Hai să vibrăm cu secunda

Dacă viitorul apropiat ne face vreo promisiune frumoasă, cum ar fi o vacanță sau o mașină nouă sau o întîlnire, în fine, orice de natură a ne produce fericire, fie ea și foarte grăbită, atunci viitorul începe să ne atragă ca un magnet puternic și nu prea mai avem răbdare pentru clipa prezentă- tot ce vrem de la ea e să dispară cît mai grabnic! Prezentul e astfel compromis, devenind doar ceva de care vrem să ne descotorisim cît mai repede, o simplă barieră între noi și imaginata fericire viitoare.

Dacă, din contră, viitorul apropiat ne amenință cu vreo nenorocire pe care putem să o anticipăm, fie că e vorba de ceva excepțional sau de inevitabila reîntoarcere a zilei de luni muncitoresc, atunci prezentul e umbrit de acea nenorocire viitoare, de prospectul zilei de luni, de anticiparea mirosului din spitalul în care o să ne operăm peste două săptămîni și așa mai departe. De data asta prezentul nu mai e ceva de care am vrea să ne descotorisim cît mai repede, ci, din contră, ceva de care am vrea să ne agățăm veșnic, dar care tocmai din cauza disperării cu care vrem să ne agățăm de el dispare sub ochii noștri, se fisurează și crapă sub presiunea umbrei viitorului întunecat. Și pentru că s-a dezintegrat, nu mai putem sălășlui în el, sîntem expuși viscolului care bate dinspre viitor, fără apărare în fața biciului acestuia.

Carevasăzică, prezentul e compromis fie că avem în față un viitor care ne ademenește cu dulci fericiri, fie un viitor întunecat ca un orizont unde se conturează o furtună, fioroasă și întunecată sau doar plată și gri. A trăi în prezent, a apuca secunda asta și a o stoarce de toată viața care există în ea- asta ar trebui să fie adevărata artă existențială, adică arta de a ști să trăim. Pînă la urmă sînt chestii pe lumea asta care se întîmplă de miliarde de ori într-o secundă, cum ar fi vibrațiile anumitor unde (lumină, căldură)- să fie oare chiar așa de greu pentru om să vibreze măcar o dată în fiecare secundă?

Planeta maimuțelor

Ce frapează (într-un mod mai degrabă neplăcut) la toată literatura și filmele science-fiction, este incapacitatea imaginației de a vizualiza viitorul. Poate nu mă exprim bine. Să încerc să mă clarific. Am fost aseară să văd Rise of the planet of the apes, un film care nu poate fi numit bun, dar nici prost nu m-aș grăbi să-l numesc. M-am gîndit să văd în seara asta Planet of the Apes (1968), un clasic science fiction si unul dintre filmele foarte bune în general. În filmul ăsta din 1968, acțiunea se petrece  cam prin anul 2700. În acel viitor, oamenii au inventat nave care merg cu viteza luminii, dar aparatura de bord si mobilierul sînt cît se poate de retro. Undeva se poate vedea o bandă magnetică pe role care nu știu la ce folosea dar părea foarte importantă în economia navei spațiale. Ăsta nu e un caz izolat. După cum ziceam, e o caracteristică a întregii literaturi science fiction și bineînțeles  a filmelor bazate pe literatură. Asta înseamnă că nu e vorba de impotența imaginară a lui cutare scriitor, ci de un fel de lege a naturii: nimeni nu își poate imagina, de fapt, viitorul. Ca să nu mai zic că nimeni nu îl poate ghici. Așa că să nu le credeți pe țigăncile care vă promit că o să vă spună cu cine o să vă măritați. Toate proiecțiile noastre despre viitor sînt inextricabil legate de prezent. Dar viitorul este cu totul altceva decît prezentul.Viitorul e pentru prezent o surpriză absolută! Și nici știința nici magia nu pot să-l ghicească! Asta să fie limpede penru toată lumea și să nu vă lăsați păcăliți nici de una nici de alta. Pentru că sînt legate de prezent, proiecțiile noastre despre viitor sînt invariabil simple și banale variațiuni pe tema prezentului, nicidecum viziuni originale despre viitor. Cu toate astea, uite că totuși mă dau în vînt după literatură și filme SF.