putea să-i deranjeze pe musulmani (sînt foarte sensibili musulmanii, știe toată lumea asta și toată lumea le știe de frică) dar care mie mi s-a părut „foarte tare”, în limbaj foarte colocvial. Se spunea cam așa, despre el (nu-i mai rețin numele) : Nu există Dumnezeu și X (tipul ăsta căruia nu i-am reținut numele) e profetul lui! Musulmanii spun: Există un singur Dumnezeu și Mahomed e profetul lui.

Vorba asta mi se pare mie foarte potrivită pentru Dawkins, căci știe toată lumea cu cîtă pasiune vrea să convingă pe toată lumea că nu există Dumnezeu. Așadar, zic eu: Nu există Dumnezeu și Richard Dawkins e profetul lui!

Tot acest fost fizician, actual pensionar povestea că la o conferință ținută de Dawkins, destul de recent, acesta a fost întrebat ce explicații oferă biologia despre originea vieții. La început a evitat întrebarea, dar întrebarea i-a fost pusă cu insistență pînă a fost nevoit să răspundă. Și a răspuns, dar fără entuziasmul care îl caracterizează de obicei cînd vorbește despre cît de retardați sînt cei care cred în Dumnezeu. A răspuns că momentan originea vieții e un mister total pentru oamenii de știință. Acum, toată lumea știe asta, dar venind la Dawkins, mărturisirea asta are o greutate deosebită. A continuat prin a spune că, probabil, viața a venit din spațiu. Nici asta nu e ceva nou, dar, din nou, venind de la Dawkins are o aromă foarte interesantă, aproape comică, pentru că Dawkins obișnuia să, din nou nepermis de colocvial din partea mea, îmi cer scuze, obișnuia să facă mișto de cei care apelau la explicația asta. Și știa el de ce  explicația i se părea ridicolă:  pentru că a spune că viața a venit de pe altă planetă nu înseamnă a rezolva problema, ci doar a o muta pe altă planetă.

Al doilea  „incident” se întîmpla la scurt timp după lansarea cărții lui, The God Delusion, la o sesiune de autografe. Dawkins stătea acolo, probabil destul de fericit și savurîndu-și celebritatea, cînd a fost întrebat cum poate să își asume creditul pentru cartea asta, dacă, conform viziunii lui despre lume și viață, trăim într-un Univers absolut determinist în care nu există voință liberă. Astfel, cartea lui nu e nimic mai mult decit produsul acestui univers, poate asezonată cu puțin hazard, ca să nu se supere teoria haosului (chaos theory). Dawkins a răspuns că, într-adevăr, asta e concepția lui despre Univers, dar a recunoscut că nu se poate trăi conform acestei concepții, că sîntem nevoiți să trăim ca și cum ar exista liber arbitru, deși nu e loc pentru așa ceva într-un univers suta la sută materialist și determinist.

Frumos, nu-i așa? Vorba lui Kierkegaard, care se referea la Hegel și la Sistemul lui filosofic cînd zicea: unii fac un castel impresionat doar că să trăiască într-o cocioabă lîngă el. I se aplică și lui Dawkins vorba asta, dar puțin răsturnată: se pare  că Dawkins nu poate să trăiască în cocioaba sărăcăcioasă a universului materialist și determinist construită de el, așa că trăiește fără forme legale în castelul vechi de mii de ani în care are libertate, frumusețe, moralitate, speranță și alte chestii pe care le calcă în picioare în marșul lui împotriva lui Dumnezeu.