Mormoni de mii de ani

Toată lumea îi ştie pe băieţii, şi uneori fetele, îmbrăcaţi în cămaşă albă şi pantaloni negri care împart pliante religioase pe stradă şi prin autobuze. Şi toată lumea îi priveşte cu suspiciune şi cu o oarecare teamă poleită cu dispreţ, aşa cum sînt priviţi în România neortodocşii, indiferent dacă se plimbă prin autobuze împărţind pliante sau nu.

Dar nu ştiu cît de mulţi ştiu că este vorba despre Mormoni sau Biserica lui Christos a Sfinţilor Zilelor din Urmă (The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints). După reformele religioase începute în Europa spre sfîrşitul Evului Mediu, care au dus la apariţia a numeroase biserici prin contestarea monopolului Catolic asupra adevărului religios, pepiniera noilor mişcări religioase s-a mutat în America, unde bucurîndu-se de o libertate incomparabilă cu orice alt loc de pe pămînt, fiecare a fost liber să creadă după cum l-a tăiat capul, ceea ce a dus la o proliferare fără precedent în istoria umanităţii mişcărilor religioase. Dintre toate însă, Mormonismul este cea mai americană, din motive pe care nu pot să le spun aici fără să scriu un post de o lungime monstruoasă.

Dacă la noi mormonii sînt văzuţi ca un fel de instecte dăunătoare, poate un pic mai bine decît Martorii lui Iehova, care sînt văzuţi ca nişte ţînţari super-enervanţi, dar probabil mai rău decît Baptiştii, Adventiştii, Penticostalii şi alte mişcări neoprotestante care s-au integrat deja mai bine in peisajul religios local (deşi chiar şi aceştia sînt percepuţi tot ca nişte corpuri străine într-o ţară ortodoxă cum e România), în America lucrurile stau cu totul altfel. Acolo, a fi diferit din punct de vedere religios este cel mai natural lucru din lume. Probabil ăsta este şi motivul principal pentru care America este cea mai religioasă ţară din lume, dar asta e altă poveste.

Din punctul de vedere al perspectivei româneşti asupra mormonilor (cea care îi vede ca pe nişte dubioşi finanţaţi din fonduri oculte pentru a corupe dreapta credinţă a românilor- ar fi foarte intersant pentru români să ştie cîte sacrificii face un misionar mormon pentru credinţa lui: cum renunţă la studii sau la serviciu, cum învaţă o nouă limbă, cum îşi finanţează singur parte din toate cheltuielile şi multe altele), nu poate fi decît ironic că în momentul de faţă există 45% şanse ca următorul preşedinte al Statelor Unite ale Americii să fie mormon. Căci Mitt Romney, contracandidatul lui Obama la alegerile din toamna asta, este mormon.

Hai să mai zic odată, un pic altfel: preşedintele celei mai mari puteri din istoria umanităţii, deci cel mai puternic om din istoria umanităţii, ar putea foarte bine să fie mormon, adică unul dintre tipii ăia care vor să ne piardă nouă sufletele ortodoxe de mii de ani cu balivernele lor (de fapt Romney a făcut exact un astfel de misionarism în Franţa, în 1968). Uite, asta numesc eu şoc cultural!

Despre români şi oi

Lucrez într-o instituţie publică (Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti). De fapt, lucrez la Serviciul de Probaţiune de pe lîngă Tribunalul Bucureşti, dar pentru  care nu s-a găsit spaţiu chiar pe lîngă Tribunal, aşa că acum este localizat în Judecătoria Sectorului 3.

Probaţiunea e o activitate frumoasă, atunci cînd nu e înecată în birocraţie şi în „efectul Lucifer” (asta e doar pentru cunăscători), dar are un statut ambiguu, încă slab definit. În consecinţă, şi consilierii de probaţiune, adică eu şi colegii mei, avem un statut ambiguu şi slab definit.

Consilierul are înainte de toate o dublă misiune: pe de o parte supraveghează iar pe de alta asigură suport. Ambele misiuni sînt complexe, doar că supravegherea e întotdeauna mai uşoară decît suportul, şi mai în ton cu efectul Lucifer. Oricum, un consilier de probaţiune bun trebuie să fluctueze permanent între aceste două aspecte contradictorii ale misiunii lui:  pe de o parte sprijinirea umanităţii persoanelor  care au comis infracţiuni, iar pe de alta sancţionarea derapajelor acestora în raport cu regulile impuse.

Dar despre ambivalenţa asta şi despre cum una dintre cele două dimensiuni tinde să o eclipseze pe cealaltă, poate o să scriu altă dată mai mult. Acum vreau să scriu despre un altfel de derivă.

Recent, exact în toiul verii dantiene bucurestene, cineva din Judecătorie a luat decizia să închidă o uşă. Uşa asta făcea ca birourile nostre să dea direct în curtea interioară. Ceea ce însemna un acces mai rapid la maşină (în cazul meu la bicicletă), mai însemna că puteai să dai fuga afară dacă voiai să răspunzi la un telefon personal. Uşa asta mai făcea şi să circule aerul prin holurile îmbîcsite ale clădirii vechi, cu aer kafkian, a Judecătoriei. Circulaţia aerului într-o clădire fără aer condiţionat e o chestie vitală pe vreme de caniculă-o să iau asta drept o axiomă pe care n-o s-o pună nimeni în discuţie.

Bun, deci la un moment dat cineva poruncit să se închidă uşa, pentru că i s-a năzărit dintr-o dată că uşa asta deschisă prezintă pericol pentru securitatea judecătoriei. Recunosc că nu sînt la curent cu toate regulile de securitate ale unei instituţii publice, dar cînd o astfle de decizie se ia din senin, după şase ani, nu poţi să nu fii lovit în plexul surprinderii de arbitrarul ei.

Mai recunosc şi că uşa asta închisă nu e o tragedie, mai ales pentru mine care sînt norocos şi stau în singurul birou cu aer condiţionat din serviciu. Dar chiar dacă nu e vorba de o tragedie, am simţit închiderea acestei uşi ca pe o atingere directă a confortului personal şi chiar a demnităţii mele. Am reacţionat şi sfătuindu-mă cu cîţiva colegi care mi-au împărtăşit indignarea am redactat o hîrtie oficială către preşedintele Judecătoriei.

Pentru mine, problema era simplă: sînt un angajat al Tribunalului care îşi desfăşoară activitatea în această clădire şi care, în consecinţă, are drepturi egale cu tot restul angajaţilor. Un angajat, într-o ţară civilizată şi democratică (deşi ce se întîmplă zilele astea demonstrează că România nu e niciuna nici alta şi n-a fost niciodată aşa ceva-dar totuşi nu pot să nu mă prefac că trăiesc într-o ţară civilizată), are dreptul să îşi exprime eventualele nemulţumiri legate de condiţiile de la locul de muncă.

Aşa că exact asta am făcut în hîrtia respectivă: am spus care este problema, cum ne deranjează, ce aşteptări avem şi că sîntem dispuşi să discutăm argumentele pro şi contra închiderii uşii împricinate. Am împrăştiat hîrtia prin serviciu şi apoi… a început furtuna. Reacţia a fost următoarea: cine eşti tu, mă, să spui că eşti dispus să discuţi argumentele pro şi contra închiderii uşii? (nota bene, răspunsul ăsta a venit de la colegii mei, nu de la preşedintele Instanţei). Păcatul suprem al hîrtiei era tonul ei prea îndrăzneţ. Tonul nu era îndrăzneţ, era astertiv (consilierii de probaţiune ar trebui să ştie ce e asertivitatea mai bine decît restul muritorilor de rînd şi s-o şi folosească din cînd în cînd- formula DESC e minunată formulă de viaţă), şi nu făceam altceva decît să mă comport în virtutea unui statut pe care credeam că îl am. Doar că nu îl am, îmi spun colegii mei. Eu sînt nimeni în judecătoria asta şi în consecinţă nu am dreptul să mă comport ca şi cum aş avea dreptul să negociez anumite chestiuni, cum ar fi închiderea unei uşi.

În fond, este vorba de veşnica problemă a românului, adică de spiritul lui mioritic, de veşnica resemnare în faţa sorţii (sau a unei reguli birocratice stupide), de monstruoasa lipsă de vocalitate. Sigur, zilele astea observăm un spectacol politic în care se încearcă asasinarea funcţională a preşedintelui, ceea ce ar putea să ne coste statutul de ţară membră a Uniunii Europene. Dar să nu ne lăsăm înşelaţi: nu este vorba de trezirea spiritului civic al românilor, de renaşterea valorii de sine sau naşterea vocalităţii, ci de o manveră politică josnică şi strigătoare la cer. Uite că am ajuns să scriu şi despre politică-nu credeam că o să apuc ziua!

Ca să termin: azi m-am lăsat purtat de valul conştiinţei demintăţii personale şi profesionale, al dreptului la liberă exprimare şi alte valuri asemănătoare, şi mi-am luat-o grav în freză. La fel cum mi-am luat-o şi cînd m-am îndrăgostit. Am impresia că orice val care îţi dă impresia că te poartă spre cine ştie ce culmi ale umanităţii şi împlinirii personale sfîrşeşte inevitabil prin a da cu tine de stîncile mizerabile ale concretului.

Hai sa emigram ca frați, toți sîntem puțin frustrați

După unele statistici, în jur de patru milioane de români sînt în prezent plecați din țară ca să își facă un rost prin alte zări. Nu știu dacă e cineva care să fie îngrijorat de statisticile astea, din contră, cred că toți simțim un fel de bucurie ascunsă la gîndul că atîția români sînt plecați din țară. Chiar și Băsescu, președintele nostru iubit care e urît de foarte mulți români, ne-a sfătuit să plecăm de aici dacă nu ne convine. Poate îndemnul ăsta sună urît venind din gura unui președinte, dar fără să-și dea seama, Băsescu a rostit singura soluție pentru problemele României. Singura soluție, după mine, și se pare că Băsescu e de acord cu mine, dacă judecăm după sfatul dat de el, e ca România să se dizolve în restul lumii. Tot ce e mioritic și mitocănesc, împreună cu celelalte calități ale românității, vor disprea fără urmă în supa istorica a umanității, iar indivizii vor supraviețui fericiți pe unde vor avea norocul.