Obiectiv imposibil

Mădălina scria aici despre rezoluții. Ne spunea cîteva dintre ale ei și ne invita și pe noi, citiorii, să ni le spunem pe ale noastre. Eu ziceam acolo că e greu să visezi planificat, pentru că ține de esența viselor să nu poată fi planificate. Un vis care poate fi planificat, cu greu mai poate fi numit vis. Oricum, Mădălina ne invita nu neapărat să visăm, cît să ne fixăm obiective realiste. Eu nu cred în obiectivele de anul nou, mi se pare doar înca una dintre multele chestii inutile pe care le fac oamenii.

Pentru mine, obiective sînt cele pe care mi le fixează viața, natura, situațiile, pe scurt orice sau oricine altcineva în afară de mine însumi. Totuși m-am gîndit să-mi fixez și eu un obiectiv pt anul ăsta.  În seara asta  fost ascultat la Ateneu sinfonia a 5-a de Gustav Mahler, dirijată de Horia Andreescu. Biletul a costat 40 de lei și mi s-a părut scump, mai ales după ce mi-a fost spartă mașina alaltăieri. Dar după ce s-a terminat mi-am dat seama că ar fi meritat și 400. Despre Kierkegaard sînt sigur că e  scriitorul meu preferat, dar despre Mahler nu sînt singur că e compozitorul meu preferat. În orice caz, mă provoacă, mă tulbură, mă amețește, mă face să-l iubesc și să trăiesc iubirea și alte pasiuni. Anul ăsta se împlinesc 100 de ani de la moartea lui. De ce trebuie să moară oamenii? Cînd asculți muzica bună îți dai seama că muzica  nu poate să fie decît ruptă din rai, cum a ajuns să înțeleagă  un personaj al lui Huxley din Punct contrapunct după care s-a împușcat în cap. Găsise un absolut și nu-i mai trebuia altceva. Muzica e un fel de dumnezeu imanent demn de venerație, care ne iubește și pe care-l iubim. Și mai poate să fie și un indicator al transcedentului, sînt de părere unele dintre cele mai luminate minți de pe lumea asta. Cum de e posibil ca un anumit tip de zgomote (căci în esență muzica nu e altceva decît un anumit tip de zgomot) să ne provoace senzații atît de sublime cum ne provoacă Mozart, Bach și mie Mahler? Muzica nu poate să fie decît expresia imanentă a transcendetului. Darul zeilor, cu alte cuvinte. Dar să nu mă pierd în speculații metafizice și să îndrăznesc să formulez obiectivul. E îndrăzneț, știu, poate cel mai îndrăzneț obiectiv pe care mi l-am fixat  eu vreodată în afară de cel de a cîștiga premiul Nobel pentru literatură. Pentru că se împlinesc 100 de ani de la moartea lui Mahler, îmi propun ca anul ăsta să nu ascult altceva în afară de Mahler!

Ah, deja îmi răsună în cap discurile din magazia mașinii:  Empire of the Sun, Coldplay și alte muzici ușoare care îndulcesc deplasările. Nici n-am formulat bine obiectivul și știu că n-o să pot să-l îndeplinesc. Eu măcar știu asta înainte de a termina de scris, spre deosebire de alții care se păcălesc sincer.

De ce vor oamenii să-l omoare pe Dumnezeu?

Succesul răsunător  al teoriei evoluției prin selecție naturală, cunoscută și ca darwinism, se datorează nu doar fosilelor descoperite odată cu era industrială, cînd tunelele săpate încoace și-ncolo au scos la iveală vestigii ale așa-numitei istorii naturale. Ce vreau să spun e că nu se datorează doar faptelor științifice în general. Odată cu epoca aburului, omenirea, sau cel puțin o parte din ea, a răsfulat ușurată, ca o locomotivă, că în sfîrșit există o teorie care explică viața, ba chiar pe noi înșine, fără să facă apel la Dumnezeu. Ar fi greu de spus ce au oamenii cu Dumnezeu în general, dar probabil cea mai mare problemă e aceea că nu L-a văzut nimeni niciodată și că uite în ce lume plină de suferință trăim, deși se spune că Dumnezeu e bun. Dar, deși un copil care nu și-a văzut niciodată tatăl nu are deloc motive să se îndoiască  de faptul că are într-adevăr un tată, omenirea pare înclinată, cel puțin în ultimele două sute de ani, să facă tot ce-i stă în putere pentru a-și demonstra orfanitatea.

Numai că lucrurile nu sînt deloc simple. Chiar dacă ai o teorie biologică care explică satisfăcător din punct de vedere științific istoria vieții, nu ai rezolvat deloc problema paternității, pentru că mai există și fizica, cel puțin. Biologia nici măcar nu explică cum a apărut viața, ci cum s-a transformat odată ce a început să existe. Din cîte știu eu, toate teoriile care înearcă să explice apariția vieții se lovesc probabilități atît de mici încît matematicienii le numesc imposibilități. Dar problema cea mai mare nu e asta. Să presupunem că o teorie acceptabilă despre cum a apărut viața va cîștiga premiul Nobel în 10 sau 20 de ani. Asta nu ar însemna deloc că s-a rezolvat problema paternității. Ba chiar a rămas neatinsă.

Biologia se ocupă în general cu materia organică, dar materia organică reprezintă molecule, celule etc. Toate astea sînt făcute din atomi și există într-un univers material. Fizica e știința care se ocupă cu studiul universului și materiei: cum a început Universul să existe? Ce e atomul? Din ce e făcut nucleul? Dar electronul? Dar gluonul? Dar quarkul? Fizica a ajuns la concluzia că universul material e în sine un mare mister. Ca să existe, e nevoie de funcționarea perfectă a cel puțin patru forțe fundamentale (gravitația, forțele nucleare slabe și tari, electromagnestismul).

Să presupunem că la un moment dat ceva a explodat și că deodată, din nimic, ceva a început să existe (Big Bang-ul). Dar ca materia să ajungă să fie ce este astăzi și ca materia organică, deci viața, să fie posibilă, era nevoie ca cele patru forțe fundamentale să existe și să acționeze. Cine le-a reglat așa de perfect astfel încît să permită formarea elementelor ușoare din cele grele și așa mai departe? Dacă gravitația ar fi fost un pic mai puternică, Universul ar fi rămas o îngrămădire de materie. Dacă ar fi fost un pic mai slabă, nu s-ar fi închegat niciodată un sistem solar și așa mai departe pentru toate cele patru forțe fundamentale.

Cînd a apărut evoluționismul pe scena gîndirii, mai exact darwinismul, cei care voiau să scape definitiv de Dumnezeu au exultat. Dar astăzi își dau seama că s-au bucurat prea devreme. Ca explicație la întrebarea cine a reglat așa de fin ceasurile universului astfel încît la un moment dat cineva din universul ăsta să poată întreba cît e ceasul? a fost inventat pricipiul antropic. Principiul ăsta are două forme, una moale și alta tare. Dar pe scurt el spune că din moment ce există cineva azi care să pună întrebarea, înseamnă că, oricît de improbabile, condițiile universului, forțele fundamentale și alte constante fizice etc, s-au întîmplat să fie favorabile vieții.

Dar matematicienii bat  pe umărul principiului antropic și îi atrag atenția că din punct de vedere statistic probabilitatea lui e atît de mică încît e imposibil. Acum ajung la ceea ce m-a făcut de fapt să scriu tot textul ăsta așa de lung încît iar n-o să-l citească nimeni. Ca să rezolve problema și ca nu cumva să fie nevoie să recunoască Creatorul, unii oameni de știință apelează la forma tare a principiului antropic și spun că există un număr atît de mare de universuri paralele, poate un infinit, și că dintre toate universurile astea, din moment ce sînt atît de multe, un infinit poate, nu pare așa de greu de crezut că unul s-a întîmplat să fie chiar al nostru, favorabil vieții.

Ce e interesant de observat, trist și comic în același timp, e că unii oameni de știință sînt dispuși să inventeze o quasi-religie bazată pe o peudo-știință, doar ca să nu fie nevoiți să stea față în față cu Creatorul. Cred că la ei se referea Apostolul Petru cînd spunea: Căci īnadins se facnu ştiu că odinioară erau ceruri şi un pămānt scos prin Cuvîntul lui Dumnezeu din apă şi cu ajutorul apeiCăci a postula un număr infinit de unviersuri paralele ca să-l explici pe al tău e cît se poate de neștiințific. Știința pleacă de la observații și în asta stă toată frumusețea și puterea ei. Dar nimeni n-a văzut niciodată măcar un alt univers paralel, nu mai zic un infinit, deși anumite teorii din fizica cuantică par să deschidă ceva portaluri înspre așa ceva.

Și în momentul în care oamenii ăștia sînt confruntați cu neștiințificitatea teoriei lor se vede cu adevărat în ce ape se scaldă. Unul dintre cei mai activi susținători ai principiului antropic tare a spus că ipoteza universurilor paralele infinite e cel puțin la fel de bună ca ipoteza unui Creator. Dacă se vede undeva dorința morbidă a umanității de a-și ucide Tatăl, se vede aici, în dispoziția fiilor oamenilor de a-și da la schimb Părintele Atotputernic pe un număr infinit de universuri paralele infinit mai puțin norocoase decît al nostru.

Cum funcţionează reclamele

Cred că toată lumea a auzit la un moment dat vorbindu-se despre „manipularea prin reclame” . Unii cred că oamenii sînt nişte aparate care pot fi condiţionate să răspundă la nişte stimuli, ca cîinele lui Pavlov. Realitatea e că oamenii sînt nişte abisuri fără fund şi o reclamă care ar reuşi să manipuleze acest abis astfel încît să-i determine comportamentul de cumpărător, ar fi genială şi ar merita un premiu Nobel. Nu ea, producătorul ei.

Am văzut aseară un exemplu despre cum funcţionează reclamele. Eram la film şi înainte să înceapă filmul erau reclame. După cum ştiu cei care merg la cinema, de multă vreme avem reclame şi pe marele ecran. Eu am zis că o să încetez să merg la cinema în momentul or să fie reclame şi în timpul filmului. Sper să mă ţin de cuvînt. Pe lîngă reclamele propriu zise, mai sînt şi clipuri antidiscriminare sau împotriva violenţei etc, care vor să schimbe atitudini, deci, în esenţă, tot reclame. Aseară era un clip al cărui mesaj era „nu mă judeca fără să mă cunoşti”, cu referire la etnia romă. Tipul de lîngă mine, un grăsuţ pe la vreo 30 şi ceva de ani, mormăie suficient de tare ca să-l aud şi eu:  Tu mă furi 15 ani şi eu să nu te judec? Du-te-n măta! Am încheiat citatul. Pentru mine, ăsta a fost încă un argument că mintea omului e un complex atît de greu de influenţat, încît influenţa  reclamelor, dacă există, e extrem de limitată.

Cea mai scumpă amendă din lume şi cel mai dobitoc înalt comitet

Era o vreme,  aveam în jur de 20 de ani, deci nu cu foarte mult timp în urmă, cînd îmi închipuiam că pot fi orice. Simţeam în mine ceva destul de mare pentru a cuceri lumea. Credeam că n-ar fi imosibil să cîştig un premiu Nobel, de exemplu. Era, la o adică, posibil, chiar dacă de o improbabilitate ce tindea la infinit. Acum nu mai tinde, acum a ajuns.  Mi-e dor de vremea aceea în care toate orizonturile posibile mi se păreau deschise, dar în acelaşi timp trebuie să recunosc că plăteam un preţ scum pentru acel sentiment. Preţul era dat de depresiile pe care le aveam cînd mă uitam la mine, la educaţia mea precară, la condiţia socială şi găurile negre din „cultură”.  Ziceam atunci că „am pierdut startul”, că în ciuda potenţialului pe care îl simţeam zăcînd în mine şi care mă făcea să visez, era prea tîrziu pentru a recupera tot ce pierdusem în anii tinereţii, acei ani esenţiali pentru formarea unui destin.

Azi, odată cu maturizarea, mi-am pierdut şi visul naiv care mă făcea să cred că pot deveni orice, partea bună fiind că nu mai am depresia asociată cu visul respectiv. Cu toate astea, cînd am auzit azi că Hertei Muller i-a fost retras premiul Nobel de către comitetul de la Stockholm pentru o amendă neplătită din anul 1982, anul meu de naştere-se pare că venirea mea pe lume a fost semn rău pentru Herta noastră: aproape că îmi pare rău că m-am născut-m-am gîndit că ar fi bine să-mi plătesc şi eu amenzile. Sînt aproape sigur că am cel puţin o amendă RATB neplătită, datînd din primul an de facultate, atunci cînd, deşi aveam abonamentul gratuit, mergeam pe blat pentru că mi-era lene să pierd vremea pe la cozi pentru decontare.  Astfel, ar trebui să mă duc chiar azi să mi le plătesc ca să mă asigur că nu o să pierd vreodată premiul Nobel din cauza asta.

Vorbind serios, povestea asta e pentru mine un exemplu extraordinar că acolo unde tronează litera moartă a legii, rezultatele pot fi de-a dreptul aberante. Înţeleg de ce regulile de la Stockholm spun ce spun, dar nu înţeleg de ce minţile luminate de acolo nu au destulă deschidere la minte pentru a înţelege că o datorie nesemnificativă faţă de stat nu poate fi în niciun caz  un indicator pentru tipul de cetăţean care e cineva.  Desigur, corectitudinea e bună, dar să taxezi atît de dur o greşeală făcută du 27 de ani în urmă ? (mi-a fost uşor să fac calculul, pentru că atîţia ani am şi eu). Oare Nobel însuşi, dacă ar mai fi în viaţă, ar fi de acord cu decizia asta? Sigur că nu ar fi, pentru că Nobel era o minte luminată, nu un comitet imbecil (nu arunc injurii gratuite, se ştie că un grup e mult mai prost decît fiecare dintre membrii lui luaţi în parte-există chiar un proverb roman care spune, aproximativ, că senatorii sînt oameni de treabă, dar Senatul e o vită proastă). Aşa că dacă Nobel ar mai fi în viaţă, s-ar revolta împotriva unei asemenea decizii care neagă opera de o viaţă a unei scriitoare ce şi-a dovedit în condiţii extrem de dificile integritatea caracterului (parte din motivul care a stat la baza acordării premiului) , integritate care acuma, uite, e contrabalansată de un bilet de tramvai. Tocmai această contrabalansare face decizia comitetului aberantă şi posibilă doar în virtutea unei legi moarte pe care moşnegii de acolo nu o înţeleg sau în virtutea vreunei scleroze, au uitat-o. Şi dacă Nobel ar mai avea în el vreun fel de viaţă, s-ar întoarce în mormînt. Dar nu mai are, aşa că, din păcate, Nobel n-o să reacţioneze în niciun fel  povestea asta tragi-comică.

Vorba lui Luther King, mai am si eu un singur vis: visul ca într-o zi să se descopere că Obama mergea la prostituate  şi nu le lăsa bacşiş, şi atunci şi se i se retragă şi lui premiul Nobel, pe care nu-l merita oricum de la bun început.