Experiment pe mine la mine pe blog

Ce fac eu acum e un experiment. Aseară, cineva care e infectat cu un virus foarte șmecher și care e și medic îmi povestea cît de șmecher este de fapt un virus. Nu știu dacă îmi aduc aminte toată explicația. Îmi aduc aminte doar că virusul are pe învelișul lui un cod care este un fel de cheie pentru intrarea în celulă, așa că atunci cînd virusul bate la ușă, celula îi deschide cu dragă inima, cam cum au deschis cei trei iezi cucuieți lupului. Apoi șmecherul de virus de inserează în ADN-ul celulei și începe să se reproducă. Cînd s-a reprodus destul, celula explodează și acum virusul, multiplicat ca în Matrix, invadează alte celule. Ce se întîmplă acolo e foarte interesant și Alin se întreba dacă se poate spune despre un virus că este inteligent. Eu am zis că se poate spune în același fel în care se poate spune și despre un cîine că e inteligent.

Toate astea sînt interesante, dar și mai interesant este că probabil chiar în timp ce îmi povestea toate astea, îmi făcea și o demonstrație practică, adică mă infecta cu virusul respectiv care își făcea loc și în celulele mele și le făcea să explodeze. De  fapt cred că celulele au început să explodeze cînd eram la BCU, dar sînt mari șanse ca furișatul în celulă să se fi întmplat chiar în timp ce Alin îmi explica procesul.

Experimentul pe care îl fac este că încerc să scriu deși mi-e foarte rău. Îmi închipui că ce simt eu acum e a suta parte din ce simte un  dependent de heroină în sevraj. Dar și așa, e greu de suportat.  Și starea asta de rău este tot un fel de stare modificată de conștiință. Percepțiile sînt modificate și cu suficientă febră poți să ai și halucinații. Oricum, ideea este că atunci cînd ți-e rău, lumea are altă semnificație pentru tine.  Sînt stăpînit de o senzație prelungită, mai mult rea dar care au și ceva plăcut în ea (poate doar pentru sadomasochiști), iar sentimentul de fond e unul de detașare de lume. Nu mai există probleme, nici bucurii, în afară de senzații elementare de bine și de rău. Cam la fel simte și un dependent de heroină, doar că la el atît plăcerea cît și durerea sînt mult mai intense. Ah, și are mult mai puține șanse să scape cu viață decît am eu.

Mă întreb dacă pot să primesc o rețetă pe ce am scris în seara asta.

Spart

Ieri mi-am găsit maşina spartă în parcare. Dar nu am scris despre asta pe blog, pentru că nu sînt acel fel de blogger care scrie seara ce păţeşte ziua. Nu, eu sînt o specie superioară de blogger, care aşteaptă să treacă o zi şi apoi scrie. Ha, ha!

A fost bine că n-am scris ieri despre asta, pentru că povestea nu era..completă. Aseară, în parcarea din Kaufland, lipeam nişte plastic pe geam împreună cu Alin, cel mai înalt şi mai matur dintre toţi nepoţii nepoţii bunicului meu matern, deşi eu sînt cel mai mare ca vîrstă. Nu ştiu cum, dar discuţia a luat o turnură metafizică, în care eu mi-am expus pe scurt parte din concepţia mea despre lume şi viaţă. Fie că crezi sau nu în existenţa lui Dumnezeu (eu cred), trebuie ca pînă la urmă să ai maturitatea să înţelegi că tot ce se întîmplă pe lumea asta e, cu excepționale excepții, rezultatul hazardului, al întîmplării oarbe şi al voinţei libere a actorilor morali, adică noi oamenii. Odată ce ai înţeles asta, nu te mai întrebi de ce a trebuit să mi se întîmple tocmai mie chestia asta (fie că e vorba de un fleac costisitor cum e o maşină spartă, fie de o tragedie ca un viol, un accident grav sau moartea cuiva apropiat).  După ce am păţit ceva, deci după ce devenim victime, mintea noastră agravează lucrurile încercînd să îşi explice de ce tocmai nouă ni s-a întîmplat nenorocirea respectivă. Şi cum mintea noastră e infailibilă (din nou, ha, ha!), găseşte mereu o explicaţie. Şi cea mai la îndemînă explicaţie e una masochistă, în care noi sîntem de fapt, într-un fel, vinovaţi de ceea ce s-a întîmplă. Eu puteam să mă victimizez cu una dintre următoarele propoziții: am numere de bulgaria, trebuia să parchez in altă parte etc. Victima unui viol trăieşte un adevărat iad abia după ce a fost agrestă, atunci cînd conştiinţa începe să înţeleagă ce s-a întîmplat de fapt. Oricum, nu mă pricep la psihologie, aşa că las discuţia asta. Concluzia mea, la nivel metafizic, era că a înţelege că tot  ce se întîmplă e rezultatul hazardului, te scuteşte de efortul inutil de a mai ridica pumnul furios spre cer şi a întreba De ce, Doamne??! Sau, pentru atei, de ce Universule??! Rezultatu la fost că nu am fost nicio secundă nervos ceea ce am impresia că îl descumpănea un pic pe Alin, care îşi închipuia că mă consum în mine. Nu am înjurat pe nimeni, pentru că oricum asta n-ar fi rezolvat nimic şi pentru că cel mai probabil am fost victima unui drogat care nu ştia ce face şi de care mi-e milă.

E o uşurare incredibilă în a accepta gratuitatea a tot  ceea ce se întîmplă, lipsa de sens şi semnificaţie. Căci ce ne eupizează cel mai mult de energie este încercarea nostră constantă de a impregna cu sens natura moartă, ca să zic aşa.

Doar că povestea nu se termină aici. Astăzi am ajuns pe Mihai Bravu, la un magazin cu piese din dezmebrări auto. Am găsit un geam cu 230 de lei şi montatul a mai costat încă 50. Doar că aşteptînd acolo, mi-a venit ideea să verific uleiul pentru că acum două zile mai adăugasem nişte ulei proaspăt.  Sub capotă mă aştepta o surpiză neagră şi neplăcută. Cu mîinile îngheţate, nu aşezasem bine capacul şi în timpul mersului acesta sărise. Nu pierdusem prea mult ulei, dar aş fi pierdut dacă nu verificam atunci. Şi nu aş fi verificat atunci dacă nu aş fi fost acolo, aşteptînd să mi se schimbe geamul spart. Şi paguba ar fi putut să fie mult mai mare dacă piedeam mult ulei. Am fost tentat atunci să cred că pînă la urmă totul se întîmplă cu un scop, să zic şi eu ca creştinul de rînd şi ca actorul tipic de prin fimele hollywoodiene, că nu există coincidente.

Dar mi-a trecut repede. Eu ştiu mai bine. Aşa că nu am cedat preaomenescului instinct  de a împroşca cu sens peste tot (mult mai omenesc decît instinctul specific masculin de a împroşca cu ADN peste tot). A admite că nu există coincidente, înseamnă a crea nişte probleme atît de mari încît nici măcar Dumnezeu Cel Atotputernic n-ar putea să le rezolve. În schimb, întîmplarea, coincidenta, hazardul, adică rezultatul libertăţii noastre şi a naturii, e cheia înţelegerii celor mai serioase întrebări pe care şi le poate pune un om.

Despre avantajele faptului de a avea probleme

Sînt unii, pe care nu prea pot să-i sufăr, un fel de sado-masochișiti, care atunci cînd se întîmplă ceva rău îți spun, sau chiar dacă nu-ți spun, se uită la tine ca și cum ți-ar spune, că e un „scop superior” pentru care  ți s-a întîmplat nenorocirea, că ai ceva de învățat de acolo, cu alte cuvinte că ceea ce pentru tine e în mod evident și dureros rău, e de fapt într-un mod ocolit, bun.

Oricît de mult mi-ar displăcea sado-masochiștii, care pot fi orientați religios sau nu, e adevărat că aproape în ceea ce ni se întîmplă rău, e ceva bun. Dar asta nu pentru că ceea ce în mod evident rău e de fapt bun, ci pentru că răul are uneori efecte perverse, adică neintenționate, și care pot fi bune, la fel cum și binele are aproape de fiecare dată efecte perverse care se pot dovedi a fi rele.

Gîndul pe care vreau să îl pun aici pe hîrtie (sic) e abstract, dar o să-l ilustrez prin trei exemple, o să-i dau carne.

Deși înot de vreo șase săptămîni aproape în fiecare zi, stilul meu de înot e departe de a fi perfect. De fapt, de ce să mă ascund, înot extrem de prost. Mai corect ar fi să spun că înotam extrem de prost pînă în seara asta. Un salvamar (probabil salvamar e corect și dacă avem de-a face cu un bazin de înot, nu cu marea) care e în același timp și profesor de înot mă vedea în fiecare seară cum înot. La un moment dat mi-a spus că e un curs de înot constînd în doar două ședințe și care costă 50 de euro, care, spunea el, urma să îmi îmbunătățească extrem de mult tehnica. I-am spus că o să mă gîndesc. În seara asta, probabil nemairezistînd să mă vadă înotînd într-un mod deloc ca la carte, a venit la mine și mi-a arătat vreo trei lucruri pe care le făceam greșit și cum să le fac corect. După 30 de minute de exercițiu schimbările în tehnica mea erau atît de mari, încît nu-mi venea să cred. Acum chiar pot să pun că știu să înot. Un lucru aparent extrem de nesemnificativ (cum îmi ridic brațul și poziția pe care o are cînd îl introduc înapoi în apă) avut un efect absolut uimitor. Dar ce e cu adevărat important nu e că am învățat să înot. O să fie clar la final.

Al doilea exemplu e legat de bicicleta mea care sîmbătă dimineața s-a dovedit a fi  „pe jantă”.  În condițiile în care merg cu bicicleta peste tot, am resimțit problema asta ca pe o mică tragedie. Nu am niciun fel de scule aici pentru a mi-o repara singur. Sigur, aș fi putut să mă duc undeva cu ea, dar aici serviciile se plătesc foarte scump și eu uneori sînt foarte zgîrcit. Așa că am apelat la un prieten, nu chiar prieten, mai mult un cunoscut și vecin irlandez. Mai vorbisem înainte dar niciodată prea mult. Acum, pentru că știam că el are  „cu ce”, l-am rugat să mă ajute să-mi repar bicicleta. Mă gîndeam că o să mă simt îndatorat, după. Dar, departe de asta, faptul că mi-a reparat bicicleta a fost o ocazie excelentă să ne cunoaștem mai bine și acum aproape că aș putea să-l numesc prieten.

Al treilea exemplu nu mai are legătură cu mine, ci o vecină din Germania. Săptămîna trecută a fost într-o vizită în Bosnia și ca să scurtez povestea o să spun doar că în autobuz i-a fost furat portofelul. Cu bani, acte, cărți de credit. Am întrebat-o cum se descurcă acum. Mi-a răspuns că imediat după ce s-a întîmplat asta, unii dintre bosniaci, fiindu-le rușine că așa ceva s-a întîmplat în țara lor (mă întreb dacă eu m-aș fi simțit vinovat dacă asta s-ar fi întîmplat în România, cum era foarte probabil să se întîmple, căci la capitolul ăsta mă îndoiesc că bosniacii ne sînt superiori), au ajutat-o cu bani. La fel și prietenii din grupul din care făcea parte, căci nu era singură în Bosnia. Îmi povestea cît de buni au fost oamenii din jurul ei.

E un lucru teribil să-ți pierzi actele, banii și cărțile de credit, dar, vorba unei reclame Mastercard, parcă, unele lucruri sînt neprețuite. În cazul ăsta suportul pe care l-a simțit venind de la cei din jur.

Cumva speram că bicicleta mea e deasupra bicicletelor de rînd și că n-o să am niciodată o pană, așa că am fost foarte dezamăgit cînd am văzut-o pe jantă. Dar incidentul m-a ajutat să cîștig un prieten.

Faptul că tehnica mea de înot era extrem de proastă, dar faptul că un profesor de înot, al cărui interes era să se asigure că plătesc pentru un curs, a trecut peste asta și mi-a împărtășit gratis din înțelepciunea lui, a fost un lucru frumos-alt cuvînt nu-mi vine în minte. Dacă aș fi știut să înot foarte bine, n-aș mai fi avut ocazia să văd acest lucru frumos.

În toate cele trei cazuri, problema, care nu avea în ea însăși absolut nimic bun, a creat contextul în care s-au întîmplat lucruri frumoase. De aici și pînă la a vedea problema, lucrul nedorit în sine ca pe ceva bun, e o cale lungă pe care unii, probabil beți, o parcurg prea ușor. Dar e remarcabil că în hățișul de întîmplări care creează realitatea cotidiană sau extra-cotidiană, frumosul reușește să răsară chiar și din cele mai urîte și improbabile ocazii. Din păcate, asta nu e deloc o lege a naturii. De cele mai multe ori oamenii se dovedesc insensibili la problemele noastre și atunci ne simțim singuri. Puține lucruri sînt mai greu de suportat decît să te simți singur în sensul absolut al cuvîntului. Rămîne însă întotdeauna speranța iepurelui proverbial care, într-adevăr, poate sări de oriunde.