Vremuri întunecate

Hannah Arendt, după părerea mea cea mai importantă femeie (importantă în sens public, pentru că în orice alt sens e stupid să spui despre cineva că e mai important decît altcineva) a secolului XX și una dintre cele mai mari minți al secolului trecut în general,  vorbește undeva despre o anumită stare a lumii în care  se poate spune despre această că nu există, de fapt. Lumea, pentru Arendt, nu este planeta, nici pădurile, nici animalele și nici măcar oamenii. Pentru Arendt, lumea are un înțeles foarte precis, și anume spațiul dintre indivizi, adică spațiul nefizic care rezultă din interacțiunea indivizilor. Nefizic deoarece este mai degrabă spiritual, și din acest motiv și foarte fragil, pentru că, spune Arendt, acest spațiu dintre indivizi nu există prin simpla ciocnire a indivizlor în goana lor după supraviețuire, distracții, etc, ci există, adică este creat și menținut, prin reflecția indivizilor asupra spațiului pe care ei îl creează. În cuvintele ei, lumea există doar în măsura în care poate fi făcută obiect al discursului, în măsura în care se poate vorbi despre ea.

O situație în care lumea nu mai poate fi făcută obiect al discursului este ceea ce ea numește vremuri întunecate. Într-o astfel de situație, individul, deși continuă să se plimbe printre oameni, este forțat să se retragă într-o bulă privată, unde poate fi liber și spune ce îi trece prin cap, dar nu poate vorbi deschis cu ceilalți despre asta, nu poate critica, propune, glumi pe seama stării respective. Un exemplu tocmai bun de astfel de vremuri întunecate este comunismul, în care, evident, lumea nu putea fi făcută obiectul discursului, nu se putea vorbi despre ea decît în termenii stîlciți și mincinoși ai ideologiei.  Sînt multe feluri de  întuneric, nu doar comunismul. Cred că și  individualismul patologic al Occidentului zilelor noastre este tot un soi de astfel de întuneric, pentru că oamenii, deși au libertatea să vorbească despre ce vor și chiar vorbesc despre toate, nu au destulă motivație să vorbească cu adevărat despre lume, cu același patos pe  care îl pui în discursul despre o mare dragoste, de exemplu, pentru că, nu-i așa, ce îmi pasă mie de lume dacă mie mi-e bine. Acesta e un fel de întuneric rezultat nu dintr-o forță externă opresivă, ci dintr-o apatie interioară.

Noi trăim zilele astea un alt fel de întuneric, un întuneric care plutește peste toată lumea, literal  toată lumea. Suspiciunea că cel de lîngă tine poate fi infectat a avut la început efecte nu foarte dramatice asupra vieții sociale, de exemplu doar te sfiai să strănuți în metrou. Pe măsură ce isteria socială a luat amploare, celălat, adică oricine, inclusiv tu, pentru că și tu ești un celălalt – pentru celălalt – încetează să mai fie un om și se transformă într-o sursă de infecție. Rezultatul acestei transformări este mult mai serios decît faptul că se închid mallurile și se anulează concertele, că economia se duce de rîpă și că, într-un scenariu extrem, e posibil să rămînem fără mîncare în magazine. Ce e cu adevărat tragic, deși nu imediat observabil, este că lumea însăși dispare, lumea înțeleasă ca spațiul dintre indivizi.

Contactul uman este condiția fundamentală a vieții sociale. Nimic nu se întîmplă dacă nu există oameni care să se întîlnească. Nimic nu se mișcă dacă nu există oameni care să facă lucrurile să se miște. Poate într-o societate a viitorului în care vom trăi mai mult sau mai puțin ca în Matrix, nu va mai fi așa, și deși o astfel de societate e logic posibilă, nu cred că e posibilă și în realitate, pentru că omul este animal în aceeași măsură în care e minte, și orice lume cu adevăra umană trebuie să-l includă pe om ca animal în aceeași măsură în care îl include ca minte.   Pentru că tot a venit vorba de Matrix, să nu creadă cineva că acolo pandemiile nu vor mai fi posibile. Virușii calculatoarelor,  care atunci vor fi și virușii oamenilor, sînt un pericol cel puțin la fel de mare ca cei biologici, dacă nu mai mare. Dar pînă una alta nu trăim în Matrix, trăim într-o lume în care contactul uman e totul. Și dacă pînă acum nu prea realizam asta, criza asta ne aduce aminte cît de importanți sîntem unii pentru alții, ne aduce aminte că depindem unii de alții pentru tot ceea ce sîntem, ne aduce aminte că fără oameni nu exisă lume, și fără lume orice existență individuală, oricît de înfloritoare în bula ei privată, e derizorie și fără sens. Ne aduce aminte că sîntem unii pentru alții aer și apă și drum și destinație.

Ordinea socială, mai ales în societățile noastre moderne și sofisticate, este un lucru extrem de fragil, și un vînt purtător de viruși ca acesta o poate spulbera peste noapte. Să sperăm că nu va fi așa de data asta.  Dacă va fi așa sau nu depinde în cea mai mare măsură de un fapt esențial, și anume dacă ne vom aduce aminte că sîntem oameni și nu ne vom lăsa conduși de animalul turbat din noi care abia așteaptă să scoată capul la iveală, ca în orice situație de criză. Dar că sîntem oameni ne aducem aminte doar prin contactul cu alți oameni, altfel uităm imediat (acesta e și motivul pentru care izolarea e una dintre cele mai puternice forme de tortură și duce la nebunie). De aici gravitatea situației.

Din fericire, de cînd avem inernet nu mai sîntem niciodată cu adevărat singuri. Mintea noastră are acces la un spațiu în care se întîlnește cu alte minți și așa reușește să rămînă sănătoasă. Asta e într-adevăr o veste bună. Putem crea spațiul vital dintre indivizi care este lumea dacă ne întîlnim doar pe internet? Cred că asta e o întrebare importantă și tind să cred că răspunsul e afirmativ. Deși, un astfel de contact redus doar la minte ne poate salva doar în condiții de criză, ca acestea, el nu poate deveni norma pentru umanitate, pentru că, am spus-o deja, o umanitate care nu dă animalului ce e al animalului nu e umanitate. Mintea nu poate fi desprinsă de corp, pentru că mintea e ceva ce crește din corp la fel cum parfumul e ceva ce crește din floare.

Zilele astea, deci, sîntem condamnați să trăim între două lumi. Lumea umană, care este acum limitată la virtual, acolo unde nu ne putem infecta (deocamdată), și lumea fizică, pe care nu o putem ignora cu totul pentru că trebuie să mai ieșim afară să ne facem provizii, în care umanitatea a fost măturată cu totul de vîntul virusului, pentru că pe străzi nu mai sînt oameni. Străzile sînt pustii iar cei puțini care mai umblă pe ele nu mai sînt oameni, sînt zombie, și noi înșine sîntem zombie, pentru că ne vedem prin ochii lor. Cu alte cuvinte, vremuri întunecate.

 

P.S.

Cred că trebuie să mai spun ceva. Mi-am dat seama abia acum, cîteva ore mai tîrziu, că cei mai mulți oameni nu sînt izolați singuri la domicliu, ca mine. Cei mai mulți sînt izolați cu familia, deci nu se pune problema singurătății ca în cazul cuiva singur cuc.  Deși aceștia experientează și ei singurătatea, într-un fel, pentru că sînt izolați de lume, și izolarea asta nu poate  să nu fie resimțită cumva, chiar dacă în jurul tău roiesc doi, trei copii și o nevastă sau soț. Și ei simt nevia să păstreze legăturea cu lumea, și o fac tot pe internet (Whatsapp, Facebook etc.). Cineva care a citit articolul spunea că de fapt internetul nu ne face mai puțini singuri. Poate, într-un sens. Dar nu putem nega că în alt sens pe internet sîntem în contact permanent cu ceilalți. Un grup de Whatsapp, de exemplu, simulează, într-un caz fericit, sentimentul că aparții unei comunități. În cel mai important grup de Whatsapp din care fac parte sînt prietenii mei cei mai buni, unii dintre ei aflați la multe mii de kilometri, alții la mai puține mii, alți doar la zeci de kilometri, dar indiferent de kilometri sau fus orar, trăim frecvent un sentiment de întîlnire. Nu e o întîlnire reală, sigur, dar e un fel de întîlnire. Și, cum zice vorba aia, cînd n-ai pîine, mănînci și frimituri. Și cred că cineva poate să supraviețuiască cu frimituri, chiar dacă un ospăț unde e mîncare din belșug e, evident, de preferat.

Declarație de dragoste

probatiune

A fost odată ca niciodată un loc în sistemul de justiție în care individul condamnat pentru comiterea infracțiuni era tratat într-un mod eminamente omenesc, era, adică, văzut în primul rînd ca un individ, nu ca o sumă de atribute juridice, un dosar, un caz, ci un om cu o poveste de viață unică, cu defecte și calități unice, pe scurt, un om. Acest loc se numea, și încă se numește, căci și-a păstrat numele chiar dacă și-a cam pierdut sufletul, Sistemul de Probațiune, care funcționează în toată țara prin serviciile de probațiune de la nivelul fiecărui județ. Sistemul de probațiune face parte din sistemul penal, care, așa cum spune și numele, este un sistem punitiv, adică are scopul de a pedepsi. Statele moderne se prefac că  nu mai au nimic in comun cu strămoșii lor barbari care pedepseau infractorii. Ele nu pedepsesc, ele educă. Sigur, știe toată lumea ce efect pedagogic au pușcăriile, care încă reprezintă principala modalitate de a pedepsi pe cei care încalcă legea: ce învață cineva la pușcărie e cum să fie un infractor mai bun, cu privire la asta nu e niciun dubiu. Și nici n-ar avea cum să fie altfel, pentru că sîntem ființe sociale și aerul social pe care îl respirăm devine parte din noi și ne transformă după chipul și asemănarea lui. Ce se întîmplă cu cineva atunci cînd e închis într-un loc plin de oameni mai buni sau mai răi, dar care au în comun faptul că toți au încălcat legea? Răspunsul e la mintea cocoșului și e de mirare  că doar 50% din cei care ajung la pușcărie se întorc acolo pentru… continuarea studiilor.

În aceste condiții era absolut normal ca la un moment dat în istorie să apară o formă de pedeapsă alternativă pușcăriei, și tocmai asta e probațiunea. În probațiune ajung cei care au comis o infracțiune pentru care este prevăzută pedeapsa închisorii, dar cărora judecătorul le dă șansa de a-și continua viața în mijlocul familiei, al prietenilor, al societății în general și pe care îi avertizează,  ai grijă prietene, dacă se întîmplă să calci din nou pe bec, sigur ajungi la pușcărie!   În probațiune, statul modern se ridică cu adevărat la înălțimea filosofiei lui penale prin care pretinde că nu vrea să pedepsească, ci să re-educe, pentru că doar în probațiune individul care a comis o infracțiune are posibilitatea să uite că e infractor, aceasta fiind condiția sine qua non a reintegrării sociale: dacă cineva se percepe pe sine ca pe un infractor, atunci se va comporta ca un infractor. De unde rezultă, desigur, că scopul principal al probațiunii este să ajute pe cel care a încălcat legea să uite că este infractor. Punct. Nu există alt scop mai important decît acesta și cine nu a înțeles asta  nu a înțeles nimic din probațiune.  Pentru că doar cineva care a uitat că e infractor, care, adică, nu se percepe pe sine ca infractor și căruia nimeni nu îi aduce în mod constant aminte că e infractor (poate chiar consilierul de probațiune?) are șanse să nu mai fie infractor. Faptul că la început  sufletul probațiunii era animat mai presus de orice de acest principiu, este bine știut de cei care au fost acolo în jurul anului 2000, cînd s-au pus bazele probațiunii în România, și care încă își mai aduc aminte. Acest principiu se făcea realmente simțit în întreg ansamblul de fapte și cuvinte și hîrtii care formează interacțiunea consilier de probațiune – persoană supravegheată. Faptul că serviciul de probațiune își avea sediul într-o judecătorie (de exemplu, Serviciul de Probațiune București, a avut timp de cîțiva ani sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3), era cu totul accidental. Serviciul de probațiune era fundamental un alt tip de loc, un tip de loc esențial diferit de instanța de judecată. Instanța de judecată este locul unde legea se impune individului, impersonală și indiferentă la povestea lui de viață, pentru a-l pedepsi în mod exemplar. Pe cînd serviciul de probațiune este locul unde individul vine ca să-și recupereze umanitatea, adică specificul individualității sale, a ceea ce îl face unic și care, pe parcursul procesului penal, i-au fost negate. Acesta e un alt fel de a spune că în probaține povestea de viață a individului revine la suprafață, se impune ca realitate principală, realitate ce dă sens și direcție practicii probațiunii. Deci individul se simte din nou recunoscut ca individ, și bucuria acestei recunoașteri dă pe afară și se face simțită chiar și în sufletul consilierului și uneori în tot biroul. Din nou, acel consilier de probațiune care nu e de acord cu asta  sau efectiv nu știe despre ce vorbesc, nu a înțeles nimic  din probațiune. Am spus toate astea doar ca să subliniez adevărul elementar că probațiunea este un loc calitativ diferit de instanța de judecată, chiar dacă mulți consilieri de probațiune privesc cu jind la instanța de judecată și și-ar dori să nu fie nicio diferență între cele două locuri. Ar fi trebuit să se facă ceva în cadrul instanței de judecată. Încă pot. Nu e niciodată prea tîrziu.

La un moment dat, în urmă cu vreo șapte ani, cred, cînd Serviciul de Probațiune București avea sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, s-a întîmplat ceva care a avut și continuă să aibă urmări dramatice pentru sufletul și practica Serviciului de Probațiune București (nu știu cum stau lucrurile în alte locuri prin țară, chiar mi-ar plăcea să știu). Jandarmii, acești bravi păzitori ai ordinii publice care uneori fac exces de zel, aveau datoria să aplice o regulă conform căreia în instanța de judecată nimeni nu vine îmbrăcat indecent, iar indecența era codificată, conform regulior stricte ale instanțelor de judecată, drept pantaloni scurți,  șlapi sau maiou. Nu exista nicio prevedere legală cu privire la un decolteu excesiv de generos, de exemplu, care se știe că poate să fie semnificativ mai indecent decît o pereche de șlapi. Și în general aceste reguli atingeau doar bărbații, nu și femeile, pentru că o fustă, oricît de scurtă, era fustă, iar pe lista neagră erau trecuți doar pantalonii scurți, nu și fustele.

Sigur, în anumite locuri e musai să existe un cod vestimentar strict. De exemplu la o nuntă, sau într-o audiență la o persoană sau instituție importantă. Pentru că instanța de judecată o instituție importantă, și acolo există reguli vestimentare. Dar nu toate instanțele de judecată au reguli vestimentare la fel de stricte, adică regulile există peste tot, dar nu se aplică peste tot la fel, pentru că judecătorii, mai ales cei care lucrează în penal, au de-a face cu unii dintre cei mai defavorizați oameni de la noi din țară, și în consecință sînt dispuși să aplice regulile într-un fel care să se adapteze specificului și nevoilor acestora.

Și în plus, oricine poate să își dea seama, cu atît mai mult un judecător, că e foarte dificil să reduci problema decenței la un cod atît de simplu (pantaloni scurți, șlapi, maiou, dintre care cel mai important element fiind pantalonii scurți, după cum o să vedem mai departe). Cel puțin astăzi, în epoca blugilor rupți, vedem peste tot pe stradă blugi rupți de sus pînă jos dar care sînt…lungi. Sînt acești blugi decenți? Conform definiției simple a decenței dată de instanțele de judecată (și preluată ad literam de serviciul de probațiune, după cum o să vedem imediat), da, pentru că regula efectiv nu are ochi pentru blugii rupți. Așa se face că cineva îmbrăcat în niște blugi pe care parcă i-ar fi purtat Tarzan cîțiva ani de zile, este mai decent decît cineva îmbrăcat într-o pereche de pantaloni trei sferturi, bine călcați și fără întreruperi și ruperi dramatice în materialul care îi constituie, pentru simplul fapt că regula interzice pantalonii scurți și trei sferturi, dar nu are nimic de spus despre pantalonii franjurați.

Cred că este destul de limpede pentru oricine că problema decenței este complexă și deci greu de redus la trei obiecte de îmbrăcăminte (pantaloni scurți, maiou, șlapi), pe care dacă le-ai interzis, ai rezolvat-o. O să vedem că interzicerea acestor obiecte nu doar că nu a rezolvat problema decenței, dar a agravat-o.

Pînă atunci să ne întoarcem un pic la momentul în care Judecătoria Sectorului 3 și-a dat seama că nu mai poate să tolereze fluxul constant de pantaloni scurți către probațiune. Nu știu de ce și-au dat seama de asta, așa dintr-o dată, după vreo șase, șapte ani în care nimeni nu băgase de seamă această încălare a regulamentului. Pentru că persoanele aflate în supravegherea serviciului de probațiune intrau pe aceeași ușă cu cei care veneau pentru a se prezenta în fața judecătorului în sala de ședință, cineva considerat că e absolut necesar să li se aplice aceleași reguli vestimentare. Așa că serviciului de probațiune i s-a pus în vedere să nu mai primească persoane în pantaloni scurți, de fapt i s-a spus că nu se va mai permite accesul în clădirea instanței persoanelor în pantaloni scurți sau trei sferturi. Vestea aceasta a tulburat destul de mult apele în serviciul de probațiune. Îmi amintesc foarte bine, pentru că eram acolo. Serviciul de probațiune s-a împărțit în două, de fapt în trei. Cei care au primit cu entuziasm această veste, și care au fost foarte puțini. Mai precis aceștia erau aceia care își doreau ca serviciul de probațiune să semene cît mai mult cu o instanță de judecată, crezînd că astfel serviciul de probațiune cîștigă în importanță. Apoi erau cei, dintre care făceam și eu parte, care au văzut, sau mai degrabă au presimțit, că această regulă atenta la ceva esențial, dar greu de numit, din ceea ce se numește probațiune. Și a treia categorie, cea mai numeroasă, formată ca de obice din cei care așteaptă pur și simplu să vadă ce o să se întîmple, fără să le pese prea mult dacă lucrurile o iau la vale sau la deal.

Problema era următoarea. Cum să justifici cuiva că nu mai are voie să vină în pantaloni scurți la întrevederea de supraveghere cînd afară sînt 40 de grade celsius. Pentru cei care credeau că probațiunea și instanțele de judecată ar trebui să fie una, răspunsul era simplu. Nu mai ai voie să vii în pantaloni scurți la probațiune pentru că instnața de judecată are o regulă care interzice acest lucru. Și gata. Problema a fost rezolvată. Pentru cei care ar fi vrut să justifice altfel această interdicție, lucrurile erau mai complicate. De fapt, era imposibil să justifici cuiva de ce nu are voie să vină în pantaloni scurți sau trei sferturi într-o zi fierbinte de vară, cînd sînt peste patruzeci de grade afară, apelînd la rațiune.  Singurul mod de a justifica această regulă absurdă, din punctul de vedere al rațiunii și al bunului simț, era să apelezi la același argument al celor care voiau cu orice chip să se dizolve în sfințenia și puterea instanței de judecată, adică să spui că există o regulă a instanței de judecată în acest sens, și gata. Doar că aceia dintre noi care credeau că această regulă străină de practica și sufletul probațiunii (era o vreme cînd chiar cîte un consilier de probațiune mai venea în pantaloni scurți la serviciu din cînd în cînd, pentru că la început probațiunea a fost formată de olandezi și englezi într-un spirit relaxat și umanist și deloc polițienesc, așa cum a ajuns astăzi),  nu trebuie acceptată doar pentru că cineva din afara probațiunii și care nu știe prea bine ce e probațiunea a impus acest lucru.

A fost o luptă, și am pierdut. A cîștigat instanța de judecată,  firește, pentru că eram la ei în casă, deci ca oaspeți am fost obligați să le respectăm regulile. Dar cei mai mulți dintre noi au făcut-o cu inima îndoită, plină de tristețe chiar, doar cîțiva au plicat-o cu veselie, aceia care erau bucuroși că au un prilej în plus de a-și manifesta puterea. Te trimit acasă dacă mai vii în pantaloni scurți! Vă rog să mergeți acasă să vă schimbați și să reveniți în pantaloni lungi! 

Așa a început o epocă tristă pentru probațiune, care continuă și astăzi. Tristă și rușinoasă pentru că această regulă care, oficial, trebuia să promoveze decența, a ajuns să promoveze tocmai indecența. Chiar în curtea  Judecătoriei Sectorului 3 a apărut imediat un comerț cu pantaloni lungi, adică niște spirite întreprinzătoare au început să închirieze pantaloni contra sumei de cinci lei, dacă îmi aduc eu bine aminte. Așa se face că în probațiune intra aceeași pereche de pantaloni de mai multe ori pe zi, uneori mai lălîie, alteori mai strînsă pe picior, acumulînd multe arome de transpirație și înjurături ale acelor frustrate că trebuie să închirieze o pereche de pantaloni doar ca să apară cinci minute în fața consilierului de probațiune. Chiar și astăzi, la șapte ani de atunci, mai vezi pe holurile probațiunii, deși nu mai are sediul în cadrul Judecătoriei Sectorului 3, oameni care își dau jos pantalonii scurți în ochii lumii și ai consilierilor de probațiune și își trag pe ei nădragi ponosiți, prea strîmți sau prea largi, dar care sînt…lungi!

Zilele astea s-a împlinit un an de cînd m-am întors la probațiune după o pauză de cinci ani. Chiar în prima zi din al doilea episod al aventurii mele cu probațiunea, am fost lovit chiar în capul pieptului, adică al sufletului și al inimii, de un incident în care cineva era admonestat, cu violența autorității, pentru vina de a purta pantaloni scurți și obligat să ducă acasă la capătul Bucureștiului de unde venise, să își ia pantaloni lungi, și să revină la serviciul de probațiune pentru a sta cinci minute în fața consilierului. Și atunci m-am întrebat, Doamne, unde m-am întors? O vreme mi-a părut realmente rău că petrecusem aproape un an de zile pregătindu-mă  și dînd examenul de admitere, care a fost lung și destul de greu. Și pentru că aproape nu trecea zi fierbinte de vară de la Dumnezeu în care să nu existe un incident – adică un incident în care un consilier de probațiune să ridice tonul și să exercite violență verbală asupra unui infractor  care nu înțelegea de ce nu poate să stea de vorbă cinci minute cu consilierul lui în pantaloni trei sferturi, pentru că uite, altfel are o cămașă bine călcată, niște teniși trendy, și nici pantalonii aia trei sfeturi nu arată rău deloc – am petrecînd destul timp contemplînd posibilitatea tentantă a demisiei. Cred că ce m-a oprit să-mi dau demisia în acele prime luni a fost efectiv faptul că petrecusem un an de zile pregătindu-mă pentru probațiune, și mi se părea că e rușinos să renunț așa ușor și chiar așa ar fi fost și sint desigur foarte fericit că nu mi-am dat demisia în acele momente de proundă descurajare.

Cred că cei mai mulți dintre colegii mei nu înțeleg cît de dureroasă era experiența asta pentru mine. În cei dinci ani în care  am lipsit, acei colegi care vedeau în aplicarea oarbă a regulii cu privire la pantalonii scurți un rău ce amenința să mănînce ca un cancer sufletul probațiunii, fie plecaseră din sistem, fie nu mai erau la Serviciul de Probațiune București, fie își schimbaseră părerea sub presiunea majorității, și eram efectiv singur în durerea mea, cu nimeni care să mă înțeleagă. Chiar și șeful serviciului, un tip deștept și luminat și cu suflet bun, era acum sută la sută în barca celor care credeau că regula pantalonilor scurți nu doar că nu e rea, dar că e bună, că este un instrument pedagogic și de modelare socială. Modelare socială, poate, dar nu acel fel de modelare care face oamenii mai buni în orice caz, ci acel fel de modelare socială care face oamenii să plece de la probațiune scrîșnind din dinți și înjurînd pentru că pantalonii lor scurți erau indecenți. Eu, în schimb, după ce mă plimbasem cîțiva ani pe la capătul lumii și al lumilor și mă rupsesem, deci, cu totul de probațiune, eram acum izbit, ca atunci cînd intri într-o cameră nearisită de mult timp în care zace un bolnav, de stadiul avansat în care ajunsese cancerul care la început părea că nu e decît o formă benignă de birocrație, dar care în cursul anilor luase forme luciferice (vezi efectul Lucifer descoperit de Zimbardo), și acum făcea viața probațiunii mai grea și mai urîtă și mai plină de suferință. Dar nu toți o vedeau așa, pentru că există oameni care se hrănesc cu conflict și ar regreta dacă o sursă de conflict atît de fructuoasă ca regula asta blesemată împotriva pantalonilor scurți, ar dispărea. Și ce contribuia și mai mult la atmosfera kafkiană și orwelliană  era, ironică amnezie! părerea general acceptată că regula asta e a probațiunii, că a luat naștere din probațiune. Aparent toată lumea uitase că probațiunea fusese obligată de Judecătoria Sectorului 3 să adopte o regulă care altfel în vecii vecilor n-ar fi ieșit din inima și practica ei.

Luni de zile am puratat durerea asta în suflet, vorbind doar din cînd în cînd despre ea, cu cei care vedeau lucrurile ca mine, chiar dacă nu resimțeau răul acesta la fel de dureros, și uneori chiar cu cei care nu aveau niciun fel de simpatie pentru mine și pentru strigătele mele disperate că regula asta absurdă face viața mai grea oamenilor aflați în supraveghere, și nouă cei care lucrăm a colo, că viața în probațiune e oricum grea din o mie de alte de cauze, și de ce să o facem noi înșine mai grea impunîndu-ne de bună voie o regulă care nici măcar nu e a noastră, ci a Judecătoriei Sectorului 3? Doar că, după cum spuneam,  între timp toată lumea parcă uitase că regula asta  n-a fost a noastră, că o asemenea monstruozitate (da, monstruozitate, cînd o privești în lumina care încă mai vine, slab, dar mai bine, de la răsăritul idealist și profund umanist al probațiunii și practicilor inspirate de acolo ) ne-a fost impusă din afară și că acum noi, în virtutea acelor părți din natura umană care au stricat și religiile și culturile și tot ce au atins, ne-am agățat de ritual fără să mai știm ce înseamnă și de unde vine. De-a lungul istoriei, oamenii au omorît și chinuit alți oameni de dragul ritualului, uitînd că ritualul este pentru om, și  nu omul pentru ritual.

Dar să scurtez povestea asta. În anul care a trecut am avut multe discuții frustrante în care am încercat să argumentez că viața serviciului de probațiune în general, a noastră, a consilierilor în particular, și nu în ultimul rînd, ba chiar mai ales, a persoanelor aflate în supraveghere, ar fi mai ușoară fără regula asta absurdă și stupidă, dar pe care toată lumea o credea sfîntă. În 2016 am petrecut șase luni în Spania și acolo am cunoscut un tip deștept care credea că pămîntul e plat.  Tocmai ăsta  era paradoxul care făcea situația absurdă, că era deștept. Și m-am simțit la fel de frustrat încercînd să argumentez că e firesc să am dreptul să primesc pe cineva în pantaloni scurți dacă eu consider că persoana respectivă e, per total, îmbrăcată decent, pe cît m-am simțit încercînd să argumentez lui M. că pămîntul e rotund.

Pentru că, și asta aș vrea să se înțeleagă bine, eu nu sînt deloc împotriva decenței. Sînt doar împotriva acelor definiții reducționiste și deci absurde ale decenței, care fac pe un om altfel deștept să se uite la cineva care e îmbrăcat bine, poate chiar frumos, dar care pentru simplul fapt că are pantaloni care nu ajung pînă la oul piciorului e considerat indecent.  Mulți dintre colegii mei de la București văd lucrurile la fel ca mine, chiar dacă, poate, nu simt la fel de intens gravitatea răului produs nu doar de aplicarea orbească a aceastei reguli, ci de simpla ei existență, dar pentru că între timp regula s-a transformat în lege, în tradiție, sfințită de trecerea timpului, deci imutabilă, nimeni nu e dispus să o conteste pe  față.

N-am avut, deci, de ales, decît să îmi iau inima în dinți și să mă duc la șeful serviciului pe care l-am anunțat că eu voi primi persoane în pantaloni scurți atunci cînd acestea sînt altfel decente. Pentru a arăta că vorbesc serios, am pus totul în scris și am semnat, declarînd acolo că sînt dispus să sufăr orice consecințe pentru încălcarea acestei reguli, inclusiv măsuri disciplinare sub forma tăierilor salariale sau chiar măsura ultimă a concedierii. Sînt sigur că unii dintre colegii mei n-au văzut în asta nimic altceva decît un act de rebeliune (așa e Ionete, rebel, nonconformist, etc.), și le-a scăpat cu totul faptul că eram dispus să îmi dau viața (de consilier de probațiune) pentru probațiune. Pentru că iubesc acest loc, care nu e doar un loc de muncă pentru mine, ci un loc plin de sens în care sensul se manifestă din plin, este firesc să vreau să lupt pînă la moarte împotriva unui element străin și canceros care deja a făcut ravagii prin sufletul lui. Serviciul de probațiune are astăzi o atmosferă mult mai polițienească decît în urmă cu șase ani, și deși regula pantalonilor scurți nu e deloc singurul factor care a dus la asta, după părerea mea această regulă și aplicarea ei mașinală este unul dintre cei mai importanți factori care l-au dus în această direcție. Mulți vor ridica din sprîncene la această afirmație, dar nu e locul aici să încerc să desfășor șirul argumentelor care mă fac să cred asta, pentru că deja am scris un roman.

Mai mulți colegi au semnat apoi o hîrtie prin care îi spuneam șefului serviciului că nu vrem să respectăm orbește această regulă, că vrem să avem libertatea să judecăm ce înseamnă decență în fiecare caz particular, cu alte cuvinte că vrem să ne întoarcem la ce a fost probațiunea odată. Nu știu dacă cei care au semnat hîrtia sînt dispuși, la fel ca mine, să își dea viața (de consilier de probațiune) pentru acest scop. Cred  că nu.

La momentul scrierii acestor rînduri așteptăm un răspuns de la Direcția Națională de Probațiune cu privire la această problemă. La nivel național, nu există deloc  o practică unitară în acest sens. Unii au regula pantalonilor scurți, alții nu o au, unii care o au o aplică nunanțat, cu un ochi la imaginea de ansamblu, nu doar la lungimea pantalonilor, cum de altfel este ceea ce îmi doresc și eu.

Eu, pentru că iubesc probațiunea și îi vreau binele, și pentru că sînt dispus să lupt pentru ceea ce cred, voi continua să desfășor întrevederi cu persoane în pantaloni scurți indiferent de care va fi răspunsul Direcției de Probațiune cu privire la asta. Dacă voi fi sancționat și dat afară pentru rebeliune, asta e. Eu voi ști că mi-am pierdut locul în probațiune nu din rebeliune, ci din dragoste pentru ea.

Dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook

Acum opt ore, am postat asta pe Facebook: „Nu ştiu cum să-ţi multumesc pentru că i-ai scris tatălui meu (…). Mi s-a spus că, prin testament, mă imploră să nu-l reneg pe Dumnezeu şi nici ţara. Ce lucru ciudat, să ai părinţi oneşti! Adevărul este că m-am format prin reacţie la virtuţile lor şi că am practicat impertinenţa şi am cultivat egoismul din ură resimţită faţă de modestia lor. Te răscumperi cum poţi pentru faptul de a fi ardelean, tara asta care continuă să nu-mi alimenteze orgoliul- Cioran într-o scrisoare către Noica”

Ce s-a întîmplat? Nimic, absolut nimic. Nimeni n-a „apreciat” aka dat like, nimeni n-a comentat, niciun ecou. E limpede că eu nu înțeleg deloc cum stă treaba pe Facebook. Am postat tot felul de prostii de-a lungul timpului, și de fiecare dată era un ecou. Acum, nimic! Să nu intereseze pe nimeni cum a ajuns Cioran cinicul, misantropul și nihilistul, ca să nu-i zic acritura, care a fost? O astfel de declarație aruncă lumină foarte interesantă asupra la tot ce a scris Cioran. Oare nu s-a găsit niciun ardelean care să fie ofesnat de faptul că Cioran spune aici că a fi ardelean e o tară și o chestie de care trebuie să te răscumperi? Sau, în sfîrșit, măcar să te întrebi de ce îi scria Cioran lui Noica de la Paris. Una peste alta, sînt foarte dezamăgit de prietenii mei de pe Facebook, mai puțin de cei care nu vorbesc limba română.

De obicei pun pe Facebook linkul către ultima postare de pe blog, dar acum, de frica prietenilor de acolo, n-o să-l pun. Deși ar merita să-mi adun tot curajul și să pun linkul, poate ar primi vreun like, ceea ce ar fi ironic.

Notă: Acest text este o glumă și trebuie tratat ca atare. Dar mă gîndesc totuși să-mi închid Facebookul, avînd în vedere relațiile cu prietenii de acolo. Notă la notă: Și ultima frază a fost tot o glumă. Notă la notă la notă: Și așa mai departe.

Am și eu ceva de spus

Orice individ de pe lumea asta, fără excepție, are sentimentul că în el este ceva ce merită să iasă afară într-un fel sau altul. Asta îi face pe unii să picteze, pe alții să scrie sau să compună muzică. Tehnologia pare să fie un excelent instrument care facilitează această ieșire-înspre-lume a individului. Modernitatea,  care  a creat propriu-zis individul, a dat, a impus de fapt, libertatea de auto-expresie.  Dar pentru că nu toți putem să pictăm, să scriem cărți sau să compunem muzică, încercăm să spunem ceva prin mijloace mai la îndemînă. De exemplu încercînd să fim în centrul atenției în cercul nostru strîmt de prieteni, prin felul în care ne îmbrăcăm sau făcîndu-ne blog. Blogul este pentru scris, după cum spuneam mai de mult, ce este masturbarea pentru actul sexual. Dar probabil că e mai bun decît nimic.

Ce vreau să spun aici este că unul dintre impulsurile fundamentale care caracterizează ființa umană (în excelentul cuvînt englezesc: drive) poate fi cuprins în această patetică (patetic, înțeles ca patos) și scurtă propoziție: am și eu ceva de spus.

Am fi tentați să expediem acest impuls fundamental al ființei umane ca absolut iluzoriu. Dar, fiind vorba de ceva atît de fundamental, ar fi greșit să ne pripim a conchide că e vorba  doar de o iluzie. S-a spus că fiecare individ reprezintă un eveniment unic în istoria universului. Dacă este așa, și așa este, căci nu există nici măcar un gînd care să se repete identic de la un individ la altul (afirmație aparent neverificabilă, dar demonstrată, cred eu, tocmai de imposibilitatea verificării ei, adică de insularitatea fiecărui individ în parte), atunci credința oricărui individ, oricît de puțin dotat, că are ceva de spus, este perfect legitimă.